Cum să tratăm angina

Criza de angină durează în general 3-5 minute, foarte rar ajungând la 15 minute. Durerea dispare după o perioadă de repaus sau după administrarea nitroglicerinei. Crizele de angină au trei caracteristici:

• Apar după un efort important, stres intens, expunerea la frig, o masă copioasă. Durerea este vie, localizată în spatele sternului. Pot apărea senzația de strânsoare (ca o gheară), arsuri, senzația de greutate, de presiune, care iradiază în spate.

• Durerea dispare la câteva minute după încetarea efortului sau prin administrarea de nitroglicerină.

• Durerile sunt însoțite de amețeli și gâfâieli (respirație dificilă).

În cazul în care criza de angină nu dispare în următoarele 10 minute după administrarea de nitroglicerină este necesară prezentarea de urgență la medic, căci este posibil să fie vorba de un infarct.

Introducere

1. Tipuri de angină

2. Angina pectorală și alte dureri de piept

3. Explicarea anginei pectorale – o chestiune de aport și cerere

4. De ce tocmai eu? În căutarea cauzelor anginei pectorale

5. Reducerea factorilor de risc – înfrângerea colesterolului: mărturii

6. Reducerea factorilor de risc – schimbarea stilului de viață

7. Începerea – și continuarea – exercițiilor fizice

8. Fumatul

9. Alcoolul

10. Hipertensiunea arterială

11. Ținerea sub control a anginei pectorale – contactul cu secția de cardiologie

12. Tratamentul anginei pectorale – medicamentos și chirurgical

13. Femeile – și copiii

1. TIPURI DE ANGINÃ

Jim

Jim are 41 de ani și este un prieten al meu. S-a înscris ca pacient la cabinetul nostru în urmă cu trei ani, când s-a mutat în cartier. Designer grafic independent, Jim a primit cu brațele deschise mutarea din oraș în colțul nostru rural din vestul Scoției, văzând în el un colț de paradis, unde își putea vedea de treburi cu cât mai puține întreruperi.

Când s-a mutat în districtul nostru, a decis să profite de plimbările la țară pentru a pierde excesul de greutate pe care îl acumulase și să revină la forma lui fizică anterioară – pentru că era conștient că neglijase acest aspect. Lucrurile au mers foarte bine vreme de o săptămână sau două, însă pe urmă a început să devină mai aventuros. Puține drumuri din vestul Scoției sunt orizontale pe distanțe mai mari, așa că în curând a început să sondeze dealurile domoale.

Acesta a fost momentul în care Jim s-a prezentat la cabinet, acuzând o „indigestie”. Se părea că în cursul plimbărilor începea să aibă senzația unei greutăți la nivelul pieptului, care nu voia să dispară decât dacă se odihnea puțin. Uneori era vorba despre o durere reală, nelămurită și ascuțită, în profunzimea pieptului, care urca până în brațul stâng sau pe partea stângă a mandibulei. De regulă debuta atunci când începea să urce o pantă, însă putea să-l afecteze și pe teren drept. De fiecare dată durerile dispăreau în decurs de câteva secunde dacă se oprea din mers și chiar mai repede dacă se așeza.

Nu durerea îl îngrijora pe Jim; se gândise că probabil era vorba despre o formă de crampă musculară și a întrebat dacă nu i se puteau prescrie niște medicamente pentru asta.

Însă nu tabletele au fost primul lucru la care să ne ducem cu gândul! Această relatare a unei dureri sau senzații de strânsoare la nivelul pieptului, în urma efortului fizic, care dispare prin repaus trebuie să fie considerată, până la proba contrarie, ca fiind un indiciu de angină pectorală, având drept cauză o afecțiune cardiacă coronariană. Iar în cazul unui bărbat de numai 41 de ani, orice posibilitate de a fi vorba despre angină pectorală trebuie luată foarte în serios.

Jim nu fusese bolnav în viața lui, după cum spunea, cu excepția unui episod de „pleurezie” la vârsta de 36 de ani, când se afla în străinătate. Avansând cu întrebările însă, s-a dovedit că această „pleurezie” se manifesta se mai ales prin dureri foarte puternice la nivelul pieptului și prin tăierea respirației. Medicul său din momentul respectiv îi spusese să rămână la pat timp de două săptămâni, îi prescrisese antibiotice, și apoi îl lăsase să se ducă înapoi la serviciu. Jim se mai simțise foarte rău timp de o lună sau două după aceasta, însă încetul cu încetul revenise la normal. Cu toate acestea, avea sentimentul că nu mai fusese același ca înainte după acest episod.

