Sfântul Ambrozie al Milanului

Cititorul se va putea convinge de acest fapt după lectura romanului, care este o frescă vie a realităților veacului de aur al Ortodoxiei.

Cartea apare – așa cum nu s-a întâmplat cu nici una din scrierile lui C.V. Gheorghiu de după plecarea sa în exil – mai întâi la București, ca un omagiu postum închinat scriitorului, ediția pariziană a romanului urmând să vadă lumina tiparului într-un viitor apropiat.

Șobolanii părăsesc întotdeauna corăbiile ce urmează să se scufunde. Rămân pe uscat în ultimul port. Împărații romani au părăsit Roma, precum șobolanii, cu un secol înainte de cucerirea barbară. Împărații au refuzat, unul după altul – fără excepție –, să mai locuiască la Roma. Au locuit la Treveris, la Constantinopol ori la Milan. Oriunde altundeva, în afară de Roma.

Împăratul Flavius Valentinian și-a stabilit reședința la Milan. În anul 374 d.Hr. el și-a serbat cea de-a cincizeci și treia aniversare. S-a născut în anul 321, la Cibalae, în Panonia, într-o garnizoană militară. Fratele său mai tânăr, Valens, care va fi împărat roman al Răsăritului, cu reședința la Constantinopol, s-a născut în aceeași fortăreață ca și el. Tatăl lor a fost militar.

Valentinian – așa cum o arată și titulatura oficială – este împărat al Romei și stăpân al lumii. Statuile oficiale care împodobesc intrările cazarmelor, ale Senatului și pe cele ale clădirilor publice îl înfățișează sculptat în marmură, cu un glob în mână. Un glob mare cât un măr. Acesta simbolizează lumea, căreia. el, Flavius Valentinian, îi este stăpân.

Însă titlurile lui Valentinian sunt doar nominale. Nu au corespondent în realitate. Sunt învechite. Teoretic, Valentinian este cel de-al cincizeci și cincilea împărat al Romei și stăpân al lumii. În realitate, el nu este împărat al Romei, ci al Milanului. Lumea nu este sub stăpânirea lui Valentinian. Imperiul Roman nu înglobează întreaga lume – ba dimpotrivă: pe zi ce trece, imperiul devine din ce în ce mai îngust. Barbarii devorează din toate părțile frontierele imperiului, așa cum șobolanii ar devora o bucată de șvaițer. Iar dacă această situație va dura, într-o zi, din imperiu nu va mai rămâne decât numele. În prezent, câteva elemente esențiale ale imperiului au dispărut. În primul rând, imperiul nu mai dispune de o armată. Cetățenii – după secole de cuceriri – s-au îmbogățit. Meseria de soldat este nespus de obositoare. Ea nu mai este compatibilă cu viața pe care o duce cetățeanul bogat, care trăiește din veniturile sale. Meseria de soldat este rezervată exclusiv străinilor și, în particular, barbarilor. Agricultura este lăsată, de asemenea, sclavilor străini. E o meserie grea. Funcțiile publice de avocați ori cele intelectuale – la fel ca toate celelalte meserii, de altfel – au fost date în concesiune, contra unei remunerații, străinilor. Munca este o activitate barbară. Poporul evoluat, de genul romanilor, își dă seama că munca este o activitate barbară. Rezervată, prin urmare, barbarilor. Și a gândi este tot o muncă, deci o activitate barbară. Împăratul Valentinian, care este roman – evoluat, prin urmare –, nu se gândește nicicum la ceea ce se va alege din imperiu și, cu toate acestea, este imperiul său. Valentinian nu-și pune întrebări. A-ți pune întrebări este mai rău decât a sfărâma piatră.

În schimb, Valentinian se agită, cu trupul său uriaș, pe terasele de marmură ale palatului imperial din Milan. Valentinian nu se simte niciodată în largul său în palat. Nu se simte, de fapt, în largul său în nici un palat. Valentinian nu suportă zidurile nici chiar atunci când acestea sunt din marmură ori împodobite cu aur. Valentinian, cel de-al cincizeci și cincilea stăpân al lumii, este un om care are nevoie de aer. Într-un palat, împăratul este mai puțin în largul său decât un leu într-o cușcă.

Oricine l-a cunoscut pe tatăl lui Valentinian înțelege cel mai bine această indispoziție a împăratului între patru pereți. Tatăl împăratului se numea Grațian. Era soldat și avea mușchii cei mai puternici din întreaga armată romană. Grațian – tatăl lui Valentinian – era mai puternic decât un leu ori un urs. Era nevoie de cinci oameni care să-și adune forțele laolaltă pentru a putea smulge o frânghie din mâinile lui Grațian. Auzind vorbindu-se de un soldat atât de puternic, împăratul a vrut să-l cunoască pentru a-l studia mai bine și a-l putea admira. În prezența sa, Grațian s-a luptat și a învins cinci gladiatori.

Împăratul a hotărât, nu fără anumite rațiuni, că era nedrept ca un om ce dispunea de o musculatură atât de puternică să rămână un simplu soldat.

— Un militar atât de puternic trebuie să fie cel puțin general, a declarat împăratul.

Soldatul Grațian a fost numit îndată general. La ordinele sale a fost plasată o armată și el a devenit comandantul unei cetăți, Cibalae, în Panonia – Ungaria de astăzi. Cei doi fii ai lui Grațian – Valens și Valentinian –, amândoi viitori împărați, s-au născut în această cetate.

