Adevărul despre medicina alternativă

„Cine are dreptate: criticul care afirmă că medicina alternativă e una cu vrăjitoria, ori mama care lasă sănătatea pruncului ei pe seama medicinei alternative? Există trei răspunsuri posibile:

Oricare ar fi răspunsul, am hotărât să scriem această carte pentru a ajunge la adevăr. Cu toate că au apărut deja multe cărți care pretind că vă spun adevărul despre medicina alternativă, suntem convinși că lucrarea noastră oferă un nivel fără precedent de rigurozitate, autoritate și independență. Suntem, amândoi, oameni de știință cu experiență, așa încât vom examina diferitele terapii alternative cu cea mai mare atenție.

În plus, nici unul dintre noi nu a lucrat pentru vreo companie farmaceutică și nici n-a tras vreodată foloase de pe urma sectorului „sănătății naturale″ – putem spune cu mâna pe inimă că singura noastră motivație este aflarea adevărului.“

Introducere ... 9

1. Cum stabilim adevărul? ... 17
2. Adevărul despre acupunctura ... 57
3. Adevărul despre homeopatie ... 115
4. Adevărul despre terapia chiropractică ... 177
5. Adevărul despre fitoterapie ... 231
6. Oare contează adevărul? ... 285

Anexă
Ghidul operativ al terapiilor alternative ... 351
Bibliografie suplimentară ... 399
Mulțumiri ... 403
Ilustrații ... 404
Index ... 405

Această carte se ocupă de stabilirea adevărului în privința medicinei alternative. Care terapii sunt eficiente si care sunt nefolositoare? Care terapii sunt neprimejdioase și care sunt vătămătoare?

Iată întrebările pe care și le-au tot pus medicii de mii de ani încoace în privința tuturor formelor de medicină, însă doar de puțină veme au stabilit un mod de abordare care le permite să le deosebească pe cele eficiente de cele nefolositoare și pe cele neprimejdioase de cele vătămătoare. Acesta, numit medicina bazată pe dovezi, a revoluționat practica medicală, transformând-o dintr-o zonă de activitate a șarlatanilor și incompetenților într-un sistem de servicii medicale care poate să ofere miracole cum sunt transplantul de rinichi, eliminarea cataractei, combaterea maladiilor infantile, eradicarea variolei și salvarea reală a milioane de vieți în fiecare an.

Dat fiind că vom utiliza principiile medicinei bazate pe dovezi pentru a testa terapiile alternative, este esențial să explicăm cum se cuvine ce anume este ea și cum funcționează. Nu o prezentăm într-un context modem, ci ne întoarcem în vreme, ca să vedem cum a apărut și cum s-a dezvoltat, ceea ce îngăduie o înțelegere mai profundă a calităților sale inerente. Vom examina mai ales felul în care acest mod de abordare a permis testarea flebotomiei (a luării de sânge), un tratament ciudat și foarte obișnuit odinioară, care implica tăierea pielii și incizarea în lung a vasului de sânge ca remediu pentru orice afecțiune.

Avântul flebotomiei a început în Grecia antică, unde se potrivea perfect cu ideea larg răspândită că bolile sunt provocate de dezechilibrul celor patru fluide din corp, numite umori: sângele, bila galbenă, bila neagră și flegma. Dezechilibrele acestor umori, pe lângă afectarea sănătății, aveau ca rezultat anumite temperamente. Sângele era asociat cu optimismul, bila galbenă cu irascibilitatea, bila neagră cu deprimarea, iar flegma cu lipsa emoțiilor. Încă mai deslușim ecouri ale teoriei umorilor în cuvinte ca „sanguin”, „coleric”, „melancolic” și „flegmatic”.

Medicii greci, care nu cunoșteau felul în care circulă sângele prin corp, credeau că el poate să stagneze și, prin aceasta, să provoace boală. Prin urmare, recomandau înlăturarea acestui sânge stagnant, prescriind anumite proceduri pentru fiecare boală. De exemplu, afecțiunile hepatice erau tratate prin practicarea unei incizii la o venă a mâinii drepte, iar în cazul afecțiunilor legate de splină trebuia incizată o venă a mâinii stângi.

