Iubirea nebună a lui Dumnezeu

Ar fi chiar extrem de interesant să vezi la facultățile de teologie o catedră de ateism, care i-ar putea face pe teologi mai puțin gratuiți în afirmațiile lor superficiale, mai sensibili față de omul concret care suferă și al cărui drum spre Hristos este atât de adesea obstrucționat de ansamblul unor speculații confuze.

Nu repari sistemul de încălzire în timpul incendiului și nu stai pe gânduri în momentul în care lumea se prăbușește. Toate forțele noastre creatoare trebuie să se concentreze pentru a ridica o întreagă generație la bucuria nespusă a eliberării – bucurie a slujirii, bucurie a celui ce se numără printre prietenii Mirelui.

Și, dacă s-ar ivi momentul de a ne vedea înlăturați din viața socială, ar fi bine ca generația aceasta să fie suficient de matură pentru a putea fi generația „mărturisitorilor”, a celor care – așa cum prea frumos spunea odinioară Scrisoarea martirilor din Lyon – vor fi pregătiți să „stea de vorbă cu Hristos”.

Sarcina noastră istorică nu este de a recupera formele creștinismului primar, ci de a regăsi acel Maran atha – „Vino, Doamne!” – al începutului și, de aici, comuniunea cu Biserica ceasului de pe urmă – ceasul care asigură actualitatea tuturor timpurilor, care conferă actualitate mesajului creștin.

1. Iubirea nebună a lui Dumnezeu și misterul tăcerii Sale

1. Realitatea ateismului

Suferința nevinovați lor constituie un dosar împovărat în care tăcerea lui Dumnezeu și lipsa intervenției sale devin proba unui eșec. În piesa lui Sartre, Goetz strigă: „Oare mă auzi, Dumnezeule surd?” Iar dacă Dumnezeu tace, cum va putea omul să-L asculte? Și oare tăcerea lui Dumnezeu în istorie nu e semnul că El este absent, sau poate chiar inexistent? Toate ,,făgăduințele neîmplinite” vorbesc despre ineficacitatea existențială a religiei.

La vârsta maturității, spiritul critic gândește asupra destinului uman și descoperă în aspirațiile religioase alibiul propriilor sale scăderi. Muncit de singurătate și de probleme insolubile, omul își exercită funcția fabulatorie, îl inventează pe Dumnezeu, face din El „plomba” ignoranțelor omenești și lansează ipoteza unei explicații ultime pe lumea cealaltă. Azvârlit într-o lume aparent ostilă și absurdă, omul cedează și caută să evadeze înspre un orizont mai mângâietor. Visarea afectivă și teama în fața realității determină în el atitudinea retractilă despre care vorbește Freud, fugă spre pântecele matern, înspre arhaitate și nivelele prelogice: „Sunt asemenea unui copil în pântecele mamei sale și nu doresc deloc să mă nasc. Îmi e suficient de cald în locul în care mă aflu”, mărturisește scriitorul rus Rozanov.

Dumnezeu apare ca proiecție a imaginii unui .Tătic” care îl protejează pe om de riscuri, de înfruntarea realității și de responsabilitatea unor alegeri curajoase. Este un Dumnezeu „util”, soluție pentru situațiile-limită și garanție a eternității în sensul pariului făcut de Pascal. Prin juxtapunerea dintre lumea aceasta și lumea cealaltă rezultă o pierdere de energie necesară pentru înălțarea cetăților omenești; oare creștinismul nu este, potrivit spuselor ironice ale lui Nietzsche, „un platonism pentru vulg”, acel faimos opium care consolează și amorțește responsabilitățile foarte dare ale vieții pământești?

Trebuie să admitem răspândirea masivă a ateismului transformat într-o realitate mondială care desenează noul chip al epocii noastre, strecurându-se în toate sectoarele vieții obștești. Structura mentală și afectivă a vremii noastre este specific atee. Aflat la Geneva la sfârșitul războiului, Sartre declara: „Domnilor, Dumnezeu este mort.” De atunci încoace „ateismul este un umanism”; ce să faci cu Dumnezeu? După cum spune Malraux, „Dumnezeu a murit și prin urmare omul s-a născut”. La care Merleau-Ponty adaugă: „Conștiința morală piere în contact cu absolutul”; adevărata demnitate umană ne cere să „trecem din cerul ideilor pe pământul oamenilor”.

Presiune a mediului social și a culturii secularizate este atât de mare, încât, pur și simplu, omul nu mai este interesat de religie. „Faptul că s-ar putea ca cineva să locuiască în cer nu îl privește pe om”, afirmă Simone de Beauvoir; ”Dumnezeu? Nu mă gândesc niciodată la El”, mărturisește imperturbabil Francoise Sagan...

Principalul argument se sprijină pe sensul primar al vieții și pe aparenta lui absurditate. În filmele sale, Bergman transpune tăcerea lui Dumnezeu în relațiile dintre oameni. În Jocurile verii, Maria, care și-a pierdut logodnicul, declară sfidător: „De vreme ce Dumnezeu nu Se ocupă de mine, nici eu nu mă ocup de El.” La Antonioni, lumea pare definitiv închisă. În Blow-Up, totul pare pentru o clipă împietrit, imobilizat de obiectivul camerei de filmat și dispare deodată, lăsându-l pe om în singurătate a sa populată de iluzii.

În mentalitatea modernă, într-o lume post-creștină, de sacralizată și secularizată, Dumnezeu nu mai are loc, iar Evanghelia nu mai este auzită. Spectacolul credinței nu mai încântă pe nimeni, iar în lumea aceasta nu se petrece nimic și nu există nici o urmă de miracol. Credința religioasă apare ca un stadiu infantil al conștiinței umane, fiind înlocuită avantajos prin tehnică, psihanaliză și solidaritate socială.

