Adevăr Divin
Șapte ani în Tibet
| „Șapte ani în Tibet își merită locul printre cele mai frumoase cărți de călătorie ale timpurilor noastre.″ The Times |
29.95 29.36 RON (Stoc 0)
• Adresa de e-Mail la care dorești să primești notificarea
Detalii:
Cunoscut alpinist, austriacul Heinrich Harrer este invitat în 1939 să participe la o expediție germană de identificare a unei noi căi de acces pe muntele Nanga Parbat din India. Izbucnirea celui de-al doilea război mondial îi împiedică însă pe membrii expediției să se întoarcă în Europa. Transferați dintr-un lagăr în altul, ei plănuiesc să evadeze și sâ meargă în Tibet. Dintre toți, doar Heinrich Harrer și prietenul său Peter Aufschnaiter reușesc, după o călătorie lungă și epuizantă, sâ ajungă în Lhasa, capitala Tibetului, „orașul interzis″ în care niciun european nu fusese primit până atunci. În cei șapte ani petrecuți în Tibet, au învățat limba și au fost definitiv cuceriți de această țară și de locuitorii ei. Heinrich Harrer a devenit chiar prietenul și învățătorul lui Dalai Lama, pe care l-a însoțit în India atunci când Tibetul a fost invadat de China. Fascinantele povești despre evadările din lagăr și traversarea plină de peripeții a masivului Himalaya, despre viața de zi cu zi în Lhasa și despre oamenii pe care i-a cunoscut se regăsesc în cartea sa, care a devenit încă de la apariție un bestseller, fiind tradusă în peste cincizeci de limbi. |
Cuprins:
Prefață ... 5 |
Fragment:
Lagărul de internare și tentativele de evadare
Expediția noastră de explorare luase sfârșit la finele lui august 1939. Găsiserăm o nouă cale de acces și așteptam la Karachi cargobotul care urma să ne ducă înapoi în Europa. Vasul trebuia să fi sosit de mult, dar norii celui de-al doilea război mondial deveneau tot mai amenințători. Chicken, Lobenhoffer și cu mine am decis să evităm rețelele întinse deja peste tot de către poliția secretă și să dispărem într-un mod oarecare. Doar Aufschnaiter a rămas la Karachi – tocmai el, care participase și la primul război mondial, nu voia să creadă în izbucnirea celui de-al doilea... Noi, ceilalți, intenționam să ne strecurăm cumva până în Persia, pentru a ajunge de acolo acasă. Am reușit fără nicio dificultate să scăpăm de „supraveghetori” și să străbatem în automobilul nostru destul de rablagit câteva sute de kilometri prin deșert, ajungând la Las Bela, un mic stat guvernat de principi locali, la nord-vest de Karachi. Acolo însă ni s-a înfundat. Ne-am trezit dintr-odată înconjurați de opt soldați sub pretextul că am avea nevoie de protecție personală. Asta însemna pur și simplu că eram arestați. Deși Germania și Commonwealth-ul britanic nu erau încă în război... Cu această escortă sigură am ajuns în scurt timp înapoi la Karachi, unde l-am regăsit și pe Peter Aufschnaiter. Iar peste două zile Anglia a declarat război Germaniei! După care totul a mers strună: nici cinci minute mai târziu, douăzeci și cinci de soldați indieni înarmați până în dinți au intrat în grădina hanului unde ne găseam și ne-au luat prizonieri... O mașină a poliției ne-a transportat într-un lagăr gata pregătit, înconjurat de sârmă ghimpată... Acesta era însă doar un „lagăr de tranzit”, căci peste paisprezece zile am fost transferați în marele lagăr de internare Ahmednagar din apropierea orașului Bombay. Iată-ne înghesuiți în corturi și barăci, azvârliți în mijlocul divergențelor de păreri care-i agitau pe ceilalți locuitori ai lagărului... Ei bine, lumea aceasta se deosebea mult prea mult de înălțimile luminoase, însingurate ale Himalayei! Nu era locul potrivit pentru un iubitor de libertate! Am început prin urmare să caut de bunăvoie ceva de lucru, pentru a descoperi o posibilitate și o ocazie de a evada. Firește că nu eram singurul care urzea asemenea planuri. Cu ajutorul unor tovarăși de idei am făcut în curând rost de busole, bani peșin și hărți geografice care scăpaseră la control. Am reușit să „procurăm” chiar și mănuși de piele și foarfeci pentru a tăia sârma ghimpată. Dispariția foarfecilor din magazia englezilor a fost urmată de o anchetă riguroasă, dar fără niciun rezultat. Deoarece credeam cu toții că războiul nu va dura mult, amânam mereu punerea în aplicare a planurilor de evadare. Pe neașteptate am fost însă transferați, într-o