Viața lăuntrică

Când omul aruncă sămânța în pământ, ea face de la sine rădăcină, tulpină și boabe, pe când omul se deosebește prin conștiință și libertate, și viața lui nu este un șir de fenomene care decurg unul din celălalt în mod necesar, ci un șir de acțiuni întreprinse in mod conștient și săvârșite din proprie inițiativă. El își trasează dinainte un fel de viață, după care îl pune în practică. Și numai în acest mod viața lui este viață cu adevărat omenească, rațional-liberă. Creștinul, care este următor al lui Hristos prin chemarea sa, n-are nevoie să-și obosească mintea trasându-și singur felul de viață. El are înaintea sa pilda vieții Domnului Hristos. La aceasta să se uite fiecare și să trăiască după ea. Pictorul se uită la original și transpune trăsătură după trăsătură pe pânza pregătită dinainte: și creștinul trebuie să se uite la trăsăturile vieții Domnului și să le transpună în viața sa.

• Sf. Teofan Zăvorâtul

Cuvânt înainte

Două cuvinte despre Sfânta Taină a Botezului

Cinci învățături despre calea mântuirii

Ce este de trebuință celui ce se pocăiește și pornește pe calea cea bună a mântuirii

I. Viața trăită sub îndrumare

II. Viața după pravile

III. Calea îngustă și anevoioasă

IV. Râvna spre mântuire

Trei cuvinte despre purtarea Crucii

Exemple de notare a gândurilor bune care ne vin în timpul cugetării la Dumnezeu și în rugăciune, în număr de 162

Viața lăuntrică

I. Vrednicia cea bună trebuie menținută nu doar pe din afară, ci si în inimă. Acesta este lucrul cel mai important

II. Cum este cineva în inima sa, așa îl are Dumnezeu și așa Se poartă cu el

III. Intrarea înlăuntru și cercetarea celor de acolo

IV. Semnul haricei învieri lăuntrice întru Domnul

V. Cum să veghem, să hrănim și să ne sporim viața duhovnicească începută prin pocăință și prin Sfânta Împărtășanie

VI. Plan general al desfășurării vieții duhovnicești, pornind de la ridicarea împăraților și

până la întronare

VII. Năzuințele ființei noastre și calea cea sigură de a le împlini

VIII. Cum si cu ce să ne hrănim sufletul, ca să crească duhovnicește

IX. În numele Înălțării Domnului, trebuie să ne recunoaștem măsura cerească și să-i căutăm pe cei

ce au această măsură

X. Fii asemenea Sfintei Maria Egipteanca în pocăință și în autoîndreptare

XI. Trebuie să ne luăm în spate crucea autoîndreptării în ce consta ea

XII. Testamentul Domnului de pe Cruce: înșiruirea simțămintelor și a atitudinilor creștine

XIII. Cel mai important este să ne cunoaștem și să simțim sărăcia noastră și bogăția lui Hristos și să

petrecem în unire cu Hristos

XIV. Lumina cunoștinței, libertatea de acțiune și pacea inimii se află toate în Domnul Iisus Hristos:

la El să veniți!

XV. Diferitele stări si manifestări ale harului lui Dumnezeu în noi, credincioșii

XVI. Chipul și asemănarea lui Dumnezeu în noi – în creație și în restaurare

XVII. Este nevoie de răstignire de sine pentru restaurarea noastră la starea cea dintru început

XVIII. Lupta cu patimile și experiența duhovnicească

XIX. Monahismul – viață omorâtoare a patimilor, calea spre curăția inimii

XX. Mănăstirea aflată la oraș – lupta directă cu patimile și cu poftele lumii, purtată în afara lumii

XXI. Arsenalul de arme pentru lupta duhovnicească

XXII. Cum să împlinim porunca Apostolului: cum ați lucrat păcatului așa să lucrați dreptății?

DOUÃ CUVINTE DESPRE SFÂNTA TAINÃ A BOTEZULUI

Sfântul Apostol Pavel compară puterea nelumească a Sfintei Taine a Botezului cu moartea și Învierea Domnului. Cufundându-ne în cristelniță, noi murim, iar, ieșind afară din ea, înviem – spune sfântul. Murim în cristelniță pentru viața trupească și păcătoasă și înviem pentru viata în duh, sfântă, plăcută lui Dumnezeu. Au nu știți că toți câți în Hristos Iisus ne-am botezat, întru moartea Lui ne-am botezat? Deci ne-am îngropat cu El, în moarte, prin botez, pentru ca, precum Hristos a înviat din morți, prin slava Tatălui, a!a să umblăm și noi întru înnoirea vieții; omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El ca să se nimicească trupul păcatului, pentru a nu mai fi robi ai păcatului (Rom. 6, 3-4,6).

