Imagini și simboluri

Redescoperirea valorii cognitive a simbolului de către Europa Occidentală s-a produs în momentul în care aceasta nu mai este singura „creatoare de istorie”, când cultura europeană, în loc să se claustreze într-un provincialism sterilizant, se vede constrânsă să ia în considerație și alte căi de cunoaștere, cu alte scări de valori decât ale sale. În această privință, toate descoperirile și curentele succesive având legătură cu iraționalul, cu inconștientul, cu simbolismul, cu experiențele poetice, cu artele exotice și nonfigurative etc. au ajutat indirect Occidentul, pregătindu-l pentru o înțelegere mai vie, deci mai profundă, a valorilor extraeuropene.

Prefață de Georges Dumezil

Cuvânt înainte

    Redescoperirea simbolismului

    Simbolism și psihanaliză

    Perenitatea imaginilor

    Planul cărții

I. SIMBOLISMUL „CENTRULUI”

    Psihologie și istorie a religiilor

    Istorie și arhetipuri

    Imaginea lumii

    Simbolismul „Centrului”

    Simbolismul ascensiunii

    Construirea unui „Centru”

II. SIMBOLISME INDIENE ALE TIMPULUI ȘI ETERNITÃȚII

    Funcția miturilor

    Mituri indiene ale Timpului

    Doctrina despre perioadele cosmice „Yuga”

    Timp cosmic și Istorie

    „Teroarea Timpului”

    Simbolismul indian al abolirii Timpului

    „Oul spart”

    Filozofia Timpului în budism

    Imagini și paradoxuri

    Tehnicile „ieșirii din Timp”

III. „ZEUL LEGÃTOR” ȘI SIMBOLISMUL NODURILOR

    Suveranul înfricoșător

    Simbolismul lui Varuna

    „Zei legători” în India antică

    Traci, germanici, caucazieni

    Iranul

    Paralele etnografice

    Magia nodurilor

    Magie și religie

    Simbolismul „sitmițtrlor-limită”

    Simbolism și Istorie

IV. CONSIDERA ȚII ASUPRA SIMBOLISMULUI SCOICI LOR

    Luna și Apele

    Simbolismul fecundității

    Funcțiile rituale ale cochiliilor

    Rolul scoicilor în credințele funerare

   Perla în magie și medicină

   Mitul perlei

V. SIMBOLISM ȘI ISTORIE

    Botez, potop și simbolisme acvatice

    Imagini arhetipale și simbolism creștin

    Simboluri și culturi

    Observații asupra metodei

Indice

Cuvânt înainte

Redescoperirea simbolismului

Surprinzătoarea vogă a psihanalizei a impus câteva cuvinte-cheie: imagine, simbol, simbolism au devenit, de atunci, monedă curentă. Pe de altă parte, cercetările sistematice asupra mecanismului „mentalității primitive” au scos în evidență importanța simbolismului pentru gândirea arhaică și, totodată, rolul lui fundamental în viața oricărei societăți tradiționale. Depășirea „scientismului” în filozofie, renașterea interesului pentru religie după Primul Război Mondial, multiplele experiențe poetice și, mai ales, investigațiile suprarealismului (cu redescoperirea ocultismului, a literaturii desperării, a absurdului etc.) au atras atenția marelui public, în planuri diferite și cu rezultate inegale, asupra simbolului considerat ca modalitate autonomă de cunoaștere. Evoluția aceasta se înscrie în reacția împotriva raționalismului, pozitivismului și scientismului veacului al XIX-lea și e deja aptă să caracterizeze cel de al doilea sfert al secolului al XX-lea. O asemenea convertire la diverse simbolisme nu constituie însă o „descoperire” cu adevărat inedită, un merit al lumii modeme: aceasta, restituind simbolului funcția lui de instrument de cunoaștere, n-a făcut decât să reia o orientare generală în Europa până în secolul al XVIII-lea și care este, în plus, conaturală altor culturi, extraeuropene, fie „istorice” (de exemplu, cele din Asia sau din America Centrală), fie arhaice și „primitive”.

Vom vedea că invazia simbolismului în Europa Occidentală coincide cu afirmarea Asiei la orizontul istoriei; o afirmare care, declanșată de revoluția lui Sun Yat Sen, s-a impus mai ales în ultimii ani; sincronie, comunități etnice (precum cea oceaniană, africană etc.), care până acum nu participaseră decât accidental și indirect la Istoria majoră, se pregătesc și ele, nerăbdătoare, să pătrundă în marile circuite ale istoriei contemporane. De fapt, nu există vreun raport cauzal între ascensiunea lumii „exotice” sau „arhaice” la orizontul istoriei și repunerea în valoare, în Europa, a cunoașterii simbolice. Sigur este că acest sincronism se dovedește cu totul fericit; ne întrebăm cum ar fi reușit Europa pozitivistă și materialistă a secolului al XIX-lea să întrețină un dialog spiritual cu culturi „exotice”, care, fără excepție, recurg la alte modalități de gândire decât empirismul și pozitivismul. Iată, cel puțin, un motiv de a spera că Europa nu va rămâne inhibată în fața imaginilor și simbolurilor care, în lumea exotică, înlocuiesc conceptele noastre sau le vehiculează și le dezvoltă. Este izbitor că, din întreaga spiritualitate europeană modernă, numai două mesaje interesează în mod real spațiile extraeuropene: creștinismul și comunismul. În feluri diferite, desigur, și în planuri categoric opuse, ambele sunt soteriologii, doctrine ale salvării și, în consecință, fac apel la „simboluri” și la „mituri” Într-o măsură care nu-și găsește echivalent decât în societățile extraeuropene.’

