Adevăr Divin
Patanjali și yoga
| Yoga se integrează unei tradiții universale a istoriei religioase a omenirii: cea care constă în a anticipa moartea în vederea asigurării renașterii la o viață sanctificată... |
25.00 RON (Stoc 0)
• Adresa de e-Mail la care dorești să primești notificarea
Detalii:
Yoga se integrează unei tradiții universale a istoriei religioase a omenirii: cea care constă în a anticipa moartea în vederea asigurării renașterii la o viață sanctificată. Pentru a deveni ceea ce este de multe secole, adică un corpus panindian de tehnici spirituale, probabil că Yoga a răspuns din plin nevoilor celor mai profunde ale sufletului indian. Yoga a marcat, încă de la început, reacția împotriva speculațiilor metafizice și a exceselor unui ritualism învechit. Mircea ELIADE |
Cuprins:
Prefață ... 5 |
Fragment:
YOGA LUI PATANJALI Yoga, jungere, jugum Nu este ușor să definim Yoga. Etimologic, termenul Yoga derivă din rădăcina yuj, „a lega laolaltă”, „a ține strâns”, „a înhăma”, „a pune la jug”, care determină și latinescul jungere, jugum, englezescul yoke etc. Vocabula Yoga servește în general pentru a caracteriza orice tehnică de asceză și orice metodă de meditație. Evident, aceste asceze și meditații au fost valorizate diferit de multiplele curente de gândire și mișcări mistice indiene. Există o Yoga „clasică”, expusă de Patafijali în celebrul său tratat Yoga-Siitra și de la acest sistem trebuie pornit pentru a înțelege poziția Yogăi în istoria gândirii indiene. Dar alături de această Yoga „clasică”, există nenumărate forme de Yoga „populare”, nesistematice, și există de asemenea forme de Yoga nebrahmanice (a budiștilor, de exemplu, sau a jainiștilor). De fapt, însuși termenul de Yoga a permis această mare varietate de semnificații: dacă într-adevăr, din punct de vedere etimologic, yuj înseamnă „a lega”, este totuși evident că „legătura” la care trebuie să ducă respectiva acțiune de legare presupune, ca o condiție prealabilă, ruperea legăturilor care unesc spiritul cu lumea. Altfel spus: eliberarea nu poate avea loc dacă nu ne-am „detașat” mai întâi de lume, dacă nu am început prin a ne sustrage circuitului cosmic, fără de care nu am ajunge niciodată să ne regăsim, nici să ne stăpânim noi înșine. Chiar și în accepțiunea sa „mistică”, deci în înțelesul său de unire, Yoga implică detașarea prealabilă de materie, emanciparea în raport cu lumea. Accentul se pune pe efortul omului („a pune la jug”), pe autodisciplina sa, grație căreia el poate obține concentrarea spiritului, înainte chiar de a fi cerut – ca în varietăți le mistice de Yoga – ajutorul divinității. „A lega laolaltă”, „a ține strâns”, „a pune la jug”, toate au ca scop să unifice spiritul, să abolească risipirea și automatismele ce caracterizează conștiința profană. Pentru școlile de Yoga „devoțională” (mistică), această „unificare” nu face evident decât să preceadă adevărata unire, cea a sufletului omenesc cu Dumnezeu. Ceea ce caracterizează Yoga nu este numai latura sa practică, ci și structura sa inițiatică. Yoga nu se învață de unul singur; este nevoie de îndrumarea unui maestru (guru). Yoginul începe prin a abandona lumea profană (familie, societate) și, călăuzit de maestrul său, se străduiește să depășească succesiv comportamentele și valorile proprii condiției umane. El se forțează să „moară față de această viață” și aici se vede cel mai bine structura inițiatică a Yogăi, Asistăm la o moarte urmată de renașterea la un alt mod de a fi: cel reprezentat de eliberare, de accesul la un mod de a fi neprofan și greu descriptibil, pe care școlile indiene îl exprimă cu nume diferite: mokșa, nirvana, asamskrta etc. Yoga-Sutra lui Patanjali Dintre toate semnificațiile pe care le are cuvântul Yoga în literatura indiană, cea mai bine precizată se raportează la „filozofia” Yoga (yoga-darSana), îndeosebi așa cum este ea expusă în tratatul lui Patanjali, Yoga-Sutra, și în comentariile sale. O darsana nu este, bineînțeles, un sistem filozofic în sensul occidental al termenului tdarsana = vedere, viziune, înțelegere, punct de vedere, doctrină etc., de la rădăcina drs = a vedea, a contempla, a înțelege etc.). Dar este un sistem de afirmații coerente, coextensiv experienței