Cercetări logice II. Cercetări asupra fenomenologiei și teoriei cunoașterii

pag. 30-31

2. Faptul că toate actele pot fi exprimate nu este decisiv. Două feluri diferite de a vorbi despre exprimarea unui act

Toate actele sunt exprimabile, ni se spune mai sus. Lucrul acesta este, desigur, în afara oricărei îndoieli, însă de aici nu rezultă ceea ce se dorește să se insinueze, și anume că, pe acest temei, toate actele pot funcționa și ca purtătoare de semnificații. Atunci când vorbim despre ”exprimare” avem în vedere mai multe lucruri, cum am văzut mai înainte.* Această manieră de a vorbi rămâne ambiguă și în relație cu actele ce urmează să fie exprimate. Despre semnificația actelor ce conferă sens - așadar a acelor acte pe care le-am numit, în sens restrâns, acte ce semnalează sau ”aduc ceva la cunoștință” - putem spune că este exprimată. Dar și despre alte acte putem spune că sunt exprimate, deși, cu siguranță, în alt sens. Am în vedere aici cazurile foarte uzuale în care numim actele pe care tocmai le trăim și spunem astfel, prin intermediul denumirii, că le trăim. în acest sens, eu dau expresie unei dorințe în forma doresc ca..., unei întrebări prin întreb dacă..., unei judecăți șnn judec că... etc. Fără îndoială că putem formula judecăți despre trăirile noastre interioare la fel de bine cum putem să o facem despre lucrurile exterioare. Atunci când facem lucrul acesta, semnificațiile propozițiilor respective rezidă în judecățile despre acele trăiri, și nu în trăirile însele, dorințele, întrebările etc. La fel, semnificațiile enunțurilor despre lucrurile exterioare nu rezidă în aceste lucruri (cai, case etc), ci în judecățile pe care le formulăm interior, respectiv în reprezentările care ajută
la formarea acestor judecăți. Faptul că obiectele despre care formulăm judecăți sunt într-un caz transcendente conștiinței (sau pretind a fi), iar în alt caz imanente nu constituie aici o diferență fundamentală. Desigur, dorința care mă animă și pe care o exprim la un moment dat formează o unitate concretă cu actul judecății. Dar ea nu contribuie de fapt la formarea acestei judecăți. Dorința este apercepută printr-un act de percepție reflexivă, ea este subordonată apoi conceptului de dorință și denumită prin intermediul acestui concept și prin reprezentarea ce determină conținutul dorinței. In acest fel, reprezentarea conceptuală a dorinței contribuie direct la formarea judecății despre dorință, iar termenul ce denumește dorința respectivă contribuie la enunțarea dorinței, întocmai cum reprezentarea despre om contribuie la formarea judecății despre om, iar termenul om contribuie la formarea enunțului despre om. Dacă vom substitui subiectul eu în propoziția eu doresc ca... cu numele propriu la care ne referim, sensul propoziției nu este afectat, în ce privește părțile sale nemodificate. însă este evident că enunțul despre acea dorință poate fi înțeles acum, în același sens, de către cineva care îl aude și care îl poate retrăi într-o judecată, deși el nu împărtășește deloc acea dorință. Observăm de aici că dorința nu face parte realmente din semnificația judecății, chiar dacă ea formează uneori o unitate cu actul judecății orientate asupra ei. însă trăirea ce stă cu adevărat la originea sensului nu poate să lipsească, fără ca sensul viu al expresiei să se schimbe la rândul său.
în consecință, este clar că faptul că toate actele pot fi exprimate nu este relevant pentru întrebarea dacă toate...