Ființa noastră devine la fel de luminoasă ca si Domnul cel înviat, când se înnoiește în baia de-a pururi-petrecerii cu harul Sfântului Duh. Dar să nu credem, fraților, că aici ar lucra numai harul, și că ar lucra numai din afară sau mecanic. Nu, nicidecum. Lucrarea lui mântuitoare se săvârșește în chip nevăzut, lăuntric. Harul Sfântului Duh, care ne înrâurește la Sfântul Botez, pecetluiește o serie de prefaceri lăuntrice ale inimii și ale mișcărilor duhului nostru și, din acestea, creează în noi un om nou, omul cel tainic al inimii’, De aceea, Sfântul Apostol Petru numește botezul cererea de har de la Dumnezeu a conștiinței, prin care se formează un caracter deosebit, întărit moral prin puterea harului. Ce anume se petrece aici și cum trebuie să fie, vă voi lămuri prin câteva gânduri.

Domnul cel mult milostiv, creând omul după chipul și asemănarea Sa, i-a arătat astfel și țelul suprem în comuniunea cea mai lăuntrică cu El, îngrădindu-l prin porunci, care îi sunt cunoscute și la îndemână.

Dumnezeu a așezat calea spre atingerea acestui scop în împlinirea sârguincioasă a sfintei Sale voi, pe care a pecetluit-o în curata și neprihănita conștiință a omului; dar nu i-a impus o lucrare anume, ci i-a dăruit libertatea acțiunii după propria sa voie, după propriul său plac, pentru ca omul însuși, de bunăvoie și nesilit de nimeni, să se îndrepte a umbla neclintit după știuta voie a lui Dumnezeu. Și, tot pentru ca omul să poată să-și stăpânească libertatea, în același spirit în care în om sălășluiește libertatea, a sădit în sufletul omului frica de Dumnezeu, sau sentimentul dependenței depline de Dumnezeu atotțiitorul, atoateproniatorul și atoatefacătorul. Acestea sunt toate stihiile vieții noastre duhovnicești, așa cum au fost rând uite dintru început. Unindu-se într-una singură, ea a constituit chipul spiritual cel mai moral, a cărui viață se clădea și se săvârșea astfel încât omul, simțindu-și dependenta deplină de Dumnezeu, să se îndrepte singur, de bunăvoie, a umbla pe calea sfintei Sale voi, așa cum o înțelege conștiința, fiind încredințat că astfel va rămâne în comuniunea cea mai lăuntrică cu Dumnezeu, izvorul vieții, și se va ferici întru El. Acesta este rostul omului și așa ar fi decurs pururea viața lui, după cum astfel decurge de-a pururi viata sfinților îngeri, de nu ar fi fost căderea.

Căderea a dereglat tocmirea lăuntrică a vieții spiritului.

Omul a căzut de la Dumnezeu și comuniunea nemijlocită cu El a fost întreruptă; sentimentul dependenței de El a pierit sau s-a vlăguit, și omul și-a pierdut puterea de a-si tine în frâu libertatea, care acum nu mai urmărea voia lui Dumnezeu, mai ales că și conștiința sau a încetat cu totul să mai înțeleagă voia lui Dumnezeu, sau a început să o înțeleagă greșit. Astfel, stihiile vieții duhului s-au descompus. Și viața nu a mai fost duhovnicească.

Cu toate acestea, natura omului a rămas aceeași, și aceeași a rămas și menirea lui. De aceea, restaurarea lui nu s-a putut înfăptui altfel decât prin restaurarea puterilor lui duhovnicești celor întâi-zidite și prin restabilirea legăturilor dintru început. Tocmai aceasta face Taina Botezului, după o pregătire prealabilă a omului printr-un șir de prefaceri morale...

Vă voi aduce un exemplu lămuritor. Sfântul Apostol Petru propovăduia în ziua Cincizecimii. La sfârșitul predicii, cei ce erau cu el exclamară: „Ce avem de făcut?” Apostolul le răspunse: „pocăiți-vă”, iar într-alt loc: pocăiți-vă și credeți în Evanghelie, fi să se boteze fiecare dintre voi în numele lui Iisus Hristos, și veți primi darul Duhului Sfânt (Fapt. 2, 38).