Colegii mei și cu mine nu am fost deloc surprinși, deoarece electrocardiograma lui indica faptul că avusese un infarct de miocard în trecut – și că acel episod de „pleurezie” fusese probabil, de fapt, acest infarct de miocard.

L-am pus pe Jim pe banda rulantă și i-am făcut din nou o electrocardiogramă. Când i-am cerut să meargă mai repede și i-am mărit panta platformei pe care mergea, am văzut exact schimbările la care ne așteptam. Existau dovezi că inima lui nu primea destul oxigen pentru activitatea pe care era obligată să o efectueze; la scurt timp după modificarea electrocardiogramei au apărut și durerile.

Am întrerupt testul, l-am lăsat să se odihnească și pe urmă i-am explicat că suferea de angină pectorală, care necesita tratament. Deoarece avea numai 41 de ani și existau dovezi ale unui infarct de miocard anterior, i-am dat lui Jim o recomandare pentru clinica locală specializată în cardiologie (care se ocupă de problemele cardiace). Aici, angiograma (reprezentare a interiorului arterelor) a indicat faptul că toate cele trei artere coronariene mari prezentau zone de îngustare și a fost trecut pe lista de așteptare pentru o intervenție de by-pass.

Între timp, ne-am ocupat de stilul de viață al lui Jim! I-am spus că trebuia să renunțe imediat la fumat (fuma zece țigarete pe zi). De asemenea, trebuia să mănânce mai puțin, să treacă la o dietă fără grăsimi animale (nivelul colesterolului său sanguin – nivelul grăsimilor din circulația sangvină – era ușor peste normal). I-am sugerat să treacă la o dietă mediteraneană, ceea ce înseamnă cât mai multe fructe și legume, fructe de mare și paste făinoase. Putea să-și savureze paharul de vin la cină, însă trebuia să evite excesul de alcool, carnea roșie și produsele lactate grase. I-am spus că putea să facă oricât de multă mișcare, până în momentul în care începea să aibă dureri. De îndată ce ar fi apărut durerile, trebuia să se oprească și să se odihnească până dispăreau complet.

Jim a primit de asemenea o rețetă pentru tablete de trinitrat de glicerină, pe care să le pună sub limbă când începeau durerile sau chiar înainte de a pleca la o plimbare în pas vioi. De asemenea, trebuia să mai ia o jumătate de aspirină pe zi, în mod continuu. Avea o tensiune arterială ridicată, prin urmare a primit și beta-blocante pentru reducerea acesteia și i s-a cerut să își ia tensiunea o dată pe săptămână timp de o lună sau chiar mai mult.

După numai o săptămână, schimbarea lui Jim a fost surprinzătoare. Putea să meargă de trei ori mai mult decât înainte până la apariția durerii, iar banda rulantă a arătat că putea să suporte un efort și mai mare. Pierduse ceva în greutate, iar tensiunea arterială îi revenise în limitele normale. De fapt, Jim se simțea atât de bine, încât ne-a întrebat dacă operația programată mai era necesară. Noi am considerat că era necesară, deoarece era destul de tânăr și încă ne făceam probleme din cauza îngustărilor de pe arterele sale coronare.

La două luni după ce s-a prezentat pentru prima oară la cabinet, Jim a făcut operația de by-pass coronarian. Arterele sale erau obturate de ateroame (vezi Capitolul 3) și a avut nevoie de trei by-pass-uri diferite, folosindu-se grefe din ramurile unei artere din peretele toracic, pentru ocolirea zonelor îngustate.

S-a refăcut într-un mod remarcabil în urma intervenției chirurgicale și în primii trei ani de după operație nu a mai fumat deloc, a scăzut în greutate până la un nivel normal și chiar a început să facă jogging. De fapt, Jim intenționează să participe la Marea Cursă Scoțiană de anul viitor – semimaratonul anual desfășurat pe străzile din Glasgow, care atrage un număr în jur de 7 000 de participanți. Sunt sigur că o va face. Nu mai are deloc dureri de piept, nici când aleargă. De când a scăzut în greutate, tensiunea arterială a rămas în limite normale, iar acum este chiar ușor scăzută, așa că a încetat să mai ia medicamente, cu excepția aspirinei, în cazul căreia s-a împăcat cu gândul că o va lua pentru tot restul vieții.