pag. 96-97

CAPITOLUL AL III-LEA

Despre fenomenologia treptelor cunoașterii

16. Identificare simplă și împlinire

Atunci când am descris relația dintre intenția de semnificare și intuiția ce o împlinește, pornind de la expresia verbală a percepției, spuneam că esența intențională a actului intuitiv se potrivește cu sau aparține de esența semantică a actului de semnificare. Acest lucru este valabil, evident, în acel caz al identificării totale, care reunește într-o sinteză două acte identice calitativ, fie ambele poziționale, fie nepoziționale. în cazul unor acte diferite calitativ, identificarea se întemeiază exclusiv pe materia acelor acte. Această constatare se aplică, cu modificările de rigoare, și la cazurile identificării parțiale, astfel încât putem spune că materia este momentul esențial pentru identificare (și, desigur, și pentru diferențiere) din caracterul actelor ce intră în sinteză.
în cazul identificării, materiile reprezintă suportul special al sintezei, fără să fie însă ele cele care se identifică, deoarece, atunci când vorbim despre identificare, ne referim la obiectele reprezentate prin intermediul materiei. Pe de altă parte, în actul de identificare, materiile ajung și ele să se suprapună. Putem arăta pe baza oricărui exemplu că nu ajungem la o echivalență perfectă a celor două acte, chiar dacă presupunem că ele sunt echivalente sub aspectul calității, ceea ce se explică prin faptul că actul nu este epuizat prin esența lui intențională. Acel ceva care rămâne se va dovedi extrem de important în cursul cercetării fenomenologice amănunțite a treptelor cunoașterii, care reprezintă sarcina noastră următoare. Pentru început, este clar că, dacă cunoașterea admite grade de perfecțiune, având în vedere una și aceeași materie, atunci materia nu poate fi răspunzătoare pentru diferențele de perfecțiune și nu poate determina nici esența specială a cunoașterii în opoziție cu o identificare oarecare. Cercetările ce urmează vor fi puse în legătură cu o diferență pe care am discutat-o deja mai devreme, diferența dintre simpla identificare și împlinire.
Am echivalat împlinirea și cunoașterea (în sensul restrâns al cuvântului) și am sugerat că vom desemna prin aceasta din urmă doar anumite forme de identificare, și anume acelea care ne aduc mai aproape de scopul cunoașterii. Putem exprima mai clar ceea ce vrem să spunem și astfel: în orice împlinire are loc o redare intuitivă (Veranscbaulichung) mai mult sau mai puțin perfectă. Lucrul vizat de intenție, deși prezentat într-o manieră mai mult sau mai puțin improprie sau inadecvată, este adus în fața noastră, direct, prin împlinire, prin acel act care se mulează pe sinteza împlinirii și îi oferă intenției ”plenitudine”; sau cel puțin, o face relativ mai direct decât intenția. în împlinire, trăim o experiență pe care o redăm prin: acesta este lucrul însuși. Acest însuși nu trebuie luat in sensul strict al cuvântului, ca și cum ar trebui să fie dată o percepție care să ne aducă obiectul însuși la o...

pag. 162-163

CAPITOLUL AL V-LEA

Idealul adecvării. Evidență și adevăr

36. Introducere

în considerațiile de până acum nu a fost vorba deloc despre calitățile actelor, nici nu am presupus ceva în legătură cu ele. Posibilitatea și imposibilitatea nu au vreo relație specială cu calitățile. De exemplu, pentru posibilitatea unei propoziții nu are importanță dacă materia propoziției este realizată ca materie a unui act pozițional (înțelegând prin aceasta un simplu act de credință, care ia lucrurile așa cum sunt, și nu un act aprobativ, care acceptă sau recunoaște ceva sub forma unui asentiment) sau dacă este dată ca materie a unui simplu act de reprezentare, într-o manieră modificată calitativ. O propoziție este întotdeauna ”posibilă” dacă actul concret al semnificării propoziționale permite identificarea cu o intuiție completă obiectiv având aceeași materie. Este de asemenea lipsit de relevanță dacă această intuiție ce îndeplinește funcția unei împliniri este o percepție sau o simplă construcție a fanteziei sau ceva asemănător. întrucât producerea imaginilor fanteziei depinde de voința noastră într-o măsură mult mai mare decât producerea percepțiilor și a actelor poziționale în general, noi obișnuim să raportăm conceptul de posibilitate în special la capacitatea fanteziei noastre de a produce imagini cu privire la lucrul avut în vedere. în consecință, numim posibil ceea ce se poate realiza, obiectiv vorbind, în maniera unei imagini adecvate produsă de fantezie, fie că noi, ca indivizi empirici, reușim sau nu să realizăm aceasta. Datorită relației ideale dintre percepție și imaginație1, conform căreia fiecărei percepții îi corespunde apriori o imagine posibilă, această propoziție este echivalentă cu cea precedentă, iar limitarea conceptului la imaginație nu este esențială.
Vom discuta acum pe scurt consecințele distincțiilor sugerate asupra relațiilor de împlinire, pentru a ajunge la o încheiere cel puțin provizorie a considerațiilor noastre și pentru a obține o privire de ansamblu asupra cercetărilor următoare.