Tradiția medicală grecească se bucura de un prestigiu atât de mare, încât, în veacurile următoare, lăsarea de sânge a devenit o metodă foarte populară de tratare a pacienților din întreaga Europă. La începutul Evului Mediu, cei avuți apelau adesea, pentru lăsarea de sânge, la călugări, cărora însă, în 1163, papa Alexandru III le-a interzis să aplice această practică medicală crudă. După aceea, bărbierii au ajuns să preia răspunderea specialistului local în lăsarea de sânge. Ei și-au luat sarcina în serios, rafinându-și tehnicile și adoptând noi tehnologii. Alături de lama simplă, a apărut lanțeta, o lamă acționată de un resort, care pătrundea până la o anumită adâncime. I-a urmat scarificatorul, alcătuit dintr-o duzină, sau mai mult, de lame cu resort care despicau pielea simultan.

Bărbierii care preferau o metodă mai puțin tehnică și mai naturală optau pentru varianta lipitorilor. Ventuzele acestor viermi paraziți care se hrănesc cu sânge au câte trei maxile separate, fiecare prevăzută cu circa 100 de dinți minusculi. Ele oferă o metodă ideală pentru lăsarea de sânge din gingiile, buzele sau nasul pacientului. În plus, lipitorile secretă un agent anestezic care atenuează durerea, un anticoagulant care împiedică închegarea sângelui și un vasodilatator care lărgește vasele de sânge ale victimei, mărind debitul. Pentru ca ședințele de lăsare de sânge să fie mai îndelungate, medicii efectuau bdelatomia, adică despicau corpul lipitorii, astfel încât sângele pătrundea pe la capul ei și apoi se scurgea afară prin tăietură. Aceasta împiedica lipitoarea să se umfle cu sânge și o făcea să nu se oprească din supt.

Se spune adesea că stâlpul roșu cu alb din fața frizeriilor din zilele noastre este emblema rolului de chirurg pe care l-au avut cândva bărbierii, însă în realitate el este asociat cu rolul lor de specialiști în lăsarea de sânge. Roșul simbolizează sângele, albul este garoul, bila din vârf simbolizează vasul de alamă cu lipitori, iar stâlpul însuși reprezintă bățul pe care îl strângea în mână pacientul ca să sporească debitul sângelui.

În același timp, cei mai mulți dintre medicii de frunte ai Europei practicau și studiau și ei lăsarea de sânge – de exemplu, Ambroise Pare, care a fost medicul oficial al regilor Franței în secolul al XVI-lea. El a scris mult despre acest subiect, oferind numeroase recomandări și sugestii valoroase:

Când sunt prinse cu mâna goală, lipitorile se stârnesc, iar asta le face atât de îndărătnice, încât nu mai mușcă; prin urmare, trebuie să le ții într-o pânză de in albă și curată și să le pui pe pielea deja zgâriată oleacă, ori mânjită cu sângele altei vietăți, căci atunci ele se înfig deplin în piele și carne, cu mai mare lăcomie. Ca să le faci să se desprindă, să le pui la capete nițel praf de aloe, sare ori cenușă. Dacă voiești să știi cât sânge au tras, se cere să presari pe ele, de cum s-au desprins, sare făcută pulbere, căci atuncea varsă tot sângele pe care l-au supt.

Când europenii au colonizat Lumea Nouă, au dus cu ei practica lăsării de sânge. Medicii americani nu au găsit de cuviință să pună sub semnul întrebării tehnicile care se învățau în marile spitale și universități europene, așa încât și ei au considerat lăsarea de sânge o procedură medicală convențională, care poate fi folosită în numeroase împrejurări. Și totuși, când a fost utilizată la tratarea celui mai important pacient al națiunii, în 1799, a iscat dintr-odată gâlceavă. Era oare cu adevărat lăsarea de sânge o intervenție medicală salvatoare a vieții, ori făcea să se scurgă viața din pacienți?

Controversa a început în dimineața zilei de 13 decembrie 1799, când George Washington s-a trezit cu simptome de răceală. Când secretarul său personal l-a sfătuit să ia leacuri, Washington i-a răspuns: „Știi doar că nu iau niciodată leacuri pentru răceală. O las să plece așa cum a venit.”

