Calea japoneză a sabiei

Calea începe cu zen și trece prin ki (forța vieții) și Bushido (codul de conduită al samurailor). Calea sabiei este o metaforă, dar și o sursă de cunoaștere și înțelegere. Această Cale este urmată de companii precum Honda și Toyota, la al căror succes a contribuit. Ce pot învăța companiile occidentale de la Japonia, în general, de la Calea săbiei și de la companiile japoneze de succes? Și cum pot folosi liderii, managerii și angajații, modul de gândire japonez, în viața lor cotidiană?

Această carte nu este o lucrare științifică. Este, mai degrabă, rezultatul unei selecții a celor mai prețioase și profitabile informații. Intenția este de a informa cititorul, utilizând metafore, nu doar pe cale rațională, ci și prin alte Căi. Ea este, în egală măsură, o poveste personală și un sprijin acordat companiilor și oamenilor, pentru a-și desfășura afacerile într-un mod mai sănătos și cu mai mult succes. Autorul descrie drumul său de la funcționar într-o bancă, la un bun și profund cunoscător al înțelepciunii japoneze, punând toată învățătura în slujba semenilor săi, ajutându-i astfel, printre altele, să găsească o soluție la o problemă în doar zece minute, bazându-se doar pe intuiție. Dar asta nu e tot. Citiți și bucurați-vă de darul pe care autorul ni-l face, cu mărinimie, tuturor.

Introducere ... 6
Problema ... 9

Ce pot învăța companiile occidentale de la Japonia ... 22
Arta duelului - sursa cunoașterii japoneze ... 52
Cum ajungi la succes? Lecții japoneze în practică ... 87

Epilog ... 108
Bjorn Aris despre el însuși ... 110
Mulțumiri ... 117
Surse ... 118
Glosar ... 119

Problema

Istorie

Modul de gândire occidental se sprijină în mare măsură pe rațiune – în special în știința occidentală. Omul este considerat singura ființă înzestrată cu gândire, fiind, prin urmare, superior tuturor celorlalte ființe. Considerând rațiunea cea mai importantă caracteristică a omului, simțirea și intuiția rămân undeva, în planul doi, nebăgate în seamă. Modul nostru de gândire ne-a dus departe. Frigiderele, mașinile de spălat, sistemele de canalizare, de alimentare cu apă, telefoanele, computerele și spitalele noastre sunt excelente exemple în acest sens. Dar tot modul nostru de gândire ne-a dus atât de departe, încât putem distruge planeta cu o simplă apăsare de buton. Dacă ar exista un echilibru între rațiune, simțire și intuiție, astfel de instrumente de distrugere nu s-ar inventa.

Știința medicală este destul de avansată. Suntem în stare să luptăm împotriva multor boli și putem acum să menținem în viață oameni cărora, doar cu câțiva ani în urmă, niciun medic nu le-ar fi dat vreo șansă. În același timp însă, știința medicală nu se concentrează decât asupra deteriorării sănătății și asupra bolilor. Medicii occidentali pot extirpa cu succes tumori, dar nu se interesează și de imaginea de ansamblu. De ce a apărut o boală, care sunt emoțiile ce au un rol în apariția unei boli și care este influența spiritului în păstrarea sănătății organismului? Punându-se accentul pe boală și pierzând din vedere persoana ca întreg, se ajunge la situația în care pacientul își pierde identitatea și este redus la un simplu obiect în măruntaiele căruia umbli. Adoptând această atitudine, oamenii riscă să se izoleze și să cadă în depresie.

Modul de gândire occidental se bazează pe reducționismul grec – separarea trupului de suflet – și pe o viziune deterministă, monoteistă asupra lumii. Grecii așează omul în centrul a tot și a toate, distrugând astfel parte din legătura firească cu ceea ce ne înconjoară. Noi nu existăm în afara naturii, suntem parte din natură, ne aflăm în permanentă legătură cu tot ceea ce ne înconjoară și facem parte din ceva mult mai mare. Simțim, uneori, chemarea naturii și atunci, într-o duminică după-amiază, plecăm să ne plimbăm prin pădure și să simțim măreția copacilor bătrâni din ea. Apoi, seara, ne întoarcem acasă și presiunile reîncep. Natura s-a desprins de noi – nu mai facem parte din ea.

,,Am redus lumea la materie și nimic mai mult.”

Separarea trupului de spirit a fost idealizată în secolul al XVII-lea de Rene Descartes cu al său „gândesc, deci exist”. De atunci încoace, omul a fost redus la postura de cap care gândește, separat de simțuri și de puterile intuitive.

Descartes a separat trupul de spirit, pentru ca să putem considera rațiunea o realitate – când, de fapt, rațiunea continuă să fie „doar” un limbaj.