bună zi, în alt lagăr. Un șir întreg de camioane urma să ne ducă sub escortă la Deolali. În fiecare camion se aflau optsprezece deținuți păziți de un singur soldat indian; arma acestuia era fixată de centură cu un lanț, ca să nu i-o poată smulge nimeni. În schimb, în fruntea, la mijlocul și la capătul coloanei se găseau camioane pline cu gardieni. Lobenhoffer și cu mine ne hotărâserăm încă înainte de plecare să evadăm pe drum, ca să nu ne confruntăm cu noi greutăți într-un alt lagăr. Ne-am așezat așadar pe ultimele locuri din spate ale camionului, având și norocul să parcurgem o șosea foarte sinuoasă și fiind adeseori înecați în nori groși de praf. Asta trebuia să ne dea posibilitatea de a sări din camion fără să fim observați și de a dispărea după aceea în junglă. Era puțin probabil să fim prinși de gardianul „nostru”, deoarece misiunea principală a acestuia era să țină sub observație camionul din fața noastră. De aceea își întorcea doar rareori capul înspre noi. Se părea; prin urmare, că evadarea nu va fi prea dificilă, așa încât am riscat să o punem în aplicare cât mai târziu cu putință. Obiectivul nostru urma să fie o enclavă portugheză neutră, situată aproape în direcția pe care o urmam. În fine, sosi momentul. Am sărit jos, eu ajunsesem deja la o adâncitură din spatele unui tufiș, cam la douăzeci de metri distanță de șosea, când, spre spaima mea, întreaga caravană s-a oprit! Fluierături stridente, țipete, gardienii au alergat pe partea cealaltă a șoselei – nu mă mai îndoiam de ceea ce se întâmplase. Cu siguranță că Lobenhoffer fusese descoperit și, deoarece rucsacul cu toate ustensilele era la el, nu mi-a rămas altceva de făcut decât să renunț și eu la planul de evadare. Din fericire, în agitația iscată am reușit să-mi reiau locul în camion fără ca vreun soldat să fi observat ceva. Doar camarazii știau de fuga mea, dar firește că nu m-au trădat. Acum l-am zărit și pe Lobenhoffer: stătea, cu mâinile ridicate, în fața unui șir de baionete! Mă simțeam distrus, decepția era groaznică. Iar prietenul meu nu avea nicio vină. Incomodat de rucsacul plin pe care îl ținea în mână, făcuse puțin zgomot când sărise din camion. Gardianul nostru devenise atent, iar Lobenhoffer fusese prins înainte să se fi putut ascunde în junglă. Întâmplarea ne-a făcut să tragem o concluzie amară, dar utilă: chiar dacă tentativa de evadare era comună, fiecare trebuia să aibă asupra sa un echipament complet. În același an am fost transferați încă o dată, într-un alt lagăr. Am ajuns, cu trenul, până la poalele. Himalayei, în cel mai mare lagăr de internare din India, la câțiva kilometri de orașul Dehradun. Puțin mai la nord de oraș se găsea Mussoorie, reședința de vară a englezilor și a indienilor bogați. Lagărul era format din șapte barăci mari, fiecare fiind înconjurată de un gard dublu de sârmă ghimpată. Întregul lagăr era și el înconjurat de două asemenea garduri – iar în spațiul dintre ele patrulau în permanență gardieni. Iată deci o situație inedită. Cât timp stătuserăm în lagăre aflate jos, în câmp ia Indiei, scopul planurilor noastre de evadare fusese să ajungem în una dintre coloniile portugheze neutre. Aici însă ne aflam la poalele masivului Himalaya. Ce tentantă era pentru un alpinist ideea de a pătrunde în Tibet trecând prin defileurile montane l Ca obiectiv final întrezăream liniile japoneze din Birmania sau China.Firește că o asemenea evadare trebuia pregătită foarte bine. Speranțele noastre că războiul va fi de scurtă durată dispăruseră deja, așa încât am început să organizez în mod sistematic noua tentativă. O fugă prin India atât de populată nu intra în discuție, deoarece ar fi fost indispensabile sume de bani considerabile, precum și o cunoaștere perfectă a limbii engleze – și nu aveam nici una, nici alta. Este de la sine înțeles că alegerea mea a fost Tibetul foarte slab populat. Și Himalaya! Chiar dacă planul meu nu s-ar fi materializat întocmai, o perioadă de libertate petrecută în munți merita toate riscurile. Am început prin a mă iniția în limbile hindustană, tibetană și japoneză pentru a putea vorbi cât de cât cu indigenii. Apoi am devorat din biblioteca lagărului toate cărțile de călătorie prin Asia, mai ales prin ținuturile pe care urma să le străbat, mi-am făcut