37. Funcția de împlinire a percepției. Idealul împlinirii ultime

In legătură cu felul în care obiectele ajung să fie prezentate în reprezentări, am arătat cât de importante sunt diferențele în ce privește perfecțiunea plenitudinii. Actele signitive reprezintă treapta cea mai de jos; ele nu au nici o plenitudine. Actele intuitive au plenitudine, însă prezintă diferențe graduale de tipul lui mai mult sau mai puțin, inclusiv în sfera imaginației. Oricât de mare ar fi perfecțiunea unei reprezentări imaginative, există totuși o diferență față de percepție: ea nu ne dă obiectul însuși, nici măcar parțial, ci doar imaginea lui, care, atâta vreme cât rămâne doar o imagine, nu este niciodată...

pag. 239-240

57. Reprezentanții intuițiilor ce fundează nu sunt conectați nemijlocit prin reprezentanții formei sintetice

Câteva observații destul de importante intervin aici într-o manieră naturală.
Dacă privim obiectiv, sinteza aparține obiectelor ce o fundează (ca în cazul sintezei identității, a relației atributive etc). Identitatea este a unei persoane, relația atributivă este, de exemplu, relația dintre subiectul pom și predicatul purtător de fructe. Obiectele aflate în conexiune ne apar acum prin intermediul reprezentanților lor. Ca urmare, am putea crede că legătura sintetică, în care (sau prin intermediul căreia, tot în modalitatea unui reprezentant) conexiunea ne apare ca formă, este o legătură fenomenologică simplă și directă a reprezentanților obiectelor ce oferă fundament.
împotriva acestei opinii, vom afirma că momentul sin¬tezei nu realizează nici o legătură directă a reprezentanților actelor ce oferă fundament și că, de exemplu, forma fenomenologică a identificării se întemeiază în mod esențial pe actele ce fundează ca atare, deci pe ceea ce sunt și conțin acestea dincolo de conținuturile lor reprezentative.
Dacă momentul trăit al identității, acel caracter psihic, ar fi o legătură nemijlocită a conținuturilor senzoriale reprezentative (putem să ne limităm la cazul cel mai simplu, în care actele ce oferă fundament și obiectele lor sunt de natură senzorială), atunci și unitatea realizată prin intermediul acestui moment ar fi una senzorială, așa cum sunt, de exemplu, configurațiile spațiale sau calitative sau alte tipuri de unitate care se întemeiază, la rândul lor, pe conținuturile senzoriale aflate în discuție. Orice unitate senzorială (reală) este fundată pe diferitele genuri de conținuturi senzoriale, asa cum am arătat în Cercetarea a III-a. Conținuturile concrete sunt variate, includ în ele diferite momente abstracte și stau la baza multor posibilități de schimbare si de conexiune. In consecință, anumite tipuri de conexiune sunt explicate prin trimitere la unele momente, alte tipuri prin trimitere la alte momente. Insă, dacă diferitele unități nu sunt fundate întotdeauna pe genurile unor întregi mai complecși și pe tot conținutul lor specific, ele sunt totuși fundate pe genurile primare ce corespund momentelor întregilor respectivi. Lipsa obiectivă a unei relații între formele de act categoriale si conținuturile senzoriale ale fundamentelor acestor acte se explică prin variabilitatea nelimitată a genurilor de conținuturi. Cu alte cuvinte, 11 nu este posibil apriori vreun gen de conținut care să nu poată funcționa ca fundament pentru acte categoriale de orice tip. Elementul categorial nu ține de conținuturile senzoriale reprezentative, ci aparține în mod necesar obiectelor, deși nu aparține acestora în funcție de conținutul lor senzorial (real). Acest lucru înseamnă că acel caracter psihic în care se constituie forma categorială ține din punct de vedere fenomenologic de actele în care se constituie obiectele. Conținuturile senzoriale sunt prezente în aceste acte în calitate de reprezentanți, astfel că și ele fac parte din aceste acte. însă ele nu constituie esența caracteristică a actelor și pot exista și fără apercepția care le face, doar ea, să fie reprezentanți. Ele sunt, dar nu apare nimic odată cu ele și, în consecință, nu avem nimic care ar putea fi pus în conexiune sau conceput în manieră categorială ca subiect, predicat etc...