umane, pe care își propune s-o interpreteze în ansamblul ei și având ca scop „eliberarea omului de ignoranță”. Potrivit terminologiei folosite de dr. 1. Filliozat: „Riguros, darsana înseamnă viziune, însă se traduce de obicei prin sistem. Ambele interpretări pot fi justificate. Darsanele sunt, într-adevăr, niște viziuni asupra diferitelor aspecte ale domeniului filozofic. Ele sunt și sisteme, în măsura în care constituie grupări coordonate de noțiuni. Sunt în egală măsură și școli, căci, cel mai adesea, cei care le urmează transmit succesiv, de la maestru la discipol, învățătura tradițională. Fapt important, autorii care le reprezintă scriu rareori cărți originale, ei comentează de regulă texte recunoscute ca fundamentale sau comentarii ale acestor texte” (L’Inde classique, II, Paris, 1953, p. 1). Yoga este una dintre cele șase darsane, unul dintre cele șase „sisteme de filozofie” indiene ortodoxe (ortodox însemnând în această împrejurare: tolerate de brahmanism, spre deosebire de sistemele eretice, ca, de exemplu, budismul saujainismul). Iar această Yoga „clasică”, așa cum a fost formulată de Patanjali și interpretată de comentatorii săi, este și cea mai cunoscută în Occident. Se cuvine deci să ne începem expunerea cu o enumerare a teoriilor și practicilor Yoga, așa cum le-a formulat Patanjali în tratatul său Yoga-Sutra. Yoga-Sutra constă din patru capitole sau cărți (pada): primul, conținând cincizeci și unu de aforisme (sutra), este „capitolul despre extazul yogic” (samadhipada); al doilea, cuprinzând cincizeci și cinci de aforisme, se numește sadhanapada („capitol despre înfăptuire”); al treilea, de cincizeci și cinci de aforisme, se ocupă de „puterile miraculoase” (vibhuti). În sfârșit, al patrulea și ultimul capitol, kaivalyapada (kaivalya = izolare), nu are decât treizeci și patru de aforisme și reprezintă, probabil, o adăugire târzie. „Ceea ce ar putea confirma această ipoteză este aspectul deosebit pe care îl reprezintă ultimul capitol, mai scurt decât celelalte cu aproape jumătate, re luând probleme deja tratate în cel de-al doilea sau punând altele care ar fi fost mai la locul lor în vreunul din primele trei capitole” (J. Filliozat, op. cit, II, p. 46). Cât privește pe autorul Yoga-Sutrei, nu se știe nimic despre el. Nu se știe nici măcar dacă a trăit în secolul al II-lea î.H. sau în secolul al III-lea ori chiar în al V-lea e.n. Unii comentatori indieni, printre care regele Bhoja (secolul al Xl-lea), l-au identificat pe Patafijali, autorul Yoga-Siitrei cu Patafijali gramaticianul, care a trăit în secolul al II-lea sau I î.H. Acesta din urmă este autorul unui „Mare comentariu” (Mahăbhăsyaț la celebrul tratat gramatical al lui Panini. Identificarea celor doi Patafijali a fost acceptată de Liebich, Garbe și S. N. Dasgupta și contestată de Woods, H. Jacobi și A.B. Keith. Ultimii doi savanți au decelat în capitolul IV din Yoga-Sutra urme de polemică antibudistă, de unde ar rezulta că epoca Patafijali nu poate fi anterioară secolului al V-lea. Dar Jvala Prasad a arătat că sutra IV, 16 – în care s-ar putea vedea o aluzie la budismul Yogacara-șilor – nu aparține textului lui Patanjali. Această sutra nu face decât să reia un fragment din comentariul lui Vyasa (secolul al VII-lea), în care el polemizează cu Vijnanavadin-ii. De altminteri, regele Bhoja observase că sutra respectivă era o interpolare a lui Vyasa, ceea ce l-a determinat să n-o comenteze. Mai mult, Jvala Prasad și Dasgupta subliniază că nu avem nici un motiv să credem că este vorba de autori atât de târzii precum Vasubandhu ori Asanga, chiar dacă cei la care se referă sutra IV, 16 sunt Vijnanavadin-ii. Textul s-ar putea referi la fel de bine la o școală mai veche, așa cum găsim în primele Upanișade. Oricare ar fi, în definitiv, situația, controversele în jurul vârstei Yoga-Sutrei sunt de mică însemnătate, căci tehnicile de asceză și meditație expuse de Patanjali au cu siguranță o vechime considerabilă; acestea nu sunt descoperirile sale, nici ale timpului său; ele fuseseră încercate cu multe secole înainte. De altfel, autorii indieni înfățișează doar rareori un sistem personal; în marea majoritate a cazurilor ei se mulțumesc să formuleze, în limbajul