Omul fără chip

Demersul de față, care nu este rodul cunoștințelor de bibliotecă, ci al experienței, s-a născut din confuzia și îndoielile pe care starea lumii contemporane le produce față de eficacitatea învățăturii creștine.

Nu se adresează oamenilor care sunt hotărâți să evite cu orice preț ceea ce s-ar putea să le provoace neplăcere; nici celor care în chip nevrotic simt nevoia de a crede că în viața, opțiunile, filosofia lor au atins perfecțiunea și, în consecință, nu vor să facă nici o schimbare, ci celor care nu neagă și înfruntă cu îndrăzneală faptul că sunt purtătorii unei firi căzute, că păcatul și eșecul reprezintă destinul comun al oamenilor; se îndreaptă spre cei cărora o eventuală schimbare nu le provoacă spaimă, ci entuziasm.

Prolog

1. O relatare autobiografică sub autoritatea probatorie dată de trăire și viață

2. Viața ecdesiastică și teologia: de la o completare reciprocă la subminarea reciproca

3. Viața liturgică, duhovnicia și diavolul

4. Apuseanul și răsăriteanul ethos creștin

5. Cronica unei transformări decisive în tradiția creștină

6. Aroganța Apusului și apostazia Răsăritului

7. Polarizarea dintre tradițiile teologice creștine apuseană și răsăriteană în zilele noastre și consecințele sale existențiale

8. Invazia apuseană în spațiul artei și rezistența tradiției culturale răsăritene

9.Concepția tradiției culturale răsăritene despre om și modul în care înfruntă viața și crizele ei.

1. O RELATARE AUTOBIOGRAFICÃ SUB AUTORITATEA PROBATORIE DATÃ DE TRÃIRE ȘI VIAȚÃ

În 1962 am plecat în S.U.A. cu o bursă oferită de Universitatea din Boston, spre a studia psihologia pastorală. Fusesem hirotonit de curând preot, iar arhiepiscopul Americii m-a angajat la arhiepiscopie într-o oarecare funcție, cu ajutorul căreia am reușit să-mi asigur cele necesare întreținerii mele, cât și întreținerii părinților mei. Întrucât urma să devin cleric, în prealabil am intrat în monahism, așa cum se obișnuiește în Biserica Greciei. La tunderea în monahism, episcopul care m-a hirotonit mi-a dat numele de Filotheos, în timp ce numele meu de botez era Alexandros. Cu numele Alexandros Faros făcusem cerere și fusesem înscris la Universitatea din Boston. Odată cu sosirea mea în S.U.A., am trăit un șoc cultural și treptat am constatat că în această țară presupusă a fi cea mai democratică țară din lume, toate, până și lucrurile cele mai lipsite de importantă, erau făcute într-