Starețul meu, Gavriil Dionisiatul (1886 - 1983)

Supranumit „starețul secolului al XX-lea”, părintele Gavriil a fost o personalitate deosebit de complexă: monah desăvârșit, stareț înțelept, duhovnic luminat, pa­tri­ot înflăcărat, scriitor inspirat.

Conștient că ­bo­gata virtute a acestui bărbat sfânt este imposibil de cuprins în cuvinte, ucenicul său, monahul Teoclit ­Dionisiatul, încearcă, folosindu-și talentul scriitoricesc și experiența dobândită la picioarele marelui duhovnic, să-i zugrăvească în mod cât mai cuprinzător chipul și viețuirea sfântă, puse în slujba lui Dumnezeu și a semenilor. Cititorul va găsi astfel în paginile cărții o adevărată hrană duhovnicească, purtat pe nesimțite în istoria zbuciumată a Greciei veacului trecut, dar și în problemele Ortodoxiei din acea epocă – toate trecute prin filtrul unei viziuni autentic ortodoxe și marcate de sfatul și acțiunile înțelepte ale starețului ­Gavriil Dionisiatul din Sfântul Munte Athos.

Prolog

Originea și educația în Sfântul Munte

Experiențele începătorului

Monahul Gavriil, schimonah

Activitatea sa duhovnicească și filantropică

Prizonier în Bulgaria

Ridicând crucea stăreției

Starețul Gavriil – o viziune

Ucenicia la mănăstire – primele învățături

Martir de bunăvoie

Pastorala făptuirii

Iubirea de osteneală și iubirea de oameni

Lucrări din timpul ocupației și suferințe contemporane

Reverii ale sclaviei

Comunicat părintesc

Biruințe și lacrimi

Urâciunea pustiirii

Noul Everghetinos

Lavsaiconul Sfântului Munte

Lavra însuflețită și neînsuflețită

Înfricoșătoarele Karulia

Glasul celui ce strigă în pustie

Critică în sânul bisericii

În orașul visurilor noastre

Martiroloage contemporane

Virulent om politic și diplomat

Maltusianismul

Amintiri și nostalgii

Duhovnicul

Monahismul după Sfinții Părinți

Dialoguri cu părintele meu

Sensibilitatea față de Ortodoxie

Înțeleptul meu sfătuitor

Către Apus și către Răsăritul neînserat

Necrologuri

RIDICÂND CRUCEA STÃREȚIEI

Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca, văzând ei faptele
voastre cele bune, sâ-L slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri.

(Matei 5,16)

După sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial bulgarii i-au eliberat pe prizonieri, iar părintele meu s-a întors la mănăstire și, după ce a stat acolo puțin timp, a fost trimis să-și continue slujirea la Orfani, pe care între timp bulgarii aproape îl distruseseră. Curaj osul monah, întărindu-se cu ascultarea pe care o făcea din iubire față de Dumnezeu și față de oameni, într-o scurtă perioadă de timp a refăcut mănăstirea și și-a dezvoltat în continuare activitatea pe proprietățile acesteia până în 1922, când a fost rechemat la mănăstire.

Pentru a nu obosi cititorul, nu mai amintesc de intensa sa activitate patriotică și duhovnicească din acea perioadă de suferințe naționale. Consecvent crezului său monahal, s-a dovedit a fi totodată un vrednic lucrător în plan social și un patriot autentic, continuând tradiția clerului ortodox, asemenea unui cavaler bizantin, sensibil la problema națională.

După catastrofa din Asia Mică, a doua mare cădere a elenismului, s-a creat o problemă demografică extrem de acută, când în nordul Greciei s-au adunat mii de refugiați. Conducerea Statului a trebuit să se refugieze în Sfântul Munte, cerșindu-și pământurile, care erau de ordinul miilor de acri, pentru a-i așeza acolo pe frații noștri lipsiți de adăpost și de proprietăți. Sfântul Munte nu a avut de ales. A ajuns la înțelegere cu Statul și i-a împărțit metocurile sub forma închirierii pentru totdeauna.

Tema despre care vreau să vorbesc nu este problema Metocurilor, de aceea nici nu consider necesar să expun aici subiectul exproprierii forțare și dispozițiile cuprinse în legea Statului. Aș vrea doar să remarc că, de regulă, păstrarea metocurilor de către mănăstirile Sfântului Munte era păguboasă din punct de vedere economic, din cauza faptului că se utilizau mijloace primitive de lucru al pământului, se producea foarte puțin, iar costurile erau foarte mari. Dar și din punct de vedere moral era dezavantajos, din pricina pericolelor mari care îi pândeau pe monahi în lume. Și, după umila mea părere, înstrăinarea metocurilor a fost o binecuvântare a Maicii Domnului, fiindcă monahii s-au întors la mănăstirile lor, iar despăgubirea economică din partea Statului depășea neînsemnatul câștig rezultat din autoadministrarea lor.

