Adevăr Divin
Prieteni buni, dușmani aprigi
Să înțelegem viața socială a copiilor
| Între aceste pagini se ascunde o mărturie caldă a celor mai semnificative momente din viața socială a copiilor. Autorii vorbesc cu sensibilitate despre lumea socială în care copiii își formează personalitatea, își confirmă unii altora abilitățile și calitățile, își oferă suport și confort emoțional, despre nevoia lor profundă de prieteni, despre rivalități și agresivitate. |
Stocurile se epuizează rapid, rezervă acest produs și hai la
librăria Adevăr Divin din Brașov, Str. Zizinului, nr. 48, pentru a-l prelua personal.
(Unele produse pot avea discount suplimentar în librărie.)
Vei fi contactat(ă) telefonic de un reprezentant divin.ro pentru confirmarea disponibilității, în intervalul Luni-Vineri orele 9:00 - 17:00, deci te rugăm să introduci un număr de telefon corect și actual.
Detalii:
Primele cărămizi ale capacității copilului de a socializa sunt puse de părinți în primii ani de viață, în mod paradoxal, în cele mai intime momente ale relației dintre ei. În grupul social, copiii trec prin faze succesive de explorare și înțelegere a regulilor, exersare a puterii sociale, și prin aceasta inclusiv a cruzimii, prin căutări de sine, descoperirea sexualității și a relațiilor romantice. Copiii își sunt unii altora cei mai buni prieteni și cei mai aprigi dușmani. Își cunosc slăbiciunile și își măsoară forțele, se evaluează în permanență pe ei înșiși după standardele grupului și îi judecă pe ceilalți, chiar și pe adulți, conform regulilor nescrise perpetuate de acesta. Cartea privește spre școli și profesori și îndeamnă la proactivitate, empatie și căldură umană: adevărata siguranță este psihologică și emoțională. înțelegând viața socială a copiilor, modul în care emerge și evoluează, le vom putea oferi confortul emoțional necesar stabilirii unor relații autentice de prietenie și respect reciproc și vom crește copii sociabili, abili și empatici. Gabriela Deniz |
Cuprins:
Prefață ... 7 |
Fragment:
CAPITOLUL UNU
INVITAȚIE LA O PETRECERE ANIVERSARÃ
Aniversarea de doisprezece ani a fiicei mele a fost un coșmar și un dezastru din punct de vedere social. Bineînțeles, a fost o petrecere în pijamale. Păstrez încă fotografiile grupului, la micul dejun, așezat în jurul mesei din sufragerie: apatic, indispus și nerăbdător să plece acasă. Iar eu abia așteptam să plece. Fuseseră câteva momente în timpul petrecerii din ajun, în care îmi dorisem să le arăt ușa. „Afară”, aș fi vrut să le strig, „sunteți răutăcioase, sunteți îngrozitoare”. Fiica mea, Joanna, la cei șaisprezece ani cât are acum, a uitat demult acea petrecere. Este de domeniul trecutului, iar ea și-a văzut de viață. Când i-am amintit recent de întâmplările din seara respectivă, a ridicat din umeri fără să se oprească din ceea ce făcea. Eu, însă, nu o pot uita atât de ușor. Dar să prezint cadrul dramei – locul, momentul și personajele. Ziua de naștere a Joannei este la sfârșitul lui iunie. O lună bună pentru aniversări, fiind atât de aproape de finalul anului școlar, încât majoritatea copiilor pe care ți-ai dori să-i inviți se află încă în oraș. În același timp, aniversările de la sfârșitul lunii iunie nu se suprapun cu seria inevitabilă de evenimente de la sfârșitul anului școlar. Și, din fericire, vremea este de cele mai multe ori frumoasă, ceea ce înseamnă că putem da petreceri cu înot în curtea din spatele casei, aflată pe malul unui lac. Când Joanna a împlinit nouă și apoi zece ani, tot ce a trebuit pentru ca petrecerea de ziua ei să fie un succes au fost niște baloane cu apă, o platformă de pe care să poată plonja copiii și, desigur, prăjituri și înghețată. Dar petrecerile pentru copiii de doisprezece ani se complică dincolo de înot și de prăjituri. La fel ca și soția mea, Theresa, am avut o presimțire legată de aniversare, după ce am văzut lista de invitați ai Joannei. În acel an, fiica noastră părăsea școala publică pentru a merge la o școală privată, care oferea asistență cuprinzătoare