Civilizația actuală nu se întoarce defel împotriva lui Dumnezeu, dar alcătuiește o umanitate „fără Dumnezeu”. Cum spun sociologii, „ateismul s-a masificat” fără să treacă prin vreo ruptură. Ființele trăiesc la suprafața lor însele, acolo unde, prin definiție, Dumnezeu este absent. În zilele noastre a deveni ateu nu înseamnă a alege și, cu atât mai puțin, a nega, ci a te lăsa condus, pentru a trăi în rând cu lumea. Pentru omul obișnuit, a fi religios, indiferent sau ateu este, până la urmă, o chestiune de temperament, dacă nu chiar de opțiune politică.

2. Insuficiențele ateismului

Ateismul produce un argument clasic: cunoașterea lui Dumnezeu presupune darul credinței, pe care nici un ateu nu l-a primit. Or, cuvântul Evangheliei conform căruia lumina lui Hristos luminează pe tot omul care vine în lume (Ioan 1, 9) răspunde acestei obiecții, arătându-ne că simplul refuz de a conferi rațiunii puterea exclusivă asupra întregii cunoașteri operează în spiritul omenesc o deschidere capabilă să presimtă, cel puțin, misterul „alterității” lui Dumnezeu. Potrivit lui Pascal, ruptura echilibrului provine din „două excese: a exclude rațiunea sau a nu admite decât rațiunea, iar Chesteron, notează, în Sfera și Crucea, că „nebunul a pierdut totul, în afară de rațiune”. Dacă păstrăm doar rațiunea, refuzând intuiția, imaginația și supraconștiința contemplativă, ne situăm unilateral pe planul obiectivat al conceptelor. O asemenea abstracțiune cerebrală nu va atinge niciodată sfera Transcendentului, a Ființei vii care este Dumnezeu. Ea ar nega cel mult o doctrină teologică, un sistem filosofic, un concept – lucruri fără importanță, căci sunt situate dincoace de misterul divin.

Ateismul concret, nevertebrat, dar practic, nu are nici un conținut metafizic propriu și nu oferă în chip suficient nici o explicație constructivă asupra existenței. Iată de ce ateismul academic nu se așază la capătul unei reflecții, ci doar la începutul acesteia, sub forma unei afirmații gratuite. Contestația filosofică nu intervine decât a posteriori, pentru a-și justifica pozițiile sau pentru a invoca vreun alibi.

Într-o asemenea ambianță, străvechea neliniște în fața morții nu-i mai spune omului mare lucru, de vreme ce el este mai degrabă preocupat de problemele politice și economice. Prenant scria: „Mi s-a întâmplat adesea să mă găsesc într-un pericol de moarte iminent, fără să mă gândesc o singură clipă la nemurirea sufletului.” Chestiune de temperament, dar care reflectă totodată o mentalitate complet secularizată.

Simplificat în acest mod, ușurat de orice căutare metafizică și coborât în mulțime, ateismul scientist încearcă să dea seama asupra lumii, fără ajutorul vreunei divinități. Descifrând tainele naturii, omul nu dovedește în nici un fel că Dumnezeu nu există, ci încetează doar să mai resimtă nevoia de Dumnezeu.

Etica ridică aici o anumită dificultate. Este vorba de problema temeiului moral și a imperativelor sale. Este vorba, de asemenea, conform psihologiei abisale, de rezistența subconștientului față de ordinea voinței, fapt pe care Sfântul Pavel l-a exprimat în felul său, scriind: „Nu fac binele pe care îl voiesc, ci fac răul pe care nu-l voiesc.” După Simmel, moralismul legalist al lui Kant, adică eșecul eticii autonome, este cel care condiționează amoralismul lui Nietzsche. Tot așa, profunda amărăciune din ultimele lucrări ale lui Freud mărturisește prăbușirea utopiei sale umaniste. În Critica rațiunii dialectice, Sartre declară: „Nu am ajuns la ceva, pentru că gândirea mea nu mă lasă să construiesc nimic...”

După eșecul ei pe plan subiectiv, problema morală se deplasează către o formulă socială. Teza lui Feuerbach (homo homini deus est) vrea să spună: chiar dacă omul nu este decât un individ, ansamblul omenirii este divin. La fel, pentru Francis Jeanson, omul este un nimic, dar întregul e totul. Însă, dacă individul este un zero, suma indivizilor nu este mai degrabă un Zero cu majusculă, decât o totalitate divină? Cercul închis al condiției umane nu este depășit decât de concepția de-a dreptul „mistică” a marxismului și a religiei sale surogat, chemată să înlocuiască ireligiozitatea. Potrivit acestei doctrine, ateismul militant este doar etapa preliminară a luptei, în vreme ce „socialismul integral nu va mai fi nevoit să-L nege pe Dumnezeu”, deoarece se va situa dincolo de antiteism. El va suprima până și condițiile care au permis accesul la această stare de plenitudine și, odată cu acestea, orice retur dialectic și deci orice verificare eventuală a propriului temei. Asemenea lui Dumnezeu, omul absolut nu va mai fi capabil să pună întrebări privitoare la propria lui realitate.

Astfel, dacă în marxism negarea lui Dumnezeu este folositoare la un moment dat pentru formarea conștiinței revoluționare a proletari lor, în tot restul timpului ea nu poate fi, în sine, valabilă. Ruptura dintre principiu și realitate face imposibilă circulația lor mutuală și această lipsă flagrantă

Pag. 11 – 17