Am redus lumea la materie și nimic mai mult. Spiritul este alungat în „secțiunea religioasă”, separat de viață, nemaiexistând în noi, ci în afara noastră. Este evident că, prin separarea trupului de spirit, știința – care se concentra asupra materiei – era pregătită pentru o descoperire de proporții. Aceasta a apărut, într-adevăr, în stil mare, rezultatul fiind reducerea omului la statutul de simplu factor economic – iar respectul pentru spirit și chiar pentru demnitatea umană sunt greu de găsit astăzi.

În cele din urmă, vom ajunge să considerăm lumea, natura și oamenii drept un mecanism care se supune legilor naturii. Studiem viața și o desfacem în bucăți, de parcă ar fi un automobil; apoi o asamblăm la loc așa cum credem noi că ar trebui – sau pentru a obține ceva diferit.

Din cauza acestor noțiuni, am început să gândim secvențial. Un lucru conduce către altul, totul are un început bine definit și un sfârșit foarte clar. Percepem părțile (și oamenii!) complet separate una de cealaltă și rupte de imaginea de ansamblu, pe care de multe ori am pierdut-o din vedere. Este interesant de observat aici că legile naturii, așa cum le știm noi, par să acționeze diferit la nivel cuantic. De exemplu, o particulă, la nivel cuantic, poate fi în două locuri în același timp, tot așa cum particulele mici, aflate la sute de kilometri depărtare una de cealaltă, continuă să rămână perfect în contact una cu alta. Prin urmare, între cer și pământ există mult mai mult decât putem noi raționa logic; din fericire însă, suntem în stare să percepem acest „mai mult”.

Factori negativi

Condiționarea înseamnă să vezi realitatea prin ochelari cu lentile roz. Obținem o imagine distorsionată a celor ce ne înconjoară. Credem că avem imaginea de ansamblu, dar nu reținem detaliile care trebuie. Suntem mai puțin eficienți decât am fi putut fi. Cu toate acestea, condiționarea este importantă. Ea pune bazele modului în care ar trebui să ne comportăm unii cu alții. Este bine să-ți dai seama că ești condiționat și să înțelegi bine modul în care ești condiționat.

Condiționarea ne învață că satisfacția „externă” ne face să ne simțim bine, că a te simți bine reprezintă o stare materială care este, în mod logic, ceva din afară. Cu toate acestea, a te simți bine este un simțământ, iar simțămintele sunt în interior. Dacă depășim starea de condiționare, suntem capabili să alegem.

Totul începe cu conștientizarea faptului că setea de lucruri materiale este ceva care se învață și care este susținut de mii de mesaje publicitare pe zi. Depășind conștient această sete de lucruri materiale, depășim și iluzia și obiceiul care ne împovărează cu prea mult stres. Ne eliberăm, literalmente, de lucrurile materiale. Senzația de bine pe care ne-o dau lucrurile materiale va dispărea și ea rapid.

Iată un exemplu de condiționare colectivă. Dacă un politician britanic are o soție și o amantă, el este disprețuit. În Franța, la o distanță de doar 32 de kilometri peste mare, un politician cu patru amante ajunge președinte.

Atunci când suntem obosiți, și eul nostru este obosit.

Acest al doilea factor negativ nu trebuie, în niciun caz, subestimat. Pe de o parte, eul ne este forța motrice a dezvoltării și a perseverenței noastre. Pe de altă parte, eul ne este un factor foarte restrictiv. El ne influențează instinctul și percepția și, prin urmare, împiedică o colaborare optimă între emisfera stângă și emisfera dreaptă a creierului. Credința că deja știm un lucru reprezintă un exemplu al modului în care ne funcționează eul. Nu suntem deschiși la alte păreri, idei sau soluții, ci suntem convinși că punctul nostru de vedere este singurul corect și adevărat și că lumea asta ar fi mai bună dacă toți ceilalți și-ar însuși punctul nostru de vedere. Cei care reușesc să-și decupleze eul vor simți, literalmente, că toate lucrurile și toți oamenii sunt conectați și că toți provenim din una și aceeași sursă.

Teama este un al treilea factor negativ și un aspect important al condiționării noastre. Teama ne face să urmăm tot felul de căi deja bătătorite – când, de fapt, ar trebui să le evităm. Condiționarea prin insuflarea fricii începe chiar cu modul în care suntem educați. Părinții ne atenționează încontinuu cu privire la posibile pericole și la: consecințele comportamentului nostru. În parte, asta nu e rău, pentru că, dacă nu le-ar fi teamă, copiii ar intra pe autostradă din pură curiozitate. De alte temeri însă, ne-am putea lipsi – așa cum ne lipsim de durerea de cap.