pentru dificultățile de citit pe care le avea. Plecarea însemna că urma, inevitabil, să piardă niște prieteni. Gestul ei social final, la despărțirea de școala publică, a fost să invite la petrecere tot grupul cu popularitate din clasă. Una din fetele invitate a fost Maria. Asemenea Joannei, Maria era un pic diferită de ceilalți elevi din clasă. Mama el era irlandeză catolică, iar tatăl, coreean; reprezentau diversitatea neobișnuită a orășelului nostru. Maria nu se afla neapărat în centrul grupului cu popularitate, dar și-ar fi dorit, iar noi simțisem mai demult că Maria se vedea în competiție cu Joanna. Aceasta a fost cheia petrecerii aniversare. Douăsprezece fete au sosit în decurs de aproximativ patruzeci de minute: Maria cu alte zece colege de școală, însoțite și de prietena dintotdeauna a Joannei, Erin-Claire. Aceasta din urmă este fiica unor prieteni dragi. Nu a fost niciodată colegă de clasă cu Joanna, dar se cunosc încă din pruncie și împărtășesc o extraordinară loialitate. Ar fi de neconceput pentru Joanna să petreacă o zi de naștere fără Erin-Claire și invers. E.C, cum i se spune, face parte dintr-o categorie specială în viața Joannei, aceea de prieten în care ai absolută încredere. De îndată ce au sosit fetele, au și început mașinațiunile politice. La început, s-a făcut simțită, din partea copiilor și a adulților deopotrivă, obișnuite stânjeneală și formalismul care afectează cele mai multe petreceri. Numai că aici era mai mult decât politețe a de dinainte să se spargă gheața. Apăruse un obstacol invizibil. Zidul s-a cristalizat când fetele au fost conduse către două camere alăturate, dormitorul Joannei și camera de oaspeți. Maria a Început imediat să repartizeze fetele pe camere. Firește, a ales patru din fetele cu cea mai mare popularitate și a stabilit că acestea vor sta cu ea în camera de oaspeți. Fetele și-au dus ascultătoare sacii de dormit și rucsacii acolo unde le indicase Maria. În timp ce Maria era la etaj orchestrând aranjamentele pentru dormit, Joanna se afla la parter, încercând să organizeze niște jocuri. Atmosfera se încălzea ușor-ușor. Fetele înotau, plonjau de pe platformă și vorbeau. Și era clar că baloanele cu apă nu aveau de gând să zboare. Copilele de doisprezece ani se considerau prea mari pentru acestea, se pare, chiar dacă Joanna fusese cea care și le dorise. Pentru ea, acestea făceau parte din tradiție. Îmi făceam griji că gusturile fiicei mele nu erau îndeajuns de sofisticate pentru acest grup de fete de doisprezece ani. Apoi s-a aflat la etajul de jos despre aranjamentele pentru dormit făcute de Maria. Joanna s-a simțit imediat rănită, atacată și îndurerată. S-a Îndepărtat literalmente de restul grupului. E.C. a venit lângă ea. Restul fetelor se simțeau stânjenite. Era limpede că niciuna nu știa cum să preia inițiativa, fie în a o opri pe Maria, fie în a o apropia pe Joanna. Grupul principal, în care se afla Maria și care ieșise afară, s-a strâns și mai mult. Joanna și E.C. au rămas un grup separat de două fete. Joanna a plâns puțin, s-a arătat furioasă și vorbea cu E.C. Era, în mod evident, foarte tristă, iar E.C. o susținea prietenește. Totul a durat jumătate de oră sau mai bine, dar a părut mult mai mult. Am urmărit scena consternat, simțindu-mă neputincios. Auzisem ce făcuse Maria, dar nu știusem cum să intervin când mă aflasem la etaj. Am văzut că Maria, din nu știu ce motiv nefericit, se simțise obligată să preia organizarea pentru dormit. Ceea ce a urmat a fost cu totul minunat. Joanna insistase să cumpărăm tuburi de spumă de bărbierit atunci când am cumpărat baloanele cu apă. Văzuse niște băieți împroșcându-se cu spumă de bărbierit în timpul unei sărbători din orașul nostru și fusese încântată de libertatea lor, dar și un pic dezamăgită că – i se părea ei – fetele nu au voie să facă astfel de lucruri în public. De ziua ei, și-a dorit să poată participa la o bătaie cu spumă de bărbierit. Joanna și E.C. au început să se mânjească una pe cealaltă cu spumă de bărbierit. Au început