Darul îngerului

„În ușa subsolului bătu cineva. Copiii se aruncară să deschidă, și înaintea lor apăru un bărbat care purta în brațe un brăduț în spatele lui – o fetiță frumoasă, bălaie, însoțită de doică, ce ducea o sumedenie de pachete și cutii.

Copiii se strânseră sfioși lângă mama lor.

— E îngerul, mămico, e îngerul? șoptiră ei încetișor, privind cu evlavie spre fetița cea atât de arătoasă.

Bradul era de acum așezat pe podea. Bătrâna doică desfăcea pachetele, scotea din ele chifle și colăcei gustoși, brânză, unt, ouă, împodobea brăduțul cu lumânări și daruri. Copiii încă nu își puteau veni în fire: se minunau de «înger» și tăceau, fără să se miște din loc.

— Iată, pentru voi, ca să întâmpinați Nașterea Domnului cu veselie! răsună glasul de clopoțel. Sărbători fericite!”

Nu-mă-uita

Păpușa fetiței născute de Crăciun

Îngerul de Crăciun

Dușmanii

Ajutorul Sfântului Pantelimon

Rugăciunea a fost ascultată

Darul îngerului

Adevărul Galiei

Păpușa fetiței născute de Crăciun

Se însera. Scurta zi de iarnă se apropia cu pași repezi de sfârșit. În ciuda faptului că era numai ora cinci, la ferestrele caselor și magazinelor oamenii aprindeau de zor lumini. Acel decembrie era deosebit de urât și de friguros: afară burnița, sufla un vânt rece și tăios, drept care ziua părea încă și mai întunecată, mai tristă. Aceasta însă nu împiedica defel în seara cu pricina forfota veselă și plină de viață de pe străzile orașului. Dacă luăm în seamă faptul că totul se întâmpla cu trei zile înainte de Crăciun, nu-i nimic de mirare aici.

La una din ferestrele de la etajul al patrulea al unei case înalte și mohorâte, în care se afla o mulțime de locuințe mici, ședea o fetiță de șase-șapte ani. Privea în stradă cu tristețe. Totuși, din stradă nu se vedea nimic altceva decât răsfrângerea luminii felinarelor electrice, un petec de cer întunecat, acoperișul și peretele casei învecinate. În cămăruța cu o singură fereastră era aproape beznă, și doar puținul jăratic din sobă mai arunca în încăpere câte o urmă de lumină. Înăuntru se vedeau semnele sărăciei: trei scaune, o masă simplă, o canapea cu arcurile stricate și, îndărătul unei perdele, un pat vechi din lemn, pe care, înfășurată într-o veche și roasă plapumă, își dormea somnul neliniștit o femeie. Fetița stătea în liniște, lipită de pervaz, și legăna dusă pe gânduri o păpușă mare și frumoasă.

Păpușa era fermecătoare, cu bogate bucle negre și ochi albaștri precum cerul. Era îmbrăcată într-o elegantă rochie sinilie, împodobită cu, broderii de preț. Ca mărime semăna cu un copil de vreo doi ani. Păpușa scumpă era într-o ciudată nepotrivire cu sărăcia pe care o vădea odaia și cu îmbrăcămintea veche a fetiței. Ea dădea mărturie mută că stăpâna ei văzuse și zile mai bune – și chiar așa era. Nu cu multă vreme în urmă fetița avusese parte de toate bunătățile vieții! Doar cu o jumătate de an în urmă Xenia Dan și mama ei se bucurau de bogăție și de înlesnirile pe care le dă aceasta – însă de când murise capul familiei, lucrurile merseseră din rău în mai rău. Toate lucrurile, până și îmbrăcămintea, au fost vândute unul câte unul. După șase luni, mama, care era deja bolnavă, s-a trezit împreună cu fetița sa într-o odăiță sărăcăcioasă aflată la etajul al patrulea.

Peste trei zile avea să fie Crăciunul! Ce Crăciun trist pentru fetiță urma să aducă acel an – și pe deasupra mama era bolnavă!

Femeia își amintea bradul luminat sărbătorește, plin de mere rumene, de bomboane și de nuci aurite. Pe atunci trăia tatăl. El îi dăruise Xeniei, iubitei lui fetițe, păpușa Katiușa, cea legănată pe genunchi acum cu atâta gingășie. După brad se întinsese masa. Cum se topea în gură gâsca friptă! Femeia suspină, înghițind în sec. Azi nu mâncase decât pâine cu ceai în loc de prânz, și îi era foame.

