Viața mea în Hristos

Cunoscut-am cuvântul Tău, cuvântul dragostei, care „pătrunde până la despărțitura sufletului și duhului”; învățat-am legile minții omenești, iubirea ei de înțelepciune, întocmirea și frumusețea vorbirii; pătruns-am din parte în tainele firii, în legile ei, în adâncurile zidirii și în legile devenirii ei; știu care sunt locuitorii pământului; am cunoștință despre feluritele popoare, despre oamenii de seamă și despre faptele lor, care s-au petrecut rând pe rând prin lume. Am învățat câte ceva din marea știință a cunoașterii de sine și a apropierii de Tine; într-un cuvânt, am aflat o mulțime de lucruri, descoperitu-mi-s-au cele mai mari dintre cunoștințele omenești”; multe voi mai afla și de-acum încolo. Am o mulțime de cărți foarte felurite, în ce privește cuprinsul lor; le citesc și le recitesc, dar nu mă satur cu ele. Duhul încă jinduiește după cunoaștere; inima mea nu-l mulțumită încă, nu e sătulă, și de la toate cunoștințele dobândite cu mintea nu poate primi deplina fericire.

Și atunci, când se va sătura? Sătura-se-va „când se va arăta mie slava Ta”; până atunci însă nu mă voi sătura. „Oricine bea din apa aceasta (a cunoașterii lumești) va înseta iarăși. Dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viața veșnică”, zis-a Mântuitorul.

Cuvântul lui Dumnezeu trăiește în veac și rămâne mereu viu și lucrător

Oamenii au căzut în necredință fiindcă s-au lipsit de duhul rugăciunii

Fie ca masa ta să fie întinsă asemenea mesei Domnului!

Zgârcitul este vrăjmașul Domnului!

Arată ca niște credincioși puternici, dar inima lor doarme și n-au habar ce le zice gura

Cei cu puțină credință, sau cu totul necredincioși, cei ce urăsc oamenii sunt și cei mai nefericiți

Învață să învingi răul cu binele, răutatea cu bunătatea, cu blândețea, cu smerenia

Milostenia dată în silă rămâne fără folos

Sufletul, cel care mă definește ca om, trăiește numai prin Dumnezeu, iar când se desparte de El, suferă

Când te rogi, să nu uiți niciodată că Domnul dă după inima celui ce cere

Arătând credință la vreme bună, bagă de seamă să nu cazi la vreme rea

Dacă te vei găsi vinovat în cele ce ți s-au reproșat, dă deoparte egoismul și mândria, cere-ți scuze pentru greșeli și caută să te îndrepți                                    .

Acordă considerație și respect oricărui om, ca și chip al lui Dumnezeu

nu gândi nimic rău despre el, neavând nici un motiv

Fă, Doamne, ca în mine, păcătosul, să se săvârșească minunile bunătății, atotputernic iei și înțelepciunii Tale

Dând cu o măsură generoasă, îți va întoarce și ție Domnul cu aceeași măsură

Să nu ne răzbunăm pe nimeni, nici măcar cu un gând sau intenție rea, să lăsăm răzbunarea pe seama lui Dumnezeu

Să stârpim din noi încremenita nepăsare față de păcatele noastre; să stârpim din inimă trufia, care ne face să credem că n-avem nevoie să ni se ierte păcatele

Ține minte că răutatea pe care o ai în tine de la diavolul nu poate înfrânge și nu va înfrânge niciodată negrăita, nemărginita bunătate a lui Dumnezeu

Dumnezeu este bunătate infinită, binele infinit și este mereu gata să dăruiască cele bune și de multe ori oferă acestea fără să le fi cerut și întotdeauna cu prisosință

Când ne rugăm lui Dumnezeu, Preacuratei Sale Maici, îngerilor, sfinților, îi vedem stând înaintea noastră și ascultându-ne întocmai ca într-o discuție la care iau parte două sau mai multe persoane, față către față

Să nu uiți nicicând că lumina sufletului, a minții și inimii tale vine de la Iisus Hristos. El este lumina ochiului inimii noastre

