…nestatornicia este unul dintre păcatele de moarte ale firii poporului
nostru.
Ne pasionăm ușor de orice lucru nou, ne avântăm cu încântare
la orice lucrare nouă, mai ales dacă poartă pecetea idealismului, însă pasiunile
acestea se răcesc la fel de repede cum apar, iar cele dintâi piedici ne potolesc
ardoarea, încordarea voinței ne obosește repede și, în fața unei căi lungi, pe
care se vede un șir nesfârșit de greutăți, pe noi pune stăpânire descurajarea.
Ne lăsăm păgubași chiar fară a fi încercat să ne luptăm. Deosebit de
funest se face simțită această lipsă a statorniciei în viața duhovnicească. Câți
tineri n-au pierit duhovnicește din pricina lipsei de răbdare!
La
început, când în penumbra ignoranței religioase a vieții obișnuite înaintea lor
strălucește orbitor lumina adevărului evanghelic, ei nu se pot împotrivi, căci
nu te poți împotrivi adevărului atunci când l-ai recunoscut.
Se dedică
cu pasiune noii vieți, în care totul le aduce atâta bucurie, este perceput atât
de profund și spune atât de mult inimii. La început, în ei este atâta râvnă,
încât aproape întotdeauna se transformă într-o năzuință către asceză.
Formele obișnuite ale slujirii lui Dumnezeu, care nu cer mare încordare,
li se par prea slabe, prea încete, și de obicei se împovărează de capul lor cu
nesfârșite pravile de postire, de rugăciune, de metanii și de alte nevoințe ale
vieții ascetice.
Vai! Cu cât iau mai mult asupra lor, cu atât obosesc
mai repede, și cu cât este mai puternică pornirea de la început, cu atât se face
simțită mai grabnic lipsa statorniciei.
După câteva luni ei merg deja în
virtutea inerției, se simt cumva pierduți, de parcă rezultatele râvnei lor nu
corespund cu așteptările pe care le aveau, și răceala primei dezamăgiri și a
nedumeririlor se furișează în suflet.
Puțin câte puțin, se „coace” prima
îndoială fatală: „Oare este bună calea pe care am ales-o ?..” - și, simțindu-se
corecți în osârdia lor, ei se străduie să îsi explice nereușita și insatisfacția
nu prin nepriceperea lor duhovnicească, ci prin aceea că au fost înșelați.
Acesta este deja un pas spre necredinta și, mergând mai departe pe
această cale, în cele din urmă renunța cu desăvârșire la calea vieții
duhovnicești și trec în tabăra vrăjmașilor Evangheliei. Și se fac omului cele
din urmă mai rau decât necredința dintâi.
Poate că amănuntele acestui
proces nu sunt întotdeauna la fel, însă, oricum ar fi, această nestatornicie,
această incapacitate de a-ți ține nerăbdarea în frâu și trista înclinație spre a
ceda rapid duhului dezamăgirii și descurajării fac multe victime, mai ales in
rândul tineretului.
Dacă am putea înconjura cu privirea întregul câmp al
luptei duhovnicești din această lume, ni s-ar părea ca un cimitir acoperit de
cadavrele nădejdilor nedate în pârg și al avânturilor pierite înainte de
vreme.
Statornicia până la capăt, până la moarte, este indispensabilă. Nu
ajunge doar să pornești pe calea creștină, ci trebuie să și ajungi la țintă - și
dacă viața creștină, după cum zice Sfântul Apostol Pavel, e ca o alergare în
arenă, în care toți luăm parte la întrecere, este limpede că premiul îl primesc
doar cei care aleargă până la finiș.
Atletul care la jumătatea cursei
încetează să mai alerge se elimină singur de pe lista pretendenților la
victorie, și oricât de rapid ar fi alergat prima jumătate a cursei, asta nu îi
va aduce nici un folos: e un efort zadarnic.
Și dreptul, dacă se va
abate de la dreptatea sa și se va purta cu nedreptate și va face toate acele
ticăloșii pe care le face nelegiuitul, va fi el oare viu?
Toate faptele
lui bune, pe care le va fi făcut, nu se vor pomeni, ci pentru nelegiuirea sa, pe
care va fi facut-o, și pentru păcatele sale, pe care le-a săvârșit, va muri
(Iez. 18, 24). Fii credincios până la moarte, și îți voi da ție cununa vieții
(Apoc. 2,10) - iată regula fundamentală a vieții duhovnicești…
|
Adevăr Divin