pag. 303-304

ANEXA

Percepție externă și percepție internă. Fenomene fizice și fenomene psihice

Conceptele de percepție externă și percepție de sine, respectiv percepție senzorială și internă au pentru omul naiv următorul înțeles. Percepția externă este percepția lucrurilor exterioare, a caracteristicilor și raporturilor lor, a schimbărilor și interacțiunilor dintre ele. Percepția de sine este percepția pe care oricine o poate avea despre propriul său eu și proprietățile, stările și activitățile sale. La întrebarea cine este acest eu perceput, omul naiv va răspunde arătând spre propria apariție corporală sau trecând în revistă trăirile sale trecute și prezente. La întrebarea următoare, dacă toate acestea fac parte din percepția lui de sine, el va răspunde desigur că, așa cum lucrul exterior perceput are multe proprietăți și a avut multe altele în cursul schimbărilor sale, proprietăți care ”nu intră în sfera percepției” în acest moment, un lucru similar este valabil și despre eul perceput. în actele variabile ale percepției de sine, vom regăsi, în funcție de circumstanțe, anumite reprezentări, sentimente, dorințe sau activități corporale ale eului etc, așa cum, de exemplu, în percepția externă a unei case, avem fie exteriorul, fie interiorul ei, fie aceasta fațetă sau parte, fie alta. Fără îndoială, în primul caz, obiectul perceput este eul, așa cum în celalalt caz este casa.
Pentru omul naiv, al doilea cuplu de concepte, percepția senzorială și percepția internă, nu coincide în totalitate cu perechea de concepte discutate mai devreme, percepția externă și percepția de sine. Percepția senzorială are loc prin intermediul ochilor și urechilor, mirosului și gustului, pe scurt, prin organele de simț. în această sferă intră, pentru oricine, nu numai lucrurile externe, ci și propriul trup și propriile activități corporale, precum a merge, a mânca, a vedea și a auzi. In contrast, ceea ce desemnăm ca percepții interne sunt în principal trăiri ”spirituale” precum a gândi, a simți, a dori și, în general, tot ceea ce, precum aceste trăiri, este localizat în interiorul corpului, fără a avea legătură cu organele externe.
în limbajul filozofic, termenii în discuție sunt exprimați printr-un singur cuplu de concepte. în mod obișnuit se preferă cuplul ”percepție internă și percepție externă”. După ce Descartes a separat abrupt între mens și corpus, Locke a introdus în filozofia modernă cele două clase corespunzătoare de percepții sub titlul de sensation și reflexion. Această separație s-a impus până azi. Urmând pe Locke, percepția externă este înțeleasă ca percepție a corpurilor, în timp ce percepția internă este percepția pe care ”spiritul” sau ”sufletul” nostru o are despre propriile activități (cogitationes în sens cartezian). Astfel că diferențierea percepțiilor este determinată de diferențierea obiectelor percepției, căreia i se alătură totodată o diferență în ce privește originea lor. într-un caz, percepția ia...