Adevăr Divin
Omul-divin: odiseea propriei înălțări
| Această carte reprezintă povestea excepțională pe care a trăit-o autoarea, și anume iluminarea!... |
24.00 22.80 RON (Stoc 0)
• Adresa de e-Mail la care dorești să primești notificarea
Detalii:
Este vorba despre o transformare spirituală cu adevărat profundă, radicală și absolut personală, o experiență interioară de o incandescență aurorală, în care s-au topit ușor, ușor vechile tipare ale cunoașterii și s-au dizolvat reprezentări ancestrale și prejudecăți strămoșești. De fapt, întreaga identitate existențială a autoarei a cunoscut primeniri inimaginabile, în urma acestui proces divin, iluminatoriu. Dintr-o astfel de perspectivă, această carte reprezintă o sursă de energie vibrațională colosală!...Cititorul avizat o simte. Din fiecare pagină, la fiecare lectură, cititorul va simți potențialitatea benefică a unei lumini nevăzute care izvorăște din cuvintele tipărite ale cărții. Exemplaritatea acestei cărți rezidă, pe de o parte, din curajul autoarei de a verbaliza experiențele sale iluminatorii, iar, pe de altă parte, din sensurile noi și tot mai profunde pe care le degajă, cu fiecare nouă lectură, lumina aurie așternută pe cuvinte. |
Cuprins:
Cuvântul editorului ... v |
Fragment:
1. mesaj de răbdare Sentimentele tinereții mele
De când eram copil știam că originea mea este regală și spuneam uneori altora că sângele meu este nobil. Erau declarații menite să-mi asigure ori zâmbete de îngăduință ori chiar mai mult de atât, de-a dreptul râsete pe față. Provin dintr-o familie obișnuită, fără niciun rang care să aparțină vreunei vechi nobilimi, astfel că mă întreb am și eu de ce simt așa ceva și de ce ceilalți sunt amuzați de asemenea idei, mai ales că eu nu doream să ies în evidență. Mai mult, bănuiam și speram că poate și ei simt același lucru. Nedeslușit, doream doar o confirmare, care rareori s-a adeverit. Mai târziu, după prima copilărie, a fost ceva în felul meu de a mă percepe ca și cum aș fi intrat în această viață pe o ușă greșită, pe o ușă dosnică, într-un tărâm care, cumva, îmi era străin și lipsit de libertate – libertate pe care eu mă simțeam îndreptățită să o am, chiar dacă erau doar vagi sentimente și nu concepte clare. Simțeam nevoia unui tărâm al regalității, nu în sensul clasic, ci în sensul unor valori de noblețe aparte, în sensul unei stări regale, greu de definit în cuvinte. Și nu vedeam acest tărâm în jur, deși îl simțeam ca ființând cumva, printre aparențe, în sufletul altor oameni. Nefiind încurajată de nimeni să am observații de acest gen, le-am lăsat puțin câte puțin deoparte. Ceva m-a făcut să le uit, deși alte „impresii” și trăiri personale m-au însoțit aproape toată viața, venind parcă de nicăieri să-mi aducă un mesaj de răbdare. Ai răbdare, parcă mi-ar fi repetat o voce interioară, ai răbdare, lucrurile nu sunt ce par a fi! Ai nevoie doar de răbdare, deocamdată... Apoi, am intrat vrând-nevrând în competiția pentru un loc în această lume – crearea istoriei, a poveștii mele din această viață, dar mai mult mânată de la spate, competiția în sine fiindu-mi aproape străină mai toată viața. Eram cam lipsită de ambiții lumești, deși mai târziu am fost doritoare de lucruri frumoase și uneori scumpe, și preocupată ori de ceea ce-mi făcea în mod real plăcere, precum prietenia unor oameni, domenii care-mi stârneau cu adevărat interesul, ori de examenele impuse de școală. Aveam sentimentul că, în anumite privințe, oamenii nu-mi seamănă sau, mai bine zis, că eu nu le semăn, deși am întâlnit de-a lungul timpului câțiva cu care sufletul meu intra într-o armonie aparte, în acel joc al iubirii fără condiții. Aceștia au reprezentat o certitudine timpurie că sentimentele reale, sincere, izvorăsc din adâncul nostru, ocolindu-ne voința, mintea ori nevoile știute. Am început, însă, încă din copilărie să mă conformez cerințelor exterioare, presiunilor părintești, exigențelor de adaptare la traiul într-o țară cu propriile-i dificultăți, ulterior în completă schimbare, așa cum a fost și este România. Aveam nevoie de acceptare, de iubirea celor apropiați și, pentru asta, am sacrificat deseori aspecte ale unei afirmări și exprimări proprii. Mai târziu, lipsa mea de interes real pentru carieră, deși am avut parte de ea, mi-a adus frustrări peste frustrări. Mă acuzam și mă întrebam adesea de ce oare nu aveam impulsul competiției, de ce nu îmi pasă prea mult de lucruri precum cariera profesională și statutul social. Încercam oarecum să mă conformez unui ideal social iluzoriu, ieșind tot mai mult în afara căii mele naturale, pe o cărare ghidată parțial