însemnări și am copiat principalele hărți. Peter Aufschnaiter, care aterizase și el în lagărul nostru, avea încă asupra sa hărțile și materialul documentar despre expediția noastră de explorare. El le prelucra neobosit, punându-mi, cu mult altruism, la dispoziție schițele sale. Mi-am făcut câte două copii după toate – una pentru fugă, cealaltă ca rezervă pentru cazul în care originalul s-ar fi pierdut. Având în vedere ruta aleasă, era important să am o bună condiție fizică. Așa încât consacram multe ore din zi sportului. Indiferent dacă vremea era bună sau rea, îmi îndeplineam cuantumul de exerciții fizice pe care mi-l impusesem. În multe nopți stăteam la pândă ca să studiez obiceiurile gardienilor. Cele mai mari griji mi le provoca o altă problemă: lipsa banilor. Deși vândusem toate obiectele de care mă puteam dispensa, ce strânsesem nu era suficient nici pentru asigurarea celei mai modeste subzistențe în Tibet – fără a mai pune la socoteală sumele de care aveai nevoie peste tot în Asia pentru mituiri și cadouri. Cu toate acestea, continuam să lucrez în mod sistematic, ajutat și de niște prieteni care nu intenționau să evadeze. La intrarea în lagăr nu semnasem o așa-numită „parolă” care îți permitea să-l părăsești din când în când, tocmai pentru a nu mă simți legat, prin cuvântul de onoare dat, în caz că s-ar fi ivit pe neașteptate șansa unei evadări. Aici, la Dehradun, a trebuit să o fac, căci „ieșirile” îmi erau necesare pentru a studia împrejurimile lagărului. Inițial intenționasem să evadez de unul singur, ca să nu mai trebuiască să țin cont și de altcineva, ceea ce ar fi redus poate șansele mele de reușită. Dar într-o zi prietenul meu Rolf Magener îmi povesti că un general italian avea aceleași planuri ca mine. Auzisem deja de el, așa că într-o noapte Magener și cu mine ne-am strecurat printre sârmele ghimpate până la baraca învecinată, unde erau adăpostiți patruzeci de generali italieni. Viitorul meu tovarăș de drum se numea Marchese și avea un aspect tipic de italian. Un om trecut de patruzeci de ani, zvelt, cu maniere plăcute; hainele sale erau de-a dreptul elegante având în vedere condițiile noastre de viață. În primul rând mă impresiona însă pozitiv condiția sa fizică. Posibilitățile de comunicare între noi șchiopătau deocamdată. El nu vorbea germana, iar eu nu vorbeam italiana. Engleza o cunoșteam amândoi destul de puțin; prin urmare ne-am întreținut, cu ajutorul unui prieten, într-o franceză stâlcită. Marchese mi-a vorbit. despre războiul din Abisinia și despre o tentativă mai veche de evadare dintr-un lagăr de internare. Din fericire, banii nu reprezentau o problemă pentru el, deoarece primea același salariu ca un general englez. În plus, putea procura o serie de lucruri necesare fugii noastre – lucruri la care eu nici nu aș fi putut să mă gândesc vreodată. Ceea ce îi trebuia era un partener care să se poată orienta în ținutul Himalayei. Am căzut de acord ca eu să preiau răspunderea organizării, iar el să procure banii necesari și alte obiecte din echipament. În perioada următoare m-am strecurat de mai multe ori pe săptămână printre sârmele ghimpate, pentru a discuta cu Marchese toate amănuntele. În felul acesta m-am specializat în trecerea acestor garduri. Firește că, în principiu, dispuneam de multiple variante pentru a rezolva problema; în cazul nostru, cea mai accesibilă mi se părea următoarea: deasupra celor două garduri care înconjurau întregul lagăr se înălța, la fiecare optzeci de metri, câte un mic acoperiș de paie, țuguiat, care-i proteja pe gardieni de soarele indian arzător. Dacă reușeam să ne cățărăm peste unul dintre aceste acoperișuri, puteam scăpa, cu un singur efort, de ambele garduri de sârmă ghimpată. În luna mai 1943 terminaserăm toate preparativele. Dispuneam de bani, alimente concentrate, busolă, ceasuri, încălțăminte și un mic cort pentru alpiniști. Într-o noapte am hotărât să ne încercăm norocul. Am trecut deci, ca de atâtea alte ori, printre sârmele ghimpate în aripa unde se afla Marchese. Acolo aveam o scară pe care o dosiserăm cu câtva timp în urmă, când se produsese un mic incendiu. Am rezemat-o de zidul de lângă noi și ne-am ascuns în umbra unor barăci. Era aproape miezul nopții, peste zece minute urma să se schimbe