Întrebări, controverse și obiecții referitoare la stilul de viață

În știință, nicio dovadă nu este definitivă. În mod inevitabil, recomandările pentru sănătatea publică se fac în ciuda protestelor unor grupări speciale, cu interese financiare, și a unor opozanți sinceri. Cu toate acestea, ele trebuie făcute, dacă se urmărește binele sănătății populației.

• Lot Page Dietetische Indikationen, Springer-Verlag, 2002

În natură nu există nici răsplată, nici pedeapsă; acestea nu sunt decât consecințe.

„ Robert B. Ingersoll

Genele răspund de 25% din îmbătrânire, restul de 75% ține de stilul de viață.

„ Prof. James Vaupel, director al Institutului pentru
Cercetări Demografice „Max-Planck”, Rostock, Germania

Introducere

1.Mitul proteinelor

2.Pesco-vegetarian?

3.Fără carne, de unde fier?

4. Alimentația vegetariană și performanțele sportive

5.Vitamina B12 – a greșit Dumnezeu?

6. Ce nu știu vegetarienii despre grăsimile vegetale?

7.Cu sau fără cafea

8.Obezitate cu greutate normală?

9.Cura de slăbire în perioada alăptării?

10.De ce și activitate fizică?

11.Cum să trăiesc o sută de ani și să mor sănătos?

1. Mitul proteinelor

Nu poți hotărî direcția vântului, dar poți adapta pânzele.

Una dintre cele mai întâlnite obiecții și întrebări referitoare la alimentația pur vegetariană este cea legată de cantitatea și calitatea proteinelor: Pot vegetalele să ofere cantitățile necesare de proteine în toate etapele vieții, în graviditate, în perioada de alăptare, în frageda copilărie, în sănătate și boală, precum și în stările de solicitare fizică excesivă? Sunt proteinele vegetale la fel de valoroase ca cele animale, sau au ele aceeași valoare biologică?

Timp de peste o sută de ani se credea, și încă se mai crede, că vegetalele furnizează proteine de mâna a doua și că cele mai valoroase provin din ouă, produse lactate și carne. Și nu era vorba doar despre o părere. Prin anii 1920-1930, Facultatea de Medicină a Universității Loma Unda, SUA, nu avea dreptul să pregătească nutriționiști pentru faptul că bolnavilor internați li se oferea hrană ovo-lacto-vegetariană. Se pare că miturile mor foarte greu, căci, în zilele noastre, unele autorități școlare din România nu pot accepta ca masa servită copiilor să nu conțină carne!

Este adevărat că de aproape o sută de ani au existat medici care, în ciuda părerii ce domina în cercurile științifice, au avut curajul să pună la îndoială superioritatea proteinelor animale.

Mitul că cine vrea să aibă mușchi trebuie să mănânce carne a fost denunțat deja în anul 1913, când profesorul Russell Chittenden, de la Universitatea Yale, SUA, o universitate de elită, a efectuat trei studii asupra unor atleți bine antrenați, omnivori, cu un consum ceva mai mare de carne (erau 568 bărbați și 448 femei). După înregistrarea performanțelor, atleții și atletele au primit, timp de 5 luni, o alimentație vegetariană. La repetarea testelor, s-a constatat că, după regimul vegetarian, condiția fizică, exprimată prin testele efectuate, s-a îmbunătățit cu 35%.

Împreună cu suedezul Hindhede, Chittenden a avut curajul să afirme că, în condiții normale, un adult nu are nevoie de mai mult de 25-55 g proteine pe zi și că aceste proteine pot fi de origine vegetală. Ceea ce Chittenden a susținut acum o sută de ani este susținut azi de mii de voci. Necesarul real de proteine pentru un adult cu o activitate obișnuită este de aproximativ 30 gr/zi. Organizația Mondială a Sănătății recomandă 0,6 g proteine/kilocorp/zi sau necesarul de proteine este acoperit când reprezintă 10% din aportul caloric total. În Marea Britanie se consideră necesarul asigurat când 9% din aportul caloric total provine din proteine.

Aceasta înseamnă că o femeie de 50-60 kg nu are nevoie de mai mult de 35-40 g, iar un bărbat de 60-70 kg are nevoie de aproximativ 40-45 g proteine pe zi.

Academia Națională de Științe din Statele Unite recomandă pentru un adult 0,7 g proteine pentru fiecare kilogram de greutate corporală, deci 42-50 g pentru o persoană de 60-70 kg. Desigur, În perioadele de creștere, în procesele de reparare tisulară (după arsuri, intervenții chirurgicale) sau În cursul exercițiilor fizice pentru creșterea masei musculare (body building), organismul are nevoie de o cantitate ceva mai mare de proteine.

Că cifra de 30 gr/zi este conformă cu nevoile reale ale organismului adult este dovedit și de faptul că unele triburi din Papua Noua Guinee trăiesc de mii de ani cu un regim vegetarian, alcătuit mai ales din nap, care le oferă zilnic 22 g proteine.

Organismul uman este foarte eficient în reciclarea propriilor proteine (reciclarea n-au inventat-o oamenii!). În condiții normale, singurele pierderi de proteine care trebuie înlocuite sunt cele pe care corpul nu le poate recupera: părul, unghiile și celulele care se descuamează de pe tegumente.