Însă generalul Grațian avea oroare de disciplină. Împăratul a fost constrâns astfel să revină asupra favorurilor urmele sale, o armată trebuie să se retragă. Are nevoie de comandanți vrednici. În timpurile de pe urmă, armata romană se afla mereu în retragere. Astfel că nu-și putea permite luxul de a avea împărați slabi și incapabili de a organiza o retragere.

Și totuși Valentinian a refuzat purpura și diadema.

Camarazii săi de arme au insistat. A agitat spada. Mânios, el s-a apărat împotriva camarazilor săi care voiau să-i așeze cu de-a sila purpura pe umeri.

— Mâine voi accepta alegerea voastră, le-a explicat el.

Astăzi refuz să devin împărat. Este o zi care aduce nefericire. Un „bisect”.

Soldații, care cunoșteau fermitatea caracterului său, n-au mai insistat. Au aranjat mantia de purpură și coroana stăpânului lumii și-au așteptat cea de-a doua zi. Când i le-au prezentat din nou lui Valentinian, acesta le-a primit fericit.

Diadema, încrustată cu pietre prețioase, părea făcută special pentru a fi purtată de către o coamă de leu blond și plin de bărbăție precum Valentinian. Nu putea să i se mai întâmple nimic rău acum, căci era o zi fastă.

Titlul de împărat nu i-a luat mințile lui Valentinian.

Acum, la vârsta de 53 de ani, la fel ca în întreaga sa existență, Valentinian considera forța fizică drept darul cel mai prețios. Ar fi preferat mușchii tatălui său în locul diademei de împărat. Pentru el, darul suprem era forța fizică. Tatăl său putea să pună la pământ cinci adversari. Antrenat cum se cuvine, Valentinian nu putea să doboare decât doi.

Valentinian se consola. Mușchii inimii sale sunt de departe mai puternici decât ai altora. El era fără milă și nu băga de seamă durerea, remușcările ori compasiunea.

Pentru un războinic, aceste calități au aceeași importanță ca și mușchii. Nimic nu-l impresiona pe Valentinian. Putea să se scalde în sânge. Putea să omoare oameni, unul după altul, rară să resimtă altceva decât oboseală.

„Sunt singurul împărat roman care nu acordă niciodată iertare”, și-a spus Valentinian. Fapt confirmat. Cercetările de arhivă o adeveresc pe deplin. Împărații cei mai cruzi ai Romei au cunoscut momente de slăbiciune. Au acordat grațieri. Au iertat. Însă nu Valentinian. Nici o grațiere. Nici un fel de iertare. La începutul domniei sale, consilierii lui au încercat să-i demonstreze nevinovăția unui condamnat. Îi cereau să îl ierte. I-au adus probe indubitabile.

— E nevinovat? a întrebat Valentinian.

— Fără umbră de îndoială, este nevinovat.

— Nimeni nu este fără pată când eu vreau să fie vinovat! obișnuia el să afirme.

Îndată după aceea, sentința era pusă în aplicare. Era logic.

Nimeni nu mai putea să pledeze ca nevinovat. Nici un avocat.

Dar Valentinian avea nevoie de un antrenament zilnic pentru a rămâne puternic și în plină formă. Caracterul său trebuia să fie supus antrenamentului, ca și mușchii.

În camera principală a palatului său din Milan, în apropierea dormitorului, împăratul adăpostea doi urși. Două sălbăticiuni. Unul dintre urși se numea Mica Aurea – paieta de aur. Cel de-al doilea se numea Innocentia. În fiecare zi, cu augusta sa mână, împăratul îi hrănea și le dădea carne de om. Neapărat proaspătă.

Comandantul închisorii din Milan avea ordin să procure carne de om pentru împărat, nu conta la ce oră a zilei ori a nopții, atunci când era nevoie la palat. Această hrană necesară sălbăticiunilor imperiale provenea de la prizonieri, de la sclavi și de la cei condamnați la moarte. Nu conta cine ar fi putut să devină hrană pentru sălbăticiunile imperiale, pentru că nu conta cine ar fi putut fi vinovat. Nimeni nu era fără de pată atunci când împăratul Romei dorea ca el să fie vinovat.

Acest antrenament al caracterului și al forței combative a fost întotdeauna pus în practică în armata romană. În ajunul unei mari bătălii, soldații erau invitați în arene, unde li se oferea un spectacol plin de cruzime. În lipsa unui antrenament, victoria era imposibilă.

În anturajul împăratului, nimeni nu socotea că era bizar ori crud acest mod de antrenament al lui Valentinian. În fiecare zi, în public, erau oferite spectacole asemănătoare. Ființele umane erau aruncate ca hrană fiarelor sălbatice în arene. Un spectacol familiar și acceptat. Toți cetățenii asistau la acesta. Un spectacol familiar la care asistau atât femei, cât și copii. Demnitarii hrăneau murenele și ceilalți pești din piscinele lor private cu carne omenească foarte proaspătă. O tradiție. La fel ca și chinezii, care, deși în secolul al XX-lea, dau pe nou-născuții lor, care nu sunt de sex masculin, ca hrană porcilor.

Pradă agitației, împăratul Valentinian pășește de-a lungul și de-a latul terasei palatului său din Milan. Nu se simte bine. Doar vânătoarea ori războiul poate să-i aducă satisfacții. În curând, el va pleca într-o campanie împotriva quazilor, un popor barbar din Panonia natală.

O expediție împotriva barbarilor îl amuză mai mult pe împărat decât vânătoarea de urși. Căci, la apropierea legiunilor romane, aceștia se ascund în peșterile lor, se cațără

Pag. 9 – 15