Haideți să vedem despre ce se vorbește aici. Predica a luminat conștiința, conștiința iluminată a reînviat sentimentul dependenței de Dumnezeu sau al fricii de Dumnezeu și iată că inima strigă: „Ce avem de făcut?” Să ne pocăim, să credem, să primim harul prin Sfântul Botez. A te pocăi înseamnă a te hotărî să te lepezi de lucrările neplăcute lui Dumnezeu, să te întorci spre Dumnezeu (Fapt. 3, 19) și să-fi restabilești libertatea, ca viețuire după voia Sa, așa cum au fost tocmite dintru început. Cel ce se pocăiește este chiar gata să facă așa, dar nu știe cum să înceapă, când, pe de o parte, își simte slăbiciunea morală, iar, pe de altă parte, neîmpăcarea cu Dumnezeu, pe care mereu L-a mâniat, ca și neîmpăcarea cu propria conștiință, pe care mereu a înjosit-o. Pentru vindecarea acestor neputințe de căpătâi, i se dau credința în Domnul Iisus Hristos, ca unic mijloc de împăcare și reunire cu Dumnezeu, și harul Duhului, ca reazem de tărie morală. Observați cum acum, în noua rânduială harică, toate stihiile și puterile de dinainte ale vieții spirituale, slăbite și decăzute prin cădere, se înaltă din nou la menirea si la unitatea lor dintru început! Sentimentul dependenței de Dumnezeu renaște din pocăință, cuvântul luminează conștiința, harul întărește libertatea, credința în Domnul Iisus Hristos, unicul Ocrotitor divin pe care îl au oamenii, mijlocește comunicarea cu Dumnezeu... Astfel renasc toate stihiile, fiecare cu leacul ei de-viață-tâmăduitor.

Rămâne acum ca acestea să se unească într-una, să se adune, ca razele, într-un singur focar. Este ceea ce se întâmplă în baia botezului, care, în acest sens, este un fel de creuzet haric, unde, din stihiile vieții spirituale dinainte restaurate după cum am văzut, prin puterea atoatelucrătoare a harului, se făurește noua Scriptură în Hristos Iisus, obținându-se omul inimii de taină. Acesta este sensul în care ieșim înnoiri din baia botezului; simțim că am gustat din viața cea nouă și începem să petrecem în fericirea harului. Ascultați ce se spune despre cei care s-au schimbat prin predica Sfântului Apostol Petru. Se spune că cei ce au primit cuvântul lui s-au botezat și imediat se adaugă: și au început să stăruiască în învățătură, în împărtășire, în rugăciuni, toți erau împreună și pe toate le aveau împreună, ca și cum ar fi avut un singur suflet și un singur trup și stăruiau într-un cuget în biserică, lăudând neîntrerupt pe Dumnezeu, trăiau în bucurie și în simplitatea inimii (Fapt. 2). Imediat ce s-au botezat, au și început să trăiască o viață nouă. Această viață nouă este recunoscută de toți cei botezați și este partea și moștenirea lor.

Adunând acum într-un singur gând toate începuturile vieții spirituale în har, corespunzătoare rânduielii ei dintru început, vom vedea cum este fiecare om ce se botează, după felul său lăuntric de a fi. După măsura credinței în Domnul Iisus Hristos, împăcându-se cu sine și primind de la El puterea harului, creștinul se simte puternic în umblarea nestrămutată după voia lui Dumnezeu, după care râvnește, fiind gata să îndure orice greutăți si chiar jertfe, simțind încă de aici bucuria vremelnică a comuniunii cu Dumnezeu și pregustând bucuria nepieritoare ce urmează să fie în veșnicie. În aceasta constă cererea de har a conștiinței sau formarea unui caracter în morala creștină. Vă spun aceasta ca să nu uitați că tăria botezului nu constă numai în înnoirea harică a puterilor firești ale duhului, ci și în transformarea morală a caracterului. După rânduiala lui Dumnezeu, mai Întâi se petrece În duhul omului transformarea morală, iar apoi harul, sălășluindu-se tainic în om, pecetluiește trăsăturile morale, înnoindu-i astfel întreaga ființă. În creștin nu se mai află doar ființa sa naturală, ci ființă și har. Privit din afară, el arată la fel ca și necreștinii... dar, de fapt, în el se dizolvă si se combină ființa cu harul. Arama singură, de exemplu, scoate un sunet surd; dar amestecată cu argintul, sună mai curat și mai puternic, cu toate că aspectul exterior nu trădează diferențe între una și cealaltă. Arama, luată singură, este ființa noastră; arama amestecată cu argintul este aceeași ființă, preschimbată prin harul botezului. Luați un măr pădureț și un măr de grădină. La înfățisare sunt, poate, identice, dar calitatea lor este cu totul diferită. Tot așa, creștinul și necreștinul par din afară la fel, dar pe dinăuntru, nu doar caracterul, ci parcă și alcătuirea le sunt diferite. Toată tăria creștinului stă în interior. Creștinii nu sunt în stare să simtă ei înșiși această diferență și această schimbare – nu pentru că le-ar fi prejudiciată smerenia, ci întru recunoașterea slavei lui Dumnezeu, Cel ce îi mântuiește. Nu totul moare în om, prin cădere. Urmele frumuseții dintru început rămân ascunse în toate puterile omului, doar că s-au împrăștiat. La fel ca o oglindă spartă. Iar când se reînnoiește alcătuirea lăuntrică a

Pag. 9 – 13