În anul 1838, când au fost descoperite de chimistul și medicul suedez J. Berzelius (1774-1848) ca o grupă de nutrienți, s-a văzut că proteinele erau asociate cu toate formele de viată, de la cele mai simple – unicelulare – până la om. În decursul anilor: admirația pentru proteine a crescut; știm că sunt absolut necesare pentru producția de enzime (în organismul uman există cel puțin 10.000 de enzime diferite) , de factori de transcripție (un fel de întrerupători ce controlează activitatea genelor și, în mod indirect, întreaga activitate a celulei), de mesageri, (adică purtători de semnale, care asigură comunicarea între celule) și de transportori de molecule mici (de exemplu hemoglobina, care transportă oxigenul în sânge). De asemenea, proteinele sunt absolut necesare pentru contracția musculară (de exemplu miozina din mușchi), pentru creștere, pentru sinteza-de hormoni, anticorpi și receptori (adică proteine care primesc mesajele hormonilor și răspund de senzațiile fundamentale ca gustul, durerea, mirosul etc.) și pentru formarea proteinelor structurale (păr, unghii, copite, pene).

Prin anii 1870, savantul german Justus Liebig (1803-1873) a descoperit că mușchii sunt formați din proteine și a lansat lozinca: „Cine vrea să facă mușchi trebuie să consume proteine multe”. Concomitent, colaboratorul său, Karl Voit a calculat consumul de proteine la minerii din jurul orașului Munchen și a găsit că era În jur de 120 gr/zi. Această cantitate a devenit „standardul lui Voit pentru necesarul de proteine”.

Proteinele sunt molecule complexe, alcătuite din „cărămizi”, numite aminoacizi, care se Îmbină În număr și secvențe diferite, producând extraordinara varietate din natură.

Există 20 de aminoacizi care sunt folosiți pentru a forma proteinele necesare vieții și sănătății.

8 dintre aceștia se numesc „esențiali”, deoarece organismul nu-i poate sintetiza, și deci trebuie să provină din alimente: izoleucina, leucina, lizina, metionina, fenilalanina, treonina, triptofanul si valina. În această grupă unii includ și histidina, care nu e un aminoacid esențial pentru adulți, dar care nu poate fi sintetizată de copii. Denumirea de „esențiali” nu înseamnă că sunt mai valoroși decât ceilalți. Restul de 12 pot fi fabricați de corpul uman, motiv pentru care sunt numiți „neesențiali”, deși nu sunt mai puțin valoroși: glicina, acidul glutamic, arginina, acidul aspartic, prolina, alanina, serina, tirozina, cisteina, asparagina si glutamina. La acestia se adaugă si aminoacizii hidroxiprolina și citrulina, motiv pentru care, în unele publicații, găsim ca proteinele sunt alcătuite din 22 de aminoacizi, si nu 20, cum se consideră în general.

În organismul uman, aminoacizii esențiali din produsele animale nu se pot deosebi de cei de origine vegetală. De fapt, aminoacizii din toate proteinele animale provin din plante, indiferent dacă e vorba de vaca ce a păscut iarbă, a mâncat cartofi sau cereale ori de peștele care a înghițit peștii mici care, la rândul lor, s-au hrănit cu plante marine sau de găina care a ciugulit semințe.

În mod eronat, pentru că ani de-a rândul li s-a spus astfel, unii cred că plantele sunt lipsite de unii aminoacizi. Pentru aceștia s-ar putea să fie o surpriză să afle că plantele sunt sursa tuturor aminoacizilor esențiali. Motivul pentru care se numesc „esențiali” este că sunt absolut necesari în hrana oamenilor si a animalelor, a căror fiziologie e asemănătoare. În mod evident, n-avem nevoie de carne sau de alte alimente de origine animală, pentru a obține aminoacizii esențiali – plantele îi furnizează pe toți, din plin.

Proteinele umane sunt alcătuite din sute de aminoacizi sau chiar mai mult. Organismul uman conține aproximativ 100.000 de proteine diferite și în fiecare celulă se găsesc 4-5.000 de proteine, cu cele mai variate funcții. Împărțirea aminoacizilor în esențiali și neesențiali datează de aproximativ 75 de ani. Totuși, în ciuda vechimii acestei clasificări, datorită cunoștințelor acumulate în ceea ce privește importanța lor, deosebirile dintre aminoacizi au devenit foarte estompate. Deja în anul 1947, W. C. Rose, care a creat termenii, nefiind mulțumit de modul în care au fost întrebuințați, scria: „Am subliniat în repetate ocazii că o clasificare a aminoacizi lor, cum ar fi arginina sau acidul glutamic, ca esențiali sau neesențiali este, pur și simplu, o problemă de definiție”. Acum știm că unii aminoacizi esențiali pot fi sintetizați din precursori cu o structură foarte asemănătoare. În felul acesta, dintr-o perspectivă strict metabolică, numai trei aminoacizi sunt esențiali: lizina, treonina și triptofanul. Dintr-o perspectivă funcțională, toți aminoacizii sunt esențiali.

Din cele prezentate până acum, a reieșit că un organism adult n-are nevoie de cantitățile mari de proteine consumate în zilele noastre de către omnivori, că, datorită procesului de reciclare, pierderile de proteine ale unui organism sănătos sunt foarte mici și că alimentele de

Pag. 9 – 12