În această perioadă, părintele meu, datorită experienței sale bogate și superiorității gândirii sale, a fost însărcinat de Sfânta Chinotită să contribuie la protejarea intereselor mănăstirilor Sfântului Munte în procesul negocierilor cu Statul. Calitățile sale excepționale s-au făcut văzute atunci când a fost desemnat drept cea mai potrivită persoană pentru a conduce delegația trimisă la Atena. Iar mănăstirea sa de metanie i-a dat cu ușurință binecuvântarea, pentru a ajuta la protejarea intereselor generale ale locului, dar – să spunem și acest lucru –, și pentru ca unii iubitori de putere să scape de prezența sa din mănăstire.

În 1930 este ales, de către Sinaxa Bătrânilor, conducător și reprezentant în comunitatea din Kareia, unde a rămas aproape patru ani, după care, în urma unor dezbateri interne, a fost ales stareț al mănăstirii noastre, urmându-i părintelui său, Dositei, și unui alt stareț, ieromonahul Marcu, care a trăit foarte puțin.

Cititorul va reține observația părintelui meu, potrivit căreia la Simonopetra nu l-au primit fiindcă era din Vechea Grecie, iar la Grigoriu nu l-au acceptat, fiindcă nu era din Peloponez. În spatele acestei constatări se află o tristă realitate: regionalismul, care i-a cuprins pe călugării de atunci precum o boală endemică. Este vorba despre o contradicție dramatică în trupul monahismului, care se presupune că, prin credința, prin dragostea și prin țelurile duhovnicești comune, formează o unitate, ca Trup al lui Hristos.

Regionalismul nu este o anumită ideologie și nu are fundamente teoretice. Este creat dintr-o necesitate practică, și spun necesitate nu în sensul că ceva trebuie să fie și este imposibil să nu fie, ci că răutatea oamenilor, pentru a fi satisfăcută, reclamă participarea celorlalți, și astfel ia naștere partizanatul, tulburarea, potrivit terminologiei bisericești. Astăzi în Sfântul Munte nu mai există partizanat și patriotism regional, cel puțin la mănăstiri și la schituri. Și aceasta se datorează faptului că stareții sunt părinții duhovnicești ai monahilor tineri, care, conform unor principii de bază ale monahismului, sunt dați în grija părintelui lor duhovnic, și deci în prezent posibilitatea manifestării tendințelor partizanale și regionaliste nu există.

Însă partizanatul (tulburarea) este un fenomen panuman, așadar nu ține de o anumită epocă, avându-și rădăcinile în imperfecțiunile oamenilor, deci și ale monahilor, desigur. Și dacă astăzi, pentru motivele pe care le-am invocat, nu există partizanat vădit sau ascuns, totuși acesta caută pretextul de a se manifesta, asemenea unei boli latente, așteptând momentul propice ca să se declanșeze în sufletul nedesăvârșit. Și aceasta este moartea primului părinte duhovnic.

Duhovnicul trebuie să-l pună pe monah înaintea lui Hristos, pentru a da „mărturia cea bună”; deși nu ar trebui să creeze în sufletul monahului diferențieri, căci acesta trebuie să-l vadă ca pe un simbol, ca pe „cel ce stă în locul lui Hristos”, din păcate o face. Astfel, treptat, se dă naștere la răceală, apar semne de întrebare, judecări și acuzații în sufletele călugărilor, tendința de a conduce, de vreme ce încep să vadă toate lucrurile strâmb. Partizanatul, fie sub forma regionalismului, fie ca neplăcere comună, fie ca ambiție, „pentru binele mănăstirii”, este foarte aproape, născut deja în inimă. În ceea ce privește schiturile, ele sunt ferite datorită numărului mic de călugări.

Iubitul cititor ar putea crede că am uitat de subiect și am început să fac o analiză a partizanatului, care se află în afara temei. Nu l-am uitat. Referindu-mă la alegerea părintelui meu ca stareț, era necesar să descriu în amănunt partizanatul, în forma patriotismului regional, prezent în mănăstirea noastră, din pricina căruia s-au scurs doi ani de lupte judecătorești până când a fost recunoscută legalitatea alegerii părintelui meu! Nu aș fi menționat acest fapt dacă nu consideram necesar să fac cunoscute condițiile și atmosfera existente în mănăstire, pentru a ieși și mai mult în evidență virtuțile părintelui meu, care avea de păstorit și condus o comunitate scindată, jumătate dintre cei 65 de călugări fiind stăpâniți de sentimente adverse lui, iar cealaltă jumătate, uniți prin motive regionale sau din alte motive necunoscute, iscodindu-se unii pe alții ca „slugile cele rele” din Evanghelie.