Jim este pacientul model. De îndată ce s-a însănătoșit, a decis să se îngrijească. Și nu o face doar pentru el, ci și pentru soția lui și pentru cei doi copii. Fiind particular, trecut de patruzeci de ani, știe prea bine că este posibil să-i părăsească, lăsându-i într-o situație financiară dificilă, dacă nu ține seama de avertismentele pe care i le-a trimis inima.

John Hunter

Jim s-a dovedit a fi mai norocos decât al doilea exemplu de angină pectorală, John Hunter. Este vorba despre binecunoscutul chirurg din secolul al optsprezecelea. Scoțianul care luase calea Londrei, s-a îmbolnăvit de angină după împlinirea vârstei de cincizeci de ani. Le spunea colegilor săi că viața lui se afla „în mâinile oricărui ticălos căruia îi trece prin minte să mă bată la cap sau să mă enerveze”.

În cursul unei ședințe a Comitetului Guvernatorilor de la Spitalul St. George din Londra, în 1783, John Hunter s-a lăsat antrenat într-o dispută aprinsă cu alți membri ai Comitetului. S-a oprit brusc din vorbă, s-a luptat să-și țină cumpătul și apoi s-a grăbit să ajungă într-o altă încăpere. Aici, potrivit biografului său, G. Qvist (în cartea John Hunter 1728-1783, 1981, Heinemann) a murit în câteva minute.

Bineînțeles, John Hunter nu a beneficiat de cunoștințele actuale referitoare la angina pectorală. Emoțiile puternice cum sunt furia sau frica pot să mărească frecvența contracțiilor inimii și tensiunea arterială cu mult peste limita suportabilă a unei inimi afectată de angină, iar rezultatul este infarctul de miocard. Moartea lui John Hunter este în continuare o lecție pentru noi toți: atenția față de starea psihologică și emoțională este de o importanță fundamentală pentru toate persoanele care suferă de angină pectorală.

James Fixx

James Fixx este următorul meu exemplu. A fost celebru în anii 1970 pentru cartea lui Arta alergării (1979, Chatto & Windus), în care recomanda mișcarea și mai ales alergarea pe distanțe lungi pentru toți cei care suferă de angină pectorală. Această carte a lui a fost un mare succes și a exercitat o mare influență în stabilirea stilurilor actuale pentru maraton și „alergarea de plăcere”, practicate de mii de oameni.

Pentru aceasta trebuie să-i mulțumim domnului Fixx, însă în mod tragic, a devenit și mai celebru murind în cursul unei alergări – din cauza unui infarct de miocard. Unii s-au folosit de moartea sa prematură ca scuză pentru a evita mișcarea. „Mișcarea l-a omorât pe Fixx,” raționează ei, „așa că ar putea să mă omoare și pe mine!” Lucrul acesta nu este neapărat adevărat. Este posibil ca mișcarea să-i fi permis lui James Fixx să trăiască cu mult mai mult decât a trăit – însă s-a bazat prea mult pe acest lucru și prea puțin pe celelalte mijloace de îmbunătățire a stării de sănătate.

Cazul lui James Fixx s-a derulat după cum urmează. În jurul vârstei de treizeci și cinci de ani îi fusese diagnosticată o problemă cardiacă. Cântărea 100 kg și i se tăia respirația dacă încerca să alerge și 50 m. S-a apucat de alergat și după zece ani, în 1978, scăzuse în greutate 25 kg, alergase deja o distanță echivalentă cu lungimea Ecuatorului, încheiase o mulțime de maratoane și alerga 16 km zilnic.

A murit în 1989, la o vârstă apropiată de șaizeci de ani.

Problema lui James a fost aceea că a crezut că putea să vindece angina pectorală de care suferea prin alergare și s-a lăsat atât de puternic angrenat în programul său de alergare, încât nu a mai solicitat ajutor pentru afecțiunea de care suferea și se amplifica în continuare. De fapt, suferea de o afecțiune coronariană foarte gravă (ateromul, vezi Capitolul 3) care reprezenta, probabil, o reminiscență a perioadei în care fusese supraponderal. Tatăl său murise după vârsta de cincizeci de ani din cauza unei afecțiuni coronariene, ceea ce sugerează că ar fi fost posibilă o tendință moștenită de a avea niveluri ridicate ale grăsimii (colesterolul) din sânge.

Pag. 9 – 13