Fostul președinte, în vârstă de șaizeci și șapte de ani, nu credea că ar trebui să-și facă griji dacă-i curge un pic nasul și-l doare în gât, cu atât mai mult cu cât avusese el a face cu boli mult mai rele, și nu l-au răpus. În adolescență, s-a molipsit de variolă, urmată de un atac de tuberculoză. Apoi, pe când făcea lucrări topografice în mlaștinile pline de țânțari din Virginia, s-a îmbolnăvit de malarie. În 1755, a scăpat ca prin minune cu viață din bătălia de la Monongahela, cu toate că i s-au prăpădit în luptă doi cai, iar patru gloanțe de muschetă i-au străpuns uniforma. A mai suferit și de pneumonie, crizele de malarie i s-au repetat și i-a apărut la șold un „carbuncul malign”, care l-a țintuit la pat timp de șase săptămâni. Ironia sorții face ca, după ce a scăpat cu viață din bătălii sângeroase și din înfruntarea cu boli grave, ceea ce părea să fie un fleac de răceală cu care se pricopsi se în acea zi de vineri, 13, s-a dovedit a fi, pentru Washington, primejdia cea mai mare.

Starea i s-a înrăutățit în noaptea de vineri așa de mult, încât s-a trezit la mijirea zorilor cu senzația de sufocare. Când domnul Albin Rawlins, administratorul moșiei lui Washington, i-a pregătit un amestec de melasă, oțet și unt, a constatat că pacientul nu o poate înghiți decât cu mare greutate. Rawlins, care se pricepea foarte bine la lăsarea de sânge, a hotărât că tratamentul nu e suficient. Dornic să ușureze suferința stăpânului, a făcut o mică incizie în brațul generalului, folosind un instrument chirurgical cunoscut sub numele de lanțetă, și a lăsat să se scurgă într-un vas de porțelan o treime de litru de sânge.

În dimineața zilei de 14 decembrie, nu se arătase încă nici un semn de îmbunătățire a stării pacientului, așa că Marthei Washington i s-a luat o piatră de pe inimă când au venit trei medici să se ocupe de soțul ei. Dr. James Craik, medicul personal al generalului, era însoțit de dr. Gustavus Richard Brown și dr. Elisha Cullen Dick. Ei au diagnosticat corect o cynanche trachealis („sugrumarea câinelui”), pe care în zilele noastre am interpreta-o drept umflarea și inflamarea epiglotei. Aceasta bloca gâtui lui Washington și îl făcea să respire cu mare greutate.

Dr. Craik i-a pus pe gât puțină cantaridă (preparată din insecte uscate). Când a văzut că remediul nu are nici un efect, a optat pentru lăsarea de sânge, și i-a mai scos generalului o jumătate de litru de sânge. La ora Il, a mai scos o dată aceeași cantitate. Corpul omenesc conține, în medie, doar cinci litri de sânge, așa încât, de fiecare dată, generalul a pierdut un procent considerabil. Dr. Craik nu părea să fie îngrijorat. În cursul după-amiezii, i-a incizat din nou vena și a lăsat să se mai scurgă un litru întreg de sânge.

În următoarele câteva ore, s-ar fi zis că lăsarea de sânge a fost de folos. Washington părea să-și revină, și o vreme a putut să șadă. A fost însă doar o revenire temporară. Mai târziu, în aceeași zi, starea i s-a înrăutățit iar, iar medicii au efectuat încă o lăsare de sânge. De data aceasta, sângele arăta vâscos și curgea încet. Din perspectivă modernă, aceasta reflectă deshidratarea, reducerea generală a fluidelor corporale, provocată de sângerarea prea mare.

Pe măsură ce se scurgeau orele serii, doctorii nu puteau decât să constate întristați că numeroasele lăsări de sânge și prișnițele nu aveau drept consecință nici un semn de vindecare. Dr. Craik și dr. Dick au notat mai târziu: „Forțele vitale păreau acum să cedeze vizibil în fața forței bolii. Pe extremități, au fost aplicate vezicatoare, iar pe gât o cataplasmă din tărâțe și oțet.”