Așadar părintele meu a fost ales să păstorească această comunitate de 65 de monahi. Atunci avea 50 de ani. Plin de viață și de experiența durerii și a suferințelor, adânc cunoscător al sufletului omenesc, cu o deosebită pricepere de a aborda în mod potrivit această „făptură complexă și diversă”, după cum spunea Sfântul Grigorie Teologul, stăpânind „arta artelor și știința științelor”, aceea a păstoririi sufletești, trăind el însuși din tinerețe o permanentă viață călugărească de obște, cunoscându-i pe frați și caracterul acestora, a primit să bea paharul până la capăt.

Și, într-adevăr, paharul acesta este amar și nu l-ar bea nimeni de bunăvoie. Însă, ar putea să întrebe cineva, atunci de ce a acceptat alegerea? Deoarece a fost silit de jumătate din Chin otită, jumătate dintre frații obștii, de o mulțime de monahi care trăiau în mănăstiri sau în afara acestora, de către laici de seamă, de către Preasfințitul Mitropolit Irineu al Kassandrei, dar și din conștiința obligației de a readuce într-o stare normală Mănăstirea Sfântul Ioan Botezătorul, care se afla în pericolul de a se transforma din loc de dobândire a sfințeniei în arenă de patimi.

A fost săvârșită hirotonirea sa în diacon, în următoarea zi, în preot și, într-o atmosferă de pocăință, a fost hirotesit arhimandrit și duhovnic. Într-o scurtă cuvântare de întronizare, a descris programul său pastoral și de conducere și a invocat ocrotirea Maicii Domnului, a Cinstit ului Înaintemergător Ioan, a ctitorului mănăstirii, Sfântul Dionisie, a sfântului mănăstirii, Sfântul Nifon, și a celor 11 sfinți ai mănăstirii. Cuvântul său i-a mișcat pe toți, prin caracterul său duhovnicesc, prin duhul său irenic, prin dragostea și smerenia sa. Cu felul său de a fi, modest, lipsit de orgoliu, cu vocea sa dulce, cu frumoasa întocmire a cuvântului său, cu elocventa si eleganta cuvântării sale, a cucerit inimile monahilor bine intenționați.

Și-a luat crucea. Dar „slujitorul este slujitor în toate”. Iar părintele meu era un căpitan încercat pe marea evenimentelor vieții, în atâtea suferințe ale prizonieratului și ale luptelor naționale, duse pentru patrie și pentru interesele Sfântului Munte.

STAREȚUL GAVRIIL – O VIZIUNE

 „Este nevoie de o deschidere a minții și de o sensibilitate a inimii pentru a înțelege ce înseamnă întruparea lui Dumnezeu din pururea Fecioara Maria. Răstignirea și Învierea Lui ( ... ]”

Întâia oară l-am întâlnit nu în 1941, când m-a primit în obștea monahilor, ci în 1937, adică un an înainte să preia responsabilitatea de stareț, an în care am vizitat Sfântul Munte împreună cu un prieten. Impresia pe care ne-a lăsat-o întâlnirea cu această figură marcantă a monahismului aghiorit a rămas neștearsă în memoria noastră.

Era sâmbătă și, după Sfânta Liturghie, am fost conduși la masa de obște a călugărilor. Vedeam cum se apropie în liniște monahii de diferite vârste și își ocupă locurile în ordine ierarhică, Ultimul a venit starețul, ținând în mână cârja stărețească, sobru, reținut – o statură impunătoare, drept, fără burta pe care o vedeam la alții. Era o apariție deosebită, indubitabil un conducător, după cum mergea, cu pași egali, încet, stilul său bărbătesc și statura sa mai degrabă înaltă fiind accentuate de camilafca ce se unduia ușor, dându-i o notă de impozanță.

S-a așezat la locul său, a dat semnul pentru rugăciunea pe care a spus-o citețul și, în timp ce monahii au început să mănânce, am ascultat lectura vieții unui sfânt. Masa a luat sfârșit, s-a făcut rugăciunea de mulțumire, apoi starețul Gavriil, cu aceeași sfântă impozanță, a ieșit cel dintâi din trapeza acoperită cu icoane bizantine; s-a oprit în fața intrării, binecuvântân-

Pag. 36 – 41