O fericită concomitentă a făcut, s-o spunem, ca redescoperirea valorii cognitive a simbolului de către Europa Occidentală să se producă în momentul în care aceasta nu mai este singura „creatoare de istorie”, când cultura europeană, în loc să se claustreze într-un provincialism sterilizant, se vede constrânsă să ia în considerație și alte căi de cunoaștere, cu alte scări de valori decât ale sale. În această privință, toate descoperirile și curentele succesive având legătură cu iraționalul, cu inconștientul, cu simbolismul, cu experiențele poetice, cu artele exotice și nonfigurative etc. au ajutat indirect Occidentul, pregătindu-l pentru o înțelegere mai vie, deci mai profundă, a valorilor extraeuropene și, în cele din urmă, pentru dialog cu populațiile noneuropene. E destul să ne gândim la atitudinea etnografului din secolul al XIX-lea în fața „obiectului” său, și mai ales la rezultatele cercetărilor sale, ca să apreciem progresul uriaș realizat de etnologie în ultimii treizeci de ani. Etnologul de astăzi a înțeles, pe lângă importanța simbolismului pentru gândirea arhaică, și coerența lui interioară, validitatea, cutezanța lui speculativă, „noblețea” lui.

Mai mult încă. Suntem pe cale de a înțelege astăzi un fapt pe care secolul al XIX-lea nu putea nici măcar să-l prevadă: că simbolul, mitul, imaginea țin de substanța vieții spirituale, că le putem camufla, mutila, degrada, însă niciodată extirpa. Ar merita efortul de a fi studiată supraviețuirea marilor mituri în tot cursul secolului al XIX-lea. S-ar vedea atunci cum, umile, minimalizate, condamnate să-și modifice mereu semnificațiile, miturile au rezistat acestei letargii datorită în special literaturii. 2 Astfel, a putut supraviețui până în zilele noastre mitul Paradisului Terestru, sub forma adaptată a „paradisului oceanian”; de o sută cincizeci de ani, toate marile literaturi europene s-au întrecut în a elogia insulele paradiziace din Oceanul cel Mare, tărâmuri ale tuturor desfătărilor, în timp ce realitate a era cu totul alta: „peisaj uniform și monoton, climă nesănătoasă, femei urâte și obeze etc.” Imaginea acestui „paradis oceanian” era în consecință mai puternică decât orice „realitate”, geografică sau de alt fel. Realitățile obiective nu aveau nimic a face cu „paradisul oceanian”: acesta ținea de domeniul teologicului; primise, asimilase și reconvertise toate imaginile paradiziace refulate de pozitivism și de scientism. Paradisul Terestru, în care Cristofor Columb încă mai credea (nu era el convins că l-a și descoperit?), devenise în secolul al XIX-lea insula oceaniană, dar funcția lui în economia psihismului uman rămânea aceeași: acolo, în „insulă”, în „Paradis”, existența se desfășoară în afara Timpului și a Istoriei; omul e fericit, liber, lipsit de constrângeri, nu trebuie să muncească pentru a trăi; femeile sunt frumoase, veșnic tinere; nici o „lege” nu le îngrădește dragostea. Nuditatea însăși își regăsise în insula îndepărtată sensul ei metafizic: condiția omului desăvârșit – a lui Adam înainte de păcat. „Realitatea” geografică putea dezminți acest peisaj paradiziac, femei urâte și obeze se puteau perinda sub privirile călătorilor: nu erau percepute; fiecare vedea numai imaginea pe care o adusese cu sine.

