1. CREDE ȘI CERCETEAZÃ
1.1. Să-L cunoaștem pe Dumnezeu
„Și aceasta este viața veșnică: Să Te cunoască pe Tine,
singurul Dumnezeu adevărat, și pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis.”
Aceste cuvinte, pe care ni le
adresează peste veacuri Hristos Domnul, arată că preocuparea constantă de a-l
cunoaște pe Dumnezeu reprezintă o cerință fundamentală în viața omului, cerință
căreia trebuie să i se răspundă din toată inima, dar și cu efortul susținut al
minții. Căci mai spune El: „orice cărturar cu învățătură despre Împărăția cerurilor este asemenea unui
om gospodar, care scoate din vistieria sa noi și vechi.”
Pe de altă parte, Iisus spunea că
pentru a te mântui trebuie „să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul
tău, din tot cugetul tău fi din toată puterea ta”. Dar cum ar fi posibil să iubești pe cineva pe Care
nu-L vezi și despre Care nu știi mai nimic? Ca să iubești pe cineva trebuie, evident,
mai întâi să-l cunoști, ceea ce este adevărat și în ce-L privește pe Dumnezeu.
Dar cu cât iubești mai mult pe cineva, cu atât dorești să știi mai multe despre
el. Deci, cu cât Îl cunoști mai bine pe Dumnezeu, cu atât Îl iubești mai mult și cu cât Îl iubești mai mult, cu atât dorești să-L cunoști mai bine. În acest sens, Sfântul Maxim Mărturisitorul spune: „Cel
ce iubește pe Dumnezeu prețuiește cunoștința Lui mai mult decât toate cele făcute
de El și stăruiește pe lângă ea neîncetat, cu mare dor.”
Biserica ne învață că există două căi pentru a-L cunoaște
pe Dumnezeu, și anume: cunoașterea naturală, care se obține prin cercetare –
adică observare și studiu –, și cea supranaturală, la care se ajunge prin
Revelația divină a Vechiului și Noului Testament. Între aceste două căi, cea
supranarurală este, desigur, cea determinantă, dar ea trebuie să se îmbine în
mod armonios cu cea naturală, despre care părintele Dumitru Popescu spunea că „a fost sădită de
Dumnezeu în ființa omului pentru ca omul să tindă firesc spre Dumnezeu cu
ajutorul harului Său.”
Credința în existența unui Dumnezeu mai presus de întregul
Univers este prezentă în sufletul omului chiar de la crearea sa. Pe persistența
în timp a acestei credințe se întemeiază argumentul istoric, unul dintre
cele cinci argumente raționale pentru existența lui Dumnezeu cunoscute
în filosofie.
La acest nivel însă, credința nu se concretizează sub
forma unei idei distincte despre Dumnezeu, fie ea și confuză, ci, mai degrabă,
ca o aspirație către lumea valorilor infinite, necondiționate și veșnice,
ipostaziate [adică personificate] în Dumnezeu.”
În acest stadiu, credința se aseamănă cu o sămânță care doarme în
pământ. Or, pentru ca o sămânță să încolțească și să crească viguroasă, ea are
nevoie de hrană și de lumină. În mod asemănător credința, sădită în sufletul
nostru ca mărturie nedespărțită a chipului lui Dumnezeu după care am fost creați,
trebuie să primească hrană, care este reprezentată de învățătură, dar și lumină,
care ne este oferită prin revelație.
Iar rodul ei este mântuirea, despre care-vom vorbi mai mult într-un alt capitol.
Deci în același fel în care, pentru a-i asigura unei
plante hrana necesară, trebuie să o îngrijim săpând-o, punându-i la rădăcină
îngrășământ, plivind-o și altele asemenea, credința trebuie „hrănită” prin învățătură.”
Poate că acesta este unul dintre modurile în care trebuie să înțelegem pericopa
evanghelică a smochinului neroditor,” Mă
refer la faptul că asemenea dragostei, de care este inseparabil legată,
credința, deși a fost căpătată prin har, dacă nu este ocrotită, îngrijită și
hrănită nu va rodi, ci va ajunge să se ofilească.
Cât despre cealaltă condiție necesară creșterii plantei,
adică lumina, ea nu depinde de noi, ci de puterea și harul lui Dumnezeu. Si
atunci, asemenea țăranului care se roagă să dea Domnul într-o vreme ploaie bogată,
iar în altă vreme căldură binefăcătoare pentru ca holda să-i rodească
îmbelșugat, tot așa și cel care dorește să-L cunoască
pe Dumnezeu trebuie să se roage, pentru ca Duhul Sfânt să-I lumineze și să-I
călăuzească. Este ceea ce îndeamnă Evagrie Ponticul când spune: „dacă ești
teolog (dacă te ocupi cu contemplarea lui Dumnezeu), roagă-te cu adevărat; iar
dacă te rogi cu adevărat, atunci ești teolog.”
Pag. 21 – 23 |