de teama de a-mi dezamăgi părinții și de confuzie. Am oscilat mereu între a fi eu însămi, sau a mă conforma supraviețuirii imaginii mele în lume. Lucrurile se complicau prin faptul că nici a fi eu însămi nu îmi părea ceva prea clar, de parcă o parte din înțelegerea propriei ființe lipsea cu desăvârșire. Și asta mi-a subminat constant încrederea în mine însămi, până la a suferi în mod îngrozitor de insomnii și gânduri parcă fără control. Simțeam profund în interior un fel de autotrădare. M-am mascat în multe privințe în ceva ce nu eram cu adevărat și știu că am trăit adesea pentru această imagine, riscând să fiu demascată că aș fi altfel, că nu-mi doream să lupt pentru vreun loc, sau pentru ceva într-o lume în care a fi un luptător era la mare rang. Cel puțin, nu-mi doream să lupt în sensul obișnuit, tradițional. Sigur că aveam dorințe: să-mi găsesc un partener iubitor, să călătoresc, să mă bucur de afecțiunea prietenilor, să am un trai îmbelșugat, să trăiesc cu pasiune și mai ales să cunosc originea vieții în general, de unde vin lucrurile și ce înseamnă viața noastră..., dorințe considera te firești și comune cam tuturor oamenilor. Aveam însă sentimentul pregnant că lucrurile de care aveam mai cu seamă nevoie mi se cuvin pur și simplu, dar fără luptă, fără un mare efort. Era mai mult decât o dorință de ușurătate a traiului, era o voce interioară micuță care-mi șoptea că așa ar fi firesc să fie. Ceea ce însă nu se adeverea întotdeauna și asta îmi crea frustrări. În rest, n-am fost niciodată genul de om depresiv, ci dimpotrivă, aveam chiar o ușurință în a-mi face prieteni, în a găsi partea bună a lucrurilor și un gen de vitalitate sufletească. Cel puțin, până la un anumit punct din viață, le-am avut. Mă bucuram de o fire destul de veselă, deși contemplativă și considerată de unii înceată. Observam în jur „normalul” vieții, așa cum era el perceput de majoritatea, dar și oameni care păreau să ignore măcar parțial acest „normal”, și își duceau viața într-un mod mai boem, poate mai aventuros. Și, totuși, parcă toată lumea exclama tăcut, fără cuvinte: „Așa se trăiește, cum altfel? Așa s-a trăit mereu!!” Dar eu de ce eram împotrivă? De ce, în sinea mea, tânjeam încă dureros de mult după acel tărâm al regalității, în care lucrurile s-ar fi putut obține mult mai ușor, fără competiție, fără ierarhii, fără răniri succesive, fără goana după modernitate, după imaginea de sine... Tărâmul în care toți am putea fi onești cu noi înșine și nu ne-am simți datori să ne conformăm unor cerințe externe care nu corespund cu adevărul nostru, cu pasiunile sufletului nostru. În care totul ar fi pe față, fără teama de a ne exprima sentimentele veritabile și fără neliniștea de a fi răniți. Tărâmul în care am fi avut toți parte de înțelepciune. Tărâmul în care tot ce era mai bun pe acest pământ ni s-ar fi cuvenit pe drept și din start și în care bucuria ar fi fost o prezență continuă. Dar, mai ales, tărâmul în care am fi fost încurajați să explorăm cine suntem, să ne căutam originea, în mod individual, dar și colectiv. Însă lumea din anii copilăriei și adolescenței mele părea să se ascundă de ea însăși mai teribil ca oricând. Era perioada comunistă în care toți erau pătrunși de frică și își trăiau pe ascuns pasiunile sau nu le trăiau deloc. Tinerii cu care îmi împărtășeam zilele, chiar eu însămi, ne uitam la o pereche de blugi și o casetă cu muzică „de-afară”, ca la expresia ultimă a libertății de exprimare. De fapt, o uriașă prăpastie față de măreția care stă ascunsă în noi!... Mi-a fost însă mai mereu teamă să nu-mi dezamăgesc părinții, lucru care s-a întâmplat, cred, oricum. Așteptările lor erau extrem de cuminți, eu nefiind, până la urmă, astfel. Așteptările lor purtau total amprenta supraviețuirii, amprenta imaginii de sine, fără să țină cont deseori de dorințele sufletului. Nici chiar ale lor proprii. Perfect „normal”, mai toată lumea trăia astfel, deși nu chiar toată lumea. O parte din mine era rebelă și curajoasă, o altă parte era tot mai mult cumva însingurată și înfricoșată de lipsa unei înțelegeri mai profunde. Împingeam înăuntru toată energia cu care nu știam ce să fac, pentru că nu-și găsea teren de manifestare în ceea ce păreau a fi activitățile obișnuite sau pe care mi-era teamă s-o exprim, ca pe ceva aproape rușinos. Până la urmă, parcă a și dispărut și nu mai aveam energie nici măcar pentru imaginație. Simțeam cum rămân fără imagina ție pe măsură ce mă îndepărtam de prima tinerețe și lucrul ăsta mă speria poate cel mai tare. Aparența realității părea să-mi pretindă atenție totală... „Aici se Pag. 1 – 5 |