COPILÃRIA ȘI ȘCOALA
Eu, păcătosul printre oameni, m-am născut în satul Kotel, din tatăl meu, Vladislav, și din maica mea, Maria, care mi-au dat dintru început numele de Stoiko. Când am fost însă în vârstă de trei ani a murit maica mea, iar tatăl meu a luat de soție o altă femeie, care era rea și zavistuitoare. Și împreună cu aceasta au mai avut un băiat. Ea însă purta de grijă doar de copilul ei, iar de mine se lepăda întru totul. Și când am fost de nouă ani, m-au dat pe mine să învăț carte. Mai devreme nu a fost cu putință să merg la școală,’ căci eram foarte bolnav și slab. Când am mers însă la școală, mare ascuțime a minții și sârguință am arătat; și repede am învățat eu citirea cea simplă. Și pentru că în Bulgaria nu era o școală mai înaltă în limba slavă am început să învăț în grecește. Și am învățat Ceaslovul. Când am început să învăț Psaltirea, a sosit însă vestea că tatăl meu a repausat de ciumă la Țarigrad, în anul 1750. Aveam pe atunci 11 ani. Și m-a luat un unchi ca să-i fiu lui fiu, căci nu avea copii; și m-a dat ca să învăț o meserie. Iar când am fost de șaptesprezece ani au murit și unchiul meu, și mătușa. Îndată, unul după altul. Unchiul meu a murit la Țarigrad, unde se afla cu doi negustori de vite. Și m-au împins creditorii și cei ce neguțătoreau împreună cu el, ca fiu al lui, să merg la Țarigrad ca să adun banii pe care avea el să-i ia de la măcelari, după obiceiul cel negustoresc.
LA ȚARIGRAD
Însă cum măcelarii erau răspândiți prin tot Țarigradul, și pe celălalt mal, într-o zi ne-am hotărât cu unul din cei ce neguțătoreau împreună cu unchiul meu să mergem și dincolo. Și am mers la schelă, ca să trecem cu o luntre. Și priveam din luntre la palatele împărătești. Iar noi, oameni de rând, fiind ele aproape de Uskudar, voiam cu această luntre să trecem dincolo. Și mergând către ele, am văzut într-un loc mulțime multă de oameni și doi luptători care se luptau. Iar în sus erau palate înalte – nu știu, dar putea să fie acolo însuși sultanul. Și când au sfârșit ei lupta, s-a apropiat întregul popor către palatele cele împărătești. Și noi împreună cu ei am pornit și am ajuns între Poarta împărătească și Yali-Kiosk, și acolo ne-am mirat încotro să mai apucăm. A venit atunci un străjer și ne-a întrebat:
— Ce faceți aici? Plecați îndată, căci o să vi se taie capetele!
Noi l-am lămurit că suntem străini și oameni simpli și, întorcându-ne, ne-au prins pe noi ienicerii” care păzeau acolo și voiau să ne omoare, căci nu ne-au văzut că am trecut cu norodul. Și, slobozindu-ne de acolo, am mers la limanul cel de obște și am trecut la Uskudar.
PE MALUL ASIATIC
Iar pe atunci eram eu tânăr fecior, frumos la chip; iar turcii depravați de acolo, văzându-mă, îndată m-au prins să mă cerceteze despre actele mele de drum. Și le-au aflat pe ele în neregulă și m-au dus, printr-o curte în care erau doar turci – cântând, jucând și veselindu-se –, într-o odaie ce era aproape de drum. Însă eu mi-am dat seama pentru ce m-au închis acolo! Și s-a întâmplat că era o cheie pe dinăuntru și îndată am închis ușa. Dar, de câte ori acei depravați veneau și mă rugau ca să le deschid lor, îmi dădeau galbeni pe geam... Iară eu am văzut cum stau lucrurile și am început să strig. Iar în față erau câteva case evreiești.
Îndată au venit câțiva evrei și m-au întrebat:
— De ce strigi?
Și le-am spus lor pricina. Și au mers ei la însoțitorul meu, i-au dat câțiva bani slujbașului care se ocupa de pașapoarte și m-a slobozit acesta de acei depravați.
DATORII
Și-am adunat cât am putut, întorcându-ne în sat sănătoși.
Și făcând socoteala, unchiul meu a rămas dator 400 de groși. Și m-au împovărat oamenii pe mine ca să le plătesc. Și pe când mă aflam la Țarigrad rudele mele au răpit din destul din lucrurile de acasă și le-au ascuns pe ele. Și au mers creditorii unchiului meu împreună cu judecătorul turc ca să scrie cele ce se aflau în casă și au aflat foarte puține. Și au crezut ei ei că eu am ascuns. Iar judecătorul a poruncit să mă bată la falangă.
Însă primarul satului nu voia să mă dea: știa că sunt nevinovat. Cu toate acestea m-au pus în lanțuri de fier și m-au ținut la închisoare vreme de trei zile, până ce rudele mele mi-au mai dat încă ceva pentru a acoperi datoria. Și abia atunci m-au slobozit. Însă, după aceasta, mi-au cerut jurământ înaintea vlădicii – că nu am ascuns nimic. Și am pornit la Șumen, către vlădica, să caut îndreptățire. Și doar pentru puțin că nu ne-au omorât pe cale tâlharii!
CÃSÃTORIA ȘI PREOȚIA
Însă, înainte de aceasta, pe când încă nu se adunaseră creditorii și cu cei apropiați care cereau mărfurile lor, m-au silit pe mine rudele să mă căsătoresc, căci nu avea cine să-mi mai poarte de grijă. Eram de optsprezece ani, tânăr și prost, și nu știam că unchiul meu o să fie dator și că voi fi împovărat cu întreaga lui datorie. Aveam eu puțini bani, dar am cumpărat casa unchiului încă pe când trăia el. Și de cum m-am căsătorit, am risipit și cele rămase, însă nădăjduiam în meseria mea. Dar, după judecată, împovărat fiind cu datorii, nu am mai avut nici un fel de capital. După ce am plătit această datorie ca un orfan am tras cu nevoile, strâmtorat, și întru scârbe îmi petreceam viața mea! Câte ocări am mai răbdat de la soția mea, căci era puțin mândră!... Și m-am gândit să las și casă, și soție ca să merg prin sate după muncă, ca să ies la liman.
Auzind unul dintre fruntașii satului cum că eu caut să plec, a venit la mine și mi-a spus:
— Nu pleca niciunde. Rămâi aici!
Zilele astea va veni vlădica al nostru. O să-l rugăm pe el să te facă preot. Și peste trei zile a venit arhiereul. Și l-au rugat pe el; și el îndată s-a învoit ca să mă hirotonească duminica ce venea. Și am dat lui șaptezeci de groși. Aceasta a fost într-o miercuri; și eu am pregătit toate cele de trebuință pentru duminică. Joi seara a venit însă la mine secretarul vlădicăi. Mi-a înapoiat banii și mi-a spus:
— Să știi că vlădica nu te va mai face preot, căci altcineva i-a dat lui 150 de groși; și o să-l hirotonească pe acela.
Pag. 13 – 19 |
Adevăr Divin