Cuvântul lui Dumnezeu trăiește în veac și rămâne mereu viu și lucrător  

Descoperitu-mi-ai, Doamne, cu asupra de măsură, adevărul Tău și dreptatea Ta. Dezvăluitu-mi-ai, prin cunoașterea științelor, întreaga bogăție a credinței, a naturii și a minții omenești. Cunoscut-am cuvântul Tău, cuvânt de iubire care „pătrunde până la despărțitura sufletului și duhului” (Evrei 4, 12); învățat-am legile care guvernează rațiunea omului, aspirația lui spre înțelepciune, alcătuirea și frumusețea vorbirii; pătruns-am, pe cât mi-a fost cu putință, tainele și rânduielile firii, infinitul întocmirii lumii, legile devenirii ei; cunosc din cine este alcătuită populația pământului; am cunoștință despre diferite popoare și despre oamenii de seamă care s-au succedat în lume și despre faptele lor. Am învățat câte ceva din marea știință a cunoașterii de sine și a căilor pe care ne putem apropia de Tine; Într-un cuvânt, am ajuns să cunosc o mulțime de lucruri, descoperitu-mi-s-au destule din cunoștințele omenești” (Sirah 3, 22). Voi mai cunoaște multe și de-acum încolo. Am o mulțime de cărți, pe tot felul de subiecte, le citesc și le recitesc, dar nu mă satur cu ele. Mai jinduiesc cu duhul după cunoaștere, inima mea nu-și află încă mulțumire, nu încetează să flămânzească, toate cunoștințele agonisite cu mintea nu i-au adus încă deplina, fericita, mulțumire de sine. Sătura-se-va, oare, vreodată? Sătura-se-va, „când se va arăta slava Ta” (Psalmul 16, 15); până atunci însă, nu mă voi sătura. Cuvântat-a Mântuitorul: „Oricine bea din apa aceasta (cea a cunoașterii lumești) va înseta iarăși. Dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viața veșnică” (Ioan 4, 13-14).

Vă puteți da seama singuri că omul nu moare nicicând cu cuvântul; el rămâne nemuritor prin cuvânt, vorbește și după moarte. Eu voi muri, dar voi vorbi și după moartea mea. Câte cuvinte nemuritoare viază printre oameni, cele pe care le-au lăsat după ei morții, de multă vreme duși dintre noi, cuvinte care continuă să trăiască, uneori pe buzele unui întreg popor! Câtă vitalitate cuprinde în sine cuvântul, fie acesta și omenesc! Cu atât mai vârtos cuvântul lui Dumnezeu; el trăieste din veac în veac si rămâne mereu viu și lucrător.

Dumnezeu fiind Rațiunea creatoare, vie, de-viață-făcătoare, greșesc enorm cei care, gândind după cum îi îndeamnă duhul lor, se îndepărtează de la Rațiunea ipostatică, preocupându-se doar de cele materiale, stricăcioase și exprimând prin aceasta esența propriului lor duh. Cad într-o imensă greșeală mai cu seamă cei ce în timpul Dumnezeieștilor slujbe sau al rugăciunii de-acasă își lasă gândurile să se îndepărteze, rătăcind aiurea, în afara bisericii. Aceștia jignesc în cel mai înalt grad Divinitatea, Cea în care se cuvine să ne stea ațintită mintea.