George Washington Custis, nepotul după soție al muribundului, a consemnat ultimele clipe ale primului președinte al Americii:

Pe măsură ce se înnopta, era din ce în ce mai limpede că el se pierde, și părea pe deplin conștient că „i se apropie clipa”. A întrebat ce oră e și i s-a spus că mai sunt zece minute până la zece. Apoi, n-a mai glăsuit – mâna morții era asupra lui, și-și dădea seama că „i-a sunat ceasul”. Cu o uimitoare stăpânire de sine, s-a pregătit să moară. Culcat pe pat, Părintele Națiunii și-a îndreptat trupul, și-a încrucișat mâinile pe piept și, fără vreun oftat, fără vreun geamăt, a murit. Nici un spasm ori zvârcolire n-a vestit clipa în care duhul său nobil și-a luat tăcut zborul; atât de liniștit arăta în somnul morții chipul său plin de bărbăție, încât abia după câteva clipe au putut cei din jur să creadă că patriarhul s-a săvârșit din viață.

George Washington, un uriaș de 1,92 m, fusese golit de jumătate din sânge în mai puțin de o zi. Medicii răspunzători de tratarea lui Washington susțineau că aceste măsuri drastice au fost necesare ca o ultimă șansă de a salva viața pacientului, și cei mai mulți dintre colegii lor au aprobat această decizie. Au fost totuși și păreri opuse în comunitatea medicală. Cu toate că lăsarea de sânge era de veacuri o procedură acceptată, unii doctori începeau acum să se îndoiască de valoarea ei. Ei susțineau că lăsarea de sânge e riscantă pentru pacienți, în orice loc de pe corp ar fi efectuată și indiferent dacă se scot o jumătate de litru sau doi. După părerea acelor medici, dr. Craik, dr. Brown și dr. Dick l-au omorât de-a binelea pe fostul președinte, golindu-l, fără nici un rost, de sânge.

Cine avea însă oare dreptate – cei mai grozavi medici din țară, care au făcut tot ce le-a stat în putință ca să-I salveze pe eroul națiunii, ori medicii care au ales să meargă pe propriul drum și în ochii cărora lăsarea de sânge era o moștenire zănatică și primejdioasă, lăsată de Grecia antică?

Printr-o coincidență, în ziua în care a murit Washington, 14 decembrie 1799, un tribunal se ocupa exact de problema dacă lăsarea de sânge le face bolnavilor rău sau bine. Sentința a apărut ca rezultat al unui articol scris de reputatul jurnalist englez William Cobbett, care locuia în Philadelphia și căruia îi stârnise interesul activitatea unui doctor pe nume Benjamin Rush, cel mai renumit și mai aprig susținător al lăsării de sânge.

Pe doctorul Rush îl admira toată America pentru strălucita sa carieră medicală, științifică și politică. Scrisese optzeci și cinci de lucrări importante, printre care primul manual de chimie din America, fusese medic-șef al armatei americane și, lucrul cel mai important, fusese unul dintre semnatarii Declarației de Independență. Poate că succesele sale erau de așteptat, dacă ne gândim că absolvise la numai paisprezece ani College of New Jersey, devenit ulterior Universitatea Princeton.

Rush lucra la Pennsylvania Hospital din Philadelphia și era profesor la școala medicală afiliată acestuia, unde, în perioada în care el a deținut acest post, și-au desăvârșit pregătirea trei sferturi dintre medicii americani. Se bucura de un respect atât de mare, încât i se zicea „Hipocratele Pennsylvaniei”, și este, până în prezent, singurul medic căruia American Medical Association i-a făcut statuie în Washington, D. C. Cariera sa prolifică i-a permis să convingă o întreagă generație de medici de binefacerile lăsării de sânge, printre aceștia numărându-se și cei trei care l-au îngrijit pe generalul Washington. Căci Rush luptase, alături de doctorul Craik, în Războiul de Independență, fusese studentul doctorului Brown la Edinburgh și profesorul doctorului Dick în Pennsylvania.

Doctorul Rush chiar punea în practică ceea ce afirma. Cele mai multe consemnări despre lăsarea de sânge practicată de el sunt din timpul epidemii lor de febră galbenă din Philadelphia din anii 1794 și 1797. Uneori, lăsa sânge la o sută de pacienți pe zi, ceea ce înseamnă că în clinica sa duhnea a sânge putrezit, ceea ce atrăgea roiuri de muște. Și iată că William Cobbett, care avea o aplecare specială în dezvăluirea scandalurilor medicale, era convins că Rush omora, fără să-și dea seama, mulți pacienți. Cobbett a început să cerceteze listele de decese locale și a

Pag. 19 – 25