Ne naștem cu două temeri: teama de moarte și teama de zgomot. Toate celelalte temeri le învățăm. Dezavantajul acestor temeri învățate este că, prin ele, continuăm să facem apel la rațiune. Ne gândim că ceva ar putea să nu meargă cum trebuie – și atunci încetăm să mai existăm, aici și acum. Teama aduce cu ea stres – și astfel, se închide cercul. Stresul nu ne lasă să ne relaxăm, așa că nu putem să ne folosim de niciunul dintre celelalte cinci simțuri.

Efecte asupra vieții profesionale

Prezenți doar cu trupul

La serviciu, oamenii par să nu fie prezenți decât cu trupul – ceea ce am putea numi „nu prea ești cu noi” sau ”parcă-ai fi pe altă planetă” – și chiar par neliniștiți. Asta din cauza condiționării. Oamenii află lucruri din tot felul de surse, așa că nu mai trebuie să gândească singuri. Din acest motiv și din cuza uriașei cantități de impulsuri externe la care sunt expuși, oamenii trăiesc în permanență într-o stare iluzorie – și nu aici și acum; rătăcesc în derivă.

Ca urmare a faptului că nu trăiesc aici și acum și din cauza stresului, oamenii ajung într-o stare de oboseală excesivă. La un moment dat, chiar uită cum e să te simți bine.

Prea puțină interrelaționare între colegi

În companii, interrelaționarea între colegi este redusă, în parte din cauza digitalizării. Munca este considerată un mijloc de a realiza ceva – cum ar fi fericirea, pe care societatea noastră o consideră o stare materială care se află în afara noastră. Interrelaționarea între colegi este redusă ca urmare a presiunii la care sunt supuși aceștia și a digitalizării.

Oamenii petrec ore în șir în trafic pentru a ajunge la serviciu, apoi stau în colțișorul lor de unde trimit un e-mail unui coleg care se află la trei uși distanță, pe același coridor.

Contactul cu societatea și cu compania a dispărut și el. Declarația de principii – devenită atât de importantă la începutul secolului – este un minunat exemplu în acest sens. Atunci, toate companiile care se respectau angajau o companie de publicitate care le furniza o declarație de principii. Această declarație de principii nu provenea din interiorul companiei, ci era concepută de un birou extern, pentru a impresiona lumea din afară cu vorbe frumoase. Declarațiile de principii pe care o companie nu le „simte” și nu le duce, efectiv, la îndeplinire, nu au nicio valoare. N-o să găsim niciodată o companie a cărei declarație de principii să susțină că aceasta face afaceri cu arme, femei sau droguri.

Mesajul transmis de toate declarațiile de principii este acela că firma gândește și își desfășoară activitatea ținând în permanență cont de interesul societății și al clienților săi. Însă de cele mai multe ori acestea nu sunt decât vorbe goale care apar în rapoarte anuale contrafăcute.

Declarația de principii nu își are rădăcinile în companie, ea nu reprezintă o sursă de inspirație pentru politicile sale, iar angajații și clienții nu au nicio posibilitate să verifice dacă ceea ce se spune acolo e adevărat. Se evită, astfel, întrebarea: „Care este menirea companiei voastre pe Pământ?” Nimeni nu știe cu adevărat ce este important; toți fac, pur și simplu, câte ceva. Prin lipsa de viziune și de știință a conducerii se creează companii care nu au nicio raison d’etre și nicio direcție. Și atunci, cum să poți avea, ca angajat, satisfacții la locul de muncă? Managerii și liderii preocupați în special de propria carieră și să țină socoteala zilelor libere nu se pot numi cu adevărat lideri.

Departamentele lucrează pe insule

Reorganizarea necoordonată n-o să fie niciodată un succes. Una dintre reclamațiile frecvente la adresa marilor companii este aceea că diferitele departamente lucrează fiecare pe propria lor insuliță. Li se transmite de sus (de sus în jos) cum pot aceste insulițe să lucreze mai bine împreună. Astfel, punctul de plecare este reprezentat de sistem, și nu de angajați – cei care muncesc, de fapt.

Este important, bineînțeles, să se elaboreze o viziune și o strategie; dar dacă oamenii nu se simt atașați de acea viziune, atunci proiectul nu va funcționa. Uneori, oamenii lucrează împreună ani întregi, fără să știe nimic unii despre alții. Cum să ne așteptăm, atunci, ca departamentele să lucreze mai bine împreună, când oamenii nici nu se cunosc între ei? Cel care va acorda o oră, lunea dimineața, discuțiilor cu angajații, despre săptămâna anterioară (afaceri) și despre week-end-ul trecut (viața particulară) va culege, în

Pag. 9 – 15