garda. Pentru moment santinelele se plimbau încă leneșe, în așteptarea schimbului. Trecură câteva minute până să ajungă la locul ales de noi. Luna tocmai se înălța deasupra plantațiilor de ceai. Lămpile electrice mari aruncau umbre scurte, duble. Sosise momentul: acum ori niciodată! Cele două santinele ajunseseră Ici punctul cel mai îndepărtat de noi, când m-am ridicat repede și am fugit cu scara în mână până la gardul de sârmă ghimpată. Am sprijinit scara de gardul interior, m-am urcat și am secționat sârmele de deasupra, care erau menite să împiedice trecerea peste acoperișul de paie. Marchese împingea de jos cu un furcoi lung restul sârmei ghimpate, așa încât am reușit să ajung pe acoperiș. Ne înțeleseserăm ca italianul să vină imediat după mine, iar eu să țin sârmele depărtate ca să se poată strecura și el prin gaură. Dar Marchese nu apăru, ezitând câteva secunde îngrozitoare, încredințat că oricum era prea târziu pentru el, deoarece santinelele se apropiau... De fapt, auzeam deja pașii lor! N-am mai stat pe gânduri, l-am apucat de subțiori și l-am tras repede sus, pe acoperiș, pe care l-am traversat repede, sărind apoi de partea cealaltă, în libertate. Toate acestea nu se petrecuseră însă fără niciun zgomot. Santinelele erau alarmate. Dar în clipa când au început să tragă cu arma în noapte, pe noi ne înghițise deja jungla deasă. Primul gest al lui Marchese, cu temperamentul lui meridional, a fost să mă îmbrățișeze și să mă sărute – dar nu era momentul să ne pierdem în efuziuni de bucurie. Pe cer au apărut rachete luminoase, iar fluierături le ne-au dat de înțeles că gardienii sunt pe urmele noastre. Am luat-o la goană cu suflul morții în spate și, deoarece cunoșteam jungla în urma explorărilor anterioare, am reușit să înaintăm bine pe tot felul de scurtături. Nu ne aventuram să ieșim pe șosea, ocolind cu grijă și puținele sate din drumul nostru. La început nici nu am simțit rucsacurile din spinare, dar Într-unul din sate indigenii băteau tabele, iar fantezia noastră ne-a făcut să credem că se dăduse alarma. Iată o serie de dificultăți pe care cu greu ți le poți imagina într-un ținut locuit numai de albi. În Asia, sahib-ul călătorește totdeauna însoțit de slujitorii săi și nu cară nici cel mai mic bagaj – era deci foarte bătător la ochi să vezi doi europeni străbătând ținuturile pe jos, încărcați cu bagaje grele! Marșuri nocturne – ziua în ascunzișuri Ne-am hotărât să ne continuăm drumul doar în timpul nopții, având în vedere că indienii se tem să străbată jungla pe întuneric, din cauza animalelor de pradă. Firește, nici noi nu ne prea simțeam în largul nostru, căci în ziarele admise în lagăr citiserăm adeseori despre tigrii și panterele care îi sfâșiau pe oameni... Când se iviră zorile, după această primă noapte, ne-am ascuns într-un fel de șanț, unde am rămas până seara. Mai dormind, mai mâncând, ziua aceasta toridă și nesfârșită a trecut; am zărit un singur om, însă doar de la distanță: un păstor de vite. Spre norocul nostru, nu ne observase. Partea cea mai proastă era că fiecare din noi avea asupra sa o singură sticlă cu apă care trebuia să ne ajungă o zi întreagă, cât stăteam ascunși. Nu-i de mirare că, după atâta liniște și tăcere, pe înserate abia ne mai puteam controla nervii. Voiam să înaintăm cât mai repede, iar nopțile ni se păreau prea scurte, neperrnițându-ne să parcurgem o distanță mai mare. Trebuia să ajungem, pe traseul cel mai scurt, în Tibet, străbătând ținutul Himalaya, și ne așteptau, în orice caz, săptămâni lungi de drum extenuant până să ne putem simți în siguranță. Primul versant l-am escaladat în seara de după evadarea noastră. Ajunși sus, ne-am așezat să facem un scurt popas. La o mie de metri sub noi scânteiau nenumăratele lumini ale lagărului de internare. La ora 22 luminile se stinseră deodată. Doar reflectoarele aflate la marginea lagărului sugerau suprafața imensă pe care se întindea. Era prima dată în viața mea când simțeam cu adevărat ce înseamnă să fii liber! Am savurat acest sentiment minunat gândindu-ne cu compasiune la cei două mii de deținuți obligați să trăiască acolo, JOS, în spatele sârmei ghimpate ! Dar nu prea aveam timp de pierdut cu asemenea considerații. Trebuia să mergem mai departe, să coborâm în valea Jumna, Pag. 9 – 15 |