Peste trei zile avea să vină Crăciunul – însă la un asemenea lux ca bradul și gâsca friptă nu putea, firește, nici să viseze!

Poate că o să-i dea vecina o bucățică de plăcintă... Dar și vecina este sărmană tare și are un cârd întreg de copii.

Femeia nici nu avea cu ce să se îmbrace ca să meargă la biserică pentru privegherea de Crăciun. În afară de rochia de pe ea, nici fetița nu avea altă haină.

Dar ea era o adevărată fetiță a Crăciunului. Se născuse chiar în ajunul Crăciunului, și tatăl îi spunea mereu:

— Să îți aduci aminte, fata mea, că te-ai născut în aceeași noapte cu Hristos și nu uita niciodată să te închini Lui în această seară.

Dar iată, acum era nevoită să stea acasă, nici nu avea de unde să ia îmbrăcăminte călduroasă. De vândut nu avea ce să vândă. Tot ce se putuse vinde fusese deja dat. Să muncească Xenia nu putea. Era prea mică și la nimic nu se pricepea. Of, ce necaz! Xenia își plimbă amărâtă privirile prin camera care se cufunda din ce în ce mai mult în beznă. Tare ar mai fi vrut să plângă, însă își birui pornirea. Xenia nu fusese nicicând o plângăcioasă și nu-i plăcea să scâncească. Se hotărî să se ridice, să aprindă lampa, ca să fie mai vesel, și s-o aștepte pe Pelaghia, vecina, care făgăduise că va trece pe la ele după vecernie, aducându-le ceva pâine. Dându-se jos de la fereastră, Xenia fu cât pe ce să scape păpușa. „Hei, am uitat de ea cu totul !” – și fața îi străluci deodată. Se gândi că ar putea s-o vândă.

Katiușa ei era nou-nouță – și atât de frumoasă!

În vremurile bune de altă dată, când Xenia se plimba cu Katiușa în brațe, nu o dată a băgat de seamă că fetițele întâlnite în drum se uitau lung după păpușă. Fără îndoială, va primi bani buni pentru Katiușa. Poate că îi vor da 25, chiar 30 de ruble, cu care o să și cumpere o rochie călduroasă, iar pentru mama – pentru mama o plapumă nouă. „Oricum ar fi, trebuie să încerc.” Xenia se hotărî să nu mai piardă nici o clipă. Dar... pe Katiușa o iubea tare mult și îi părea rău să se despartă de păpușă. Pe lângă asta, Katiușa era singurul ei prieten. Doar jucându-se cu ea se mai mângâia fetița și mai uita de întristare – și să rămână deodată singură, să o dea pe Katiușa! Xenia mai că nu izbucni în plâns, însă își aminti că mama are nevoie de plapumă călduroasă, drept care își înghiți cu bărbăție lacrimile. În primul rând trebuie să dau anunț la ziar că vând păpușa. Xenia știa că atunci când mama a vândut mobila sau alte lucruri a dat anunț la ziar. Știa și drumul până la redacție, unde își însoțise mama nu o dată.

Nu era departe: doar vreo trei-patru case mai încolo. Încă nu era prea târziu. Nu cu multă vreme în urmă se făcuse ora șase. „Anunțul o să apară deja a doua zi, și poate o să reușesc să cumpăr tot ce este nevoie.” Că avea să afle cumpărători Xenia nici nu se îndoia. Ținându-și răsuflarea, mergând pe vârful degetelor pentru a nu-și trezi mămica adormită, Xenia luă de pe pat vechiul șal, acoperindu-și cu el umerii și capul. Sub el o ascunse și pe Katiușa, pe care hotărâse s-o ia cu sine. Lin, ca un șoricel, se strecură pe ușă afară și începu să coboare scara cufundată în întuneric. După câteva minute, silueta ei mărunțică se pierdu în mulțimea trecătorilor.

Nikolai Petrovici Burov, editor și redactor al ziarului din oraș, un bătrân înalt și uscățiv, purta ochelari, ceea ce îi dădea un aer aspru (deși era

Pag. 7 – 11