epocii lor, doctrine tradiționale. Acest lucru se observa încă și mai limpede în cazul lui Patanjali, al cărui unic scop îl constituie compilarea unui manual practic de tehnici străvechi. Nu este de altminteri exclus ca textul original al Yoga-Siitrei să fi fost remaniat în mai multe rânduri, pentru a-l adapta unor „situații filozofice” noi. Ca și în celelalte darsane, tratatul de bază a fost meditat și comentat de către numeroși autori. Prima lucrare pe care o cunoaștem este Yogabhasya de Vyasa (secolele VI-VII). La rândul lui, acest comentariu a fost adnotat de Vacaspati Misra, către 850, în lucrarea sa Tattvavaisaradi. Aceste două texte se numără printre cele mai importante contribuții la înțelegerea Yoga-Sutrei. Regele Bhoja (începutul secolului al Xl-lea) este autorul comentariului Răjamărtanda, foarte util pentru lămuririle pe care le aduce cu privire la anumite practici yogice. „Se poate ca în parte din acest text, pe atunci foarte recent, să se fi inițiat Al-Birani în Yoga lui Patanjali, despre care a și scris o lucrare în arabă” (J. Filliozat, op. cit.). În sfârșit, Vijfiana Bhikșu (secolul al XVI-lea) a comentat Yogabhasya lui Vyasa în tratatul său Yoga-varttika, remarcabil din toate punctele de vedere. (Despre edițiile și traducerile textelor yogice, vezi mai jos pp. 164-165.) Samkhya și Yoga Patanjali însuși mărturisește (Y.-S., I, 1) că el nu face, în definitiv, decât să publice și să revizuiască tradițiile doctrinale si tehnice ale Yogăi. Mediile închise de asceți și mistici indieni cunoșteau, într-adevăr, cu mult înaintea lui, practicile yogice. Dintre rețetele tehnice păstrate de tradiție, Patanjali le-a reținut pe acelea pe care o tradiție seculară le verificase îndeajuns. În ceea ce privește cadrele teoretice și baza metafizică pe care Patanjali le-a conferit acestor practici, aportul său personal este minim. El nu face decât să reia, în liniile sale mari, filozofia Samkhya, pe care o subordonează unui teism destul de superficial. Sistemele filozofice Yoga și Samkhya se aseamănă într-o asemenea măsură încât majoritatea afirmațiilor unuia sunt valabile și pentru celălalt. Deosebirile esențiale dintre ele sunt puține la număr: 1) în timp ce Samkhya este ateistă, Yoga este teistă, deoarece postulează existența unui Zeu suprem (Isvara); 2) pe când, după Samkhya, singura cale de salvare este cea a cunoașterii metafizice, Yoga acordă o importanță considerabilă tehnicilor de meditație. Într-un cuvânt, efortul propriu-zis al lui Patanjali s-a îndreptat mai ales asupra coordonării materialului filozofic – împrumutat de la Samkhya – în jurul rețetelor tehnice ale concentrării, meditației și extazului. Grație lui Patafijali, Yoga, dintr-o tradiție ,,mistică” așa cum era, a devenit un „sistem de filozofie”. Tradiția indiană consideră Sămkhya ca pe cea mai veche darsana. Sensul termenului Sămkhya pare să fi fost „discriminare”, scopul principal al acestei filozofii fiind disocierea spiritului (purușaș de materie (prakrtîș. Cel mai vechi text este Samkhya-Karika al lui Isvara Krșna; data nu este încă definitiv stabilită, dar ea nu poate fi în nici un caz posterioară secolului al V-lea d.H. Printre comentariile lui Samkhya-Karika, cel mai util este Samkhya-tattva-kaumudi de Vacaspati Misra (secolul al IX-lea). Un alt text important este Samkhya-pravacana-Sutra (probabil secolul al XVI-lea) cu comentariile lui Anirudha (secolul al XV-lea) și Vijnana Bhikșu (secolul al XVI-lea). Nu trebuie desigur exagerată însemnătatea cronologiei textelor Samkhya. În general, orice tratat filozofic indian cuprinde concepții anterioare datei redactării sale, și adesea foarte vechi. Dacă într-un text filozofic întâlnim o interpretare nouă, aceasta nu înseamnă că ea nu a fost luată în considerare mai dinainte. Ceea ce pare „nou” în Samkhya-Satra poate avea, adesea, o vechime incontestabilă. S-a acordat o prea mare importanță aluziilor și polemicilor care se pot eventual decela în aceste texte filozofice. Referirile respective pot foarte bine să aibă drept obiect opinii cu mult mai vechi decât cele la care păreau a face aluzie. Dacă reușim uneori să fixăm data aproximativă a redactării unui text, este cu mult mai dificil Pag. 9 – 15 |