La ce folosesc postul și pocăința? Pentru ce ne străduim să le facem? Ele ne pot curăța de păcate, ne dau liniște sufletească, ne pot duce la unirea cu Dumnezeu, la dobândirea conștiinței de fii ai lui Dumnezeu, ne dau îndrăznire înaintea Domnului. Iată deci că avem de ce să ținem postul și de ce să ne spovedim cu inima curată! Lucrând acestea, cu bună-credință, căpăta-vom neprețuită răsplată. Câți dintre noi nutresc oare sentimentul dragostei filiale față de Dumnezeu? Câți dintre noi oare L-ar putea chema pe Dumnezeu, Tată ceresc, zicând-I cu îndrăznire fără de osândă Tatăl nostru! Oare nu se întâmplă tocmai altminteri: din inimile noastre nu se înalță glas de fii, fiindcă sunt înăbușite de deșertăciunile acestei lumi, nu se pot dezlega de lucrurile și desfătările ei? Cerescul Tată nu este oare departe de inimile noastre? Oare nu s-ar cuveni să ni-L închipuim mai degrabă pe Dumnezeu ca pe Cel ce ar trebui să ne pedepsească, deoarece L-am părăsit, ducându-ne într-o țară îndepărtată? Așa ar trebui să fie, fiindcă toți merităm dreapta-I mânie și pedeapsă pentru păcatele noastre, dar cu totul minunat este că El se arată față de noi îndelung-răbdător, că nu ne taie, ca pe smochinul neroditor. Să ne grăbim cu pocăință și cu lacrimi a-L ruga să ne fie milostiv. Să ne regăsim pe noi înșine, să ne privim cu asprime inima și să-i descoperim necurăția, din pricina multor gunoaie care nu lasă să intre în ea darul dumnezeiesc; să recunoaștem că suntem morți cu duhul.

Domnul cel iubitor este aici, lângă mine. Cum aș putea să îngădui să-mi pătrundă în inimă o umbră de răutate? Să piară din mine toată răutatea, umple-se inima mea de mireasma cea bună a nerăutății. Învingă-te pe tine iubirea lui Dumnezeu, diavole, cel plin de răutate, cel ce ne îndemni pe noi, cei răi după firea căzută, către tot răul. Nimic nu poate ucide mai repede și trupul, și sufletul ca răutatea; ea lasă în urmă pârjol, strivește, chinuie. Nimeni dintre cei legați de răutate să nu cuteze a se apropia de altarul Dumnezeului iubirii.

Atunci când ne rugăm se cade să ne luăm în stăpânire inima și s-o întoarcem spre Domnul. Să facem ca să nu fie rece, vicleană, prefăcută, fățarnică. Altminteri ce folos ar mai avea rugăciunea noastră, postul?

Părea-ne-va bine oare să-L auzim pe Domnul rostind cu mânie: „poporul acesta Mă cinstește cu buzele, dar inima lor este departe de Mine” (Matei 15, 8)? Să nu stăm în biserică slăbănogiți cu duhul, să fim fiecare cu duh arzător, lucrând Domnului. Chiar și oamenii pun puțin preț pe serviciile făcute cu răceală, în virtutea obișnuinței. Iar Dumnezeu vrea de la noi tocmai inima: „Dă-mi, fiule, mie inima ta” (Pilde 23, 26). Fiindcă nimic nu este mai de preț în om decât inima, e viața lui și chiar mai mult: inima înseamnă omul însuși. De aceea cine nu se roagă și nu-I slujește lui Dumnezeu cu inima, acela ar putea chiar nici să nu se roage, fiindcă așa se roagă doar cu trupul, cel care, el singur, fără suflet este ca și cum ar fi pământ. Țineți minte că, atunci când vă rugați, stați în fața lui Dumnezeu, Cel ce cuprinde întreaga rațiune. De aceea și rugăciunea voastră trebuie să fie toată, ca să spunem așa, duh și rațiune.

Sfinții lui Dumnezeu trăiesc și după moarte. Deseori aud în biserici cum cântă Maica lui Dumnezeu acea minunată cântare a Sa, care ne pătrunde inima și pe care a alcătuit-o în casa mătușii sale Elisabeta, după primirea veștii celei bune de la Arhanghelul. Aud, iată, și cântarea lui Moise, și a lui Zaharia, tatăl Înaintemergătorului, a Anei, mama proorocului Samuil, cântarea celor trei tineri, cântarea lui Mariami. Și câți alți cântăreți din Noul Testament nu desfătează până azi auzul întregii Biserici a lui Dumnezeu?

Dar slujbele divine? Dar Tainele? Dar sfintele rânduieli? Al cărui duh lucrează în ele, aducând umilință în inimile noastre? Al lui Dumnezeu, al sfinților lui Dumnezeu. Iată, dacă vreți, dovada că sufletul omului nu moare. Luați aminte cum acești oameni, care, și după ce au murit, ne îndrumă, de dincolo de moarte, viețile noastre. Au murit, dar nu încetează să cuvânteze, să ne învețe, să ne călăuzească, să ne emoționeze!

După cum trupul nu poate trăi fără să respire, iar fără respirație omul nu poate să trăiască, tot așa fără respirația (suflarea) Duhului lui Dumnezeu, sufletul omului nu poate duce o viață adevărată. Ceea ce este aerul pentru corp, aceea este Duhul lui Dumnezeu pentru suflet. Aerul închipuie, într-un fel, Duhul lui Dumnezeu. „Duhul, unde va! Voiește / suflă” (Ioan 3,8, apud Biblia de la 1688).

Atunci când vă simțiți ispitit de păcat, gândiți-vă îndată că păcatul îl mânie mult pe Domnul, Care urăște fărădelegea. „Că Tu ești Dumnezeu, Care nu voiești fărădelegea” (Psalmul 5, 4). Ca să înțelegeți mai bine aceasta, închipuiți-vă un tată drept, sever, care își iubește familia, care caută prin toate mijloacele să-și crească copiii cinstiți și cu deprinderi alese și care dorește să le răsplătească buna purtare cu bogățiile sale cele mai mari, pregătite anume pentru ei cu imense strădanii, și care, cu toate acestea, își dă seama, cu o nemărginită amărăciune, că copiii nu răspund iubirii tatălui lor cu propria lor iubire, nu iau în seamă moștenirea pe care le-a pregătit-o tatăl cu atâta dragoste, trăiesc în desfrânare, se îndreaptă orbește spre pieire. Căci fiecare păcat înseamnă – luați aminte – moarte pentru suflet (Iacov 1, 5 și celelalte), fiindcă ucide sufletul, ne face robi diavolului, ucigași de oameni și, cu cât stăruim mai mult în păcat, cu atât mai grea ne este întoarcerea la calea cea bună, cu atât mai sigură pieirea. Feriți-vă, din toată inima, de tot păcatul.

Când ți se va apleca inima spre gânduri viclene și când vicleanul va începe să-i dea târcoale ca să o cucerească, pentru a o face să se clintească de pe temelia credinței, atunci spune-ți în sinea ta: știu cât sunt de sărac cu sufletul și că fără credință nimic nu însemn; spune-ți: sunt atât de fără putere, încât nu trăiesc decât prin numele lui Hristos, prin El îmi aflu liniștea, prin El mă înveselesc, prin El mă împart cu inima; fără de El sunt mort cu sufletul, mă cuprinde neliniștea, inima mi se frânge; fără Crucea Domnului aș fi căzut de mult jertfă celei mai cumplite amărăciuni și deznădejdi. Hristos mă ține în viață, El este crucea și liniștea mea.

Ne putem bucura de rațiune deoarece există o rațiune nemărginită, după cum putem inspira aerul fiindcă există un spațiu aerian nemărginit. De aceea și numim inspirație toate gândurile luminoase despre un lucru sau altul. Gândirea noastră decurge necontenit în condițiile existenței unui Duh gânditor nemărginit. Iată de ce spun Apostolii: „Nu că de la noi înșine suntem destoinici să cugetăm ceva ca de la noi înșine, ci destoinicia noastră este de la Dumnezeu” (2 Corinteni 3, 5). Iată de ce Mântuitorul nostru spune: „Nu vă îngrijiți cum sau ce veți vorbi, căci se va da vouă în ceasul acela ce să vorbiți” (Matei 10, 19). Bagă de seamă, gândul, și chiar cuvântul (inspirația) ne vin din afară. Aceasta se întâmplă deopotrivă, când ne este dat darul de Sus și când suntem la nevoie. Atunci însă când ne aflăm într-o stare obișnuită, toate gândurile luminoase ne vin de la îngerul păzitor și de la Duhul lui Dumnezeu. Și dimpotrivă, gândurile impure, întunecate, ne vin de la ființa noastră căzută și de la diavolul, care ne stă totdeauna în preajmă. Cum trebuie să se poarte creștinul? Dumnezeu Însuși „este Cel ce lucrează în noi” (Filipeni 2, 13). Tot ce există în lume ni se arată a sta sub imperiul rațiunii, atât în ceea ce privește modul general în care este alcătuită lumea văzută, cât și în particular: pe pământ, în mișcarea și în existența globului pământesc, în modul cum sunt distribuite stihiile, cele ale luminii, aerului, apei, pământului, focului (în manifestările sale ascunse), celelalte stihii aflându-se dispersate în toate viețuitoarele, câte există: în păsări, în pești, în gadini, în fiare și în oameni. În alcătuirea lor înțeleaptă și judicioasă, în calitățile, năravurile și obișnuințele lor. În plante, în modul cum sunt ele întocmite și cum se nutresc etc. Într-un cuvânt, vedem pretutindeni domnia rațiunii, până și în pietrele cele neînsuflețite și în firele de nisip.