ușor și au lucrat metodic până s-au acoperit din cap până-n picioare, cu păr cu tot, în spumă de bărbierit. Toate celelalte fete, care stăteau pe marginea lacului, s-au întors să le privească, dând semne că vroiau și ele să intre în joc. Joanna și E.C. au luat câte un tub de spumă de bărbierit și au început să le stropească pe celelalte. Eu am luat aparatul de fotografiat și am început să fac poze. Totul s-a transformat într-o nebunie generală, iar petrecerea s-a încălzit dintr-o dată. Partea cea mai bună a fost că fetele au început să fie toate iarăși copii, lipsite de griji și inocente. Pentru moment, atmosfera politică otrăvită se risipise. Nu mai erau decât râsetele și fetele acoperite de spumă de bărbierit, făcând măști sau coafuri cu spuma de care părul le era plin. Petrecerea a continuat cu veselie pentru încă trei ore. Omnivorele au mâncat hotdogi și hamburgeri, iar vegetarienele salate și chipsuri. Totul părea atât de liniștit încât am fost luat prin surprindere atunci când am auzit strigăte și plânsete dinspre scara din față. Am alergat într-acolo și am găsit-o pe Maria, furioasă, sfidătoare, strigând în defensivă către Joanna: „Eu nu am făcut nimic. Este problema ta!”. După care, Maria a început să plângă în hohote. Se pare că în urma succesului social pe care l-a avut cu spuma de bărbierit, cât și a susținerii hotărâte din partea lui E.C., Joanna a recăpătat suficientă încredere în sine încât să o înfrunte pe Maria, acuzând-o că a vrut să-i strice petrecerea aniversară. Theresa a luat-o deoparte pe Maria pentru a vorbi cu ea, iar aceasta a răbufnit cu o poveste despre nedreptatea socială. Maria se simțea cu adevărat copleșită de acuzația Joannei și se declara străină de vreo intenție răutăcioasă. Nu făcuse nimic, suspina ea, nu dorise decât să se asigure că avea să doarmă lângă prietenele ei la petrecerea în pijamale. Poate că nimeni nu o plăcea, poate că ar fi trebuit să plece acasă chiar atunci. Avusesem senzația că Maria se comportase ca o ticăloasă însetată de putere, care încearcă să preia petrecerea de la o Joanna cu mai puțină putere socială și mai vulnerabilă. Dar se părea că „ticăloasa” era și ea numai o școlăriță nesigură pe sine. „Victima” sa, între timp, luase o poziție fermă de confruntare deschisă. În timp ce Theresa vorbea cu Maria, eu am vorbit cu Joanna care era însoțită de E.C. (Deveniseră deja inseparabile). Joanna pleznea de furie la adresa Mariei și era cu atât mai furioasă, cu cât izbucnirea Mariei păruse atât de manipulatoare. Joanna așteptase o mărturisire completă și dezmințiri din partea Mariei. Situația a rămas nerezolvată. În ciuda intervenției noastre – și am mers atât de departe, încât să le aducem față în față pentru a-și cere scuze – Maria și Joanna au rămas supărate și s-au evitat una pe cealaltă pentru tot restul serii. A urmat o petrecere tristă, cu filme, multe chipsuri și, în cele din urmă, obligatoria oră târzie de culcare. A doua zi de dimineață, toată lumea era epuizată și foarte ușurată că pleacă acasă. Nu cred că am fost primii părinți de pe pământ care am privit cum se îndepărtau copiii care plecau de la petrecerea aniversară, spunându-ne: „Slavă Domnului că nu trebuie să facem asta din nou până la anul”. A fost aceasta o petrecere irepetabil de îngrozitoare? A fost fiica mea traumatizată? Răspunsul la aceste întrebări este negativ. V-am deschis ușa casei mele către această petrecere aniversară groaznică, pentru că acest eveniment singular ne permite să vedem toată urzeala vieții sociale a copilului, care face subiectul acestei cărți. Totul se regăsește acolo: prietenii devotate, lupte pentru popularitate, angoasa parentală cu privire la cruzimea socială. Acestea sunt temele asupra cărora vom reveni constant pe parcursul cărții de față. Viața socială a copiilor este reprezentată de interacțiunea complexă dintre grup și individ, de gașcă și ordine ierarhică, de loialitatea cu care un prieten Își susține prietenul. Iar această petrecere oferă un exemplu deosebit de viu