Simbolism și psihanaliză

Gândirea simbolică nu este apanajul exclusiv al copilului, al poetului sau al dezechilibratului; ea e consubstanțială ființei umane: precedă limbajul și gândirea discursivă. Simbolul revelează anumite aspecte ale realității – cele mai profunde – care resping orice alt mijloc de cunoaștere. Imaginile, simbolurile, miturile nu sunt creații arbitrare ale psihicului; ele răspund unei necesități și îndeplinesc o funcție: dezvăluirea celor mai secrete modalități ale ființei. Ca urmare, studierea lor ne îngăduie să cunoaștem mai bine omul, „omul pur și simplu”, care n-a fost încă afectat de condițiile istorice. Fiecare ființă istorică poartă în sine o mare parte a umanității de dinainte de Istorie. Acest fapt n-a fost uitat, desigur, niciodată, nici chiar în timpurile cele mai inclemente ale pozitivismului: cine știa mai bine decât un pozitivist că omul este un „animal”, caracterizat și condus de aceleași instincte ca și frații lui, animalele? Constatare exactă, însă parțială, re strânsă la un singur plan de referință. Astăzi începem să înțelegem că partea anistorică a fiecărei ființe umane nu tinde să se piardă în regnul animal și, până la urmă, în „Viață”, așa cum se credea în secolul al XIX-lea, ci că, dimpotrivă, se desparte de ea și se ridică mult deasupra ei; partea anistorică a ființei umane poartă, asemeni unei medalii, amprenta unei existențe mai bogate, mai pline, fericite aproape. Când o ființă istoricește condiționată, un occidental din zilele noastre de exemplu, se lasă invadată de latura sa nonistorică (ceea ce i se întâmplă mult mai des și mult mai radical decât își închipuie), nu înseamnă în mod necesar că se întoarce, regresând, spre stadiul animalic al umanității, că se coboară până la izvoarele cele mai adânci ale vieții organice: de multe ori, prin imaginile și simbolurile la care recurge, el reintegrează stadiul paradiziac al omului primordial (oricare ar fi situația concretă a acestuia; căci „omul primordial” se dovedește îndeosebi a fi un arhetip, cu neputință de „a se realiza” deplin într-o existență umană oarecare). Scăpând de condiționarea sa istorică, omul nu-și părăsește calitatea de ființă umană spre a se pierde în „animalitate”; el regăsește limbajul și, uneori, experiența unui „paradis pierdut”. Visurile, reveriile, întruchipările nostalgii lor sale, ale dorințelor, ale elanurilor sale etc. sunt tot atâtea forțe care propulsează ființa umană istoricește condiționată într-o lume spirituală infinit mai bogată decât aceea, mărginită, a „momentului” ei „istoric”.

Potrivit suprarealiștilor, poet poate deveni orice om: pentru aceasta e suficient să știe cum să se lase în voia dicteului automat. Tehnica poetică în cauză își găsește deplină justificare în psihologia clasică. „Inconștientul”, cum i se spune, este mult mai „poetic” – și, am adăuga, mai „filozofic”, mai ”mitic” – decât viața conștientă. Nu este totdeauna nevoie să știi mitologie ca să trăiești marile teme mitice. Psihologii știu bine acest lucru când descoperă cele mai frumoase mitologii în „reveriile” sau în visele subiecților lor. Căci inconștientul nu e populat doar de monștri: îl locuiesc în aceeași măsură zeii, zeițele, eroii, zânele; de altfel, monștrii inconștientului aparțin, și ei, mitologiei, deoarece continuă să îndeplinească aceleași funcții pe care le-au avut în toate mitologiile: în ultimă instanță – să-l ajute pe om să se elibereze, să-și desăvârșească inițierea.

Limbajul brutal al lui Freud și al celor mai ortodocși dintre discipolii lui i-a iritat adeseori pe cititorii echilibrați. De fapt, brutalitate a aceasta de limbaj vine dintr-o neînțelegere: nu sexualitatea ca atare irita, ci teoria construită de Freud pe temeiul „sexualității pure”. Fascinat de misiunea pe care și-o asumase – se socotea Marele Iluminat, când nu era decât Ultimul Pozitivist –, Freud nu-și putea da seama că sexualitatea n-a fost niciodată „pură”, că ea a constituit, pretutindeni și întotdeauna, o funcție polivalentă, a cărei valență primă și poate supremă a fost funcția cosmologică; nu-și putea da seama apoi că a traduce o situație psihică în termeni sexuali nu înseamnă deloc a o înjosi, căci, exceptând lumea modernă, sexualitatea a reprezentat pretutindeni și totdeauna o hierofanie, iar actul sexual – un act integral (deci și un mijloc de cunoaștere). Atracția pe care o simte copilul de sex masculin pentru mama sa și corolarul ei – complexul CEdip – nu sunt „șocante” decât în măsura în care sunt considerate tale quale, în loc să fie prezentate, așa cum e necesar să se întâmple, ca Imagini. Căci propriu-zis Imaginea Mamei este adevărată, iar nu o mamă sau alta, hic et nunc, cum lăsa să se înțeleagă Freud. Imaginea Mamei e cea care-și revelează – și numai ea poate să-și reveleze – realitatea și funcțiile proprii, în același timp cosmologice, antropologice și psihologice”. „Traducerea” Imaginilor în termeni concreți este o operație lipsită de sens: Imaginile înglobează, desigur, toate aluziile la „concret” puse în lumină de Freud, dar realul pe care ele încearcă să-l semnifice nu se lasă epuizat de asemenea raportări la „concret”. „Originea” Imaginilor este tot o chestiune fără obiect: ca și cum am putea contesta „adevărul” matematic sub pretextul că „descoperirea istorică” a geometriei a fost rodul lucrărilor întreprinse de egipteni pentru canalizarea Deltei Nilului.

Din punct de vedere filozofic, aceste probleme ale „originii” și ale „adevăratei traduceri” a Imaginilor sunt lipsite de obiect. E destul să amintim că atracția maternă, interpretată în planul imediat și „concret” drept dorință de a-ți

Pag. 9 – 15