Slujitorilor ai lui Dumnezeu, preoților! Învățați-vă să preschimbați, prin puterea mângâietoare a credinței, sălașul durerii, pe care suferă creștinul, într-un sălaș al bucuriei; învățați-vă să faceți din cineva care se consideră pe sine cel mai nefericit dintre oameni, cel mai fericit om de pe pământ, convingeți-l că, „fiind pedepsit cu puțin, mare răsplată va primi” (Înțelepciunea lui Solomon 3, 5). Atunci veți fi prietenii oamenilor, îngeri-mângâietori, organe ale Duhului-Mângâietor.

De nu veți ține aprins în inimă focul credinței, putea-se-va stinge cu totul în tine credința; creștinismul ar putea să dispară din tine cu totul, cu toate Tainele (sacramentele) sale. Vrăjmașul tocmai către aceasta se străduiește, să ni se stingă în inimă flacăra credinței, să dăm uitării adevărurile creștinismului. Așa se explică de ce există creștini doar cu numele, iar cu fapta sunt păgâni sadea.

Să nu vă treacă prin minte că credința nu ne-ar aduce roade și nouă, păstorilor, că îi slujim lui Dumnezeu cu fățărnicie. Nu! Noi suntem cei ce dobândim folos din milele lui Dumnezeu în primul rând și mai mult decât toți, și știm, din experiență, ce înseamnă pentru noi Domnul, cu Tainele Sale, Preacurata Sa Maică și sfinții Săi. De pildă, atunci când ne împărtășim cu de-viață-făcătoarele Taine ale Trupului și Sângelui Domnului simțim adesea asupra noastră înșine puterea lor de viață făcătoare, cereștile daruri, de pace și bucurie întru Duhul Sfânt. Știm că un împărat pământesc nu va fi în stare să-I înveselească cu o milostivitoare privire pe ultimul dintre supușii săi, așa cum ne bucură și ne înveselește privirea binevestitoare a Stăpânului nostru ceresc și dumnezeieștile Sale Taine. Am fi cum nu se poate mai nerecunoscători față de Donmul nostru și am vădi o inimă de piatră dacă n-am înălța grai spre slava de-viață-dătătoarelor Taine înaintea celor care îl iubesc pe Dumnezeu, dacă nu am preamări minunile Sale, cele care se săvârșesc în inima noastră la fiecare dumnezeiască Liturghie! Tot noi suntem aceia care simțim deseori asupra noastră nebiruita, nepătrunsa, dumnezeiasca putere a de-viață-făcătoarei Cruci a Domnului, cu care izgonim din inimă patimile, deznădejdea, meschinăria, spaima și toate uneltirile diavolești. Ea este prietena și binefăcătoarea noastră. Aceasta o spunem cu sinceritate, cunoscând tot adevărul și toată puterea cuvintelor noastre.

Ai vrea să atingi cele cu neputință de atins. De ce nu înțelegi oare că te împiedică amărăciunile care te macină și îți omoară sufletul și nu poți găsi mijloacele de a le înlătura lipsindu-te de ajutorul Domnului. Învață-ți inima cum să se elibereze de amărăciuni, cum să-și găsească liniștea și abia atunci, dacă vei simți nevoia, cugetă la cele de neatins. „Dacă nu puteți să faceți nici cel mai mic lucru, de ce vă îngrijiți de celelalte?” (Luca 12,26).

Pag. 5 – 9