al diferenței dintre popularitatea socială și prietenia adevărată. Toți părinții își fac griji cu privire la viața socială a copiilor lor. Nimeni nu scapă de asta. Mamele suferă pentru dilemele sociale ale copiilor lor. Tatăl analizează imediat dacă fiul sau fiica sa este bine primit(ă) într-un grup de copii. (Și va lua notă de poziția pe care fiul său o are din punct de vedere atletic În comparație cu alți băieți). Suntem animale sociale și suntem cu toții capabili să percepem reacțiile sociale și punctele forte ale celorlalți. Părinții se umplu de fericire atunci când copiii lor au succes și se topesc de grijă atunci când aceștia eșuează. Orice părinte se simte de foarte multe ori neputincios: neputincios pentru că nu-i poate oferi copilului său abilitățile de citire pentru care nu are o înclinație naturală, neputincios pentru că nu ÎI pot transforma în jucătorul de fotbal care ar vrea să fie, dar care nu o să devină niciodată, neputincios pentru că nu Îi poate oferi În fiecare an un învățător minunat la școală. Lista lucrurilor pe care părinții nu le pot face este aproape infinită. Ca părinte, cunosc din proprie experiență sentimentul de a nu putea întoarce lumea pe dos pentru copiii mei, oricât de mult mi-aș fi dorit. Atât ca părinte, cât și ca psiholog, cred că nu există niciun aspect la care un părinte să se simtă mai incapabil de a contribui în mod semnificativ decât acela care ține de viața socială a copilului. Este ca și cum copiii noștri ar rămâne fixați permanent într-o petrecere aniversară îngrozitoare, iar noi am privi neputincioși din spatele unui geam unidirecțional. Acea „petrecere aniversară” ar putea fi copiii mici care se joacă la grădiniță, în liga mică sau un grup oarecare de copii din cartier. Oriunde se strâng copii, se conturează o dinamică de grup foarte puternică. Se poate transforma într-o furtună sau nu, însă afectează viața copilului. Când un copil merge acasă și spune, „M-a lovit” sau „A fost răutăcioasă cu mine” sau „A format un club, iar pe mine nu m-a invitat”, se trezesc cele mai feroce instincte parentale (eu le numesc „sentimentele de mamă ursoaică”). Și, totuși, nu ai pe cine să ataci. Dacă un alt copil îți lovește sau rănește copilul pe neașteptate, ai vrea să îl lovești și tu în schimb, dar nu trebuie să faci așa ceva. Dacă alți copii îți ignoră copilul, îți vine să urii, dar probabil nu vei face asta. Când copilului tău îi lipsește capacitatea de a negocia tendințele sociale complexe ale grupului din care face parte, ți-ai dori să îi poți oferi abilitatea de a face asta, dar nu ai cum. Nu putem interveni să rezolvăm lucrurile pentru copii pentru că ei trebuie să învețe să facă asta singuri. Copiii se tem de intervențiile prin care părinții încearcă să le rezolve viața socială. Când am întrebat elevii dintr-a 7-a ai unei clase din New York, „Ce rol ar trebui să aibă părinții în viața voastră socială?”, unul dintre băieți a răspuns scurt: „Părinții nu ar trebui să aibă niciun rol în viața socială a copiilor”. Copiii se tem ca intervenția noastră să nu le înrăutățească situația, nu au încredere că vom percepe subtilitățile din interacțiunile lor. Și nu sunt departe de adevăr. Lucrurile pe care încercăm să le facem au, de multe ori, efectul invers, înrăutățind lucrurile pentru copil. Lucrurile pe care le putem face, cum ar fi să ascultăm cu înțelegere, să rămânem încrezători, să le oferim copiilor noștri ocazii de a interacționa cu alții și de a rememora propriile sentimente timpurii de atașament și iubire pentru copilul nostru, par nepotrivite. Acestea totuși nu sunt deloc nepotrivite. Chiar și atunci când reținem cele de mai sus, suferința socială a copiilor noștri este foarte greu de îndurat. Și este normal să ne preocupe sau chiar să ne îngrijoreze. Studiile despre prietenie au arătat iar și iar cât de importanți sunt colegii pentru copii. Desigur, ca părinți, cunoaștem intuitiv acest fapt. Iar ca foști copii ce suntem, știm asta din experiență. Copiii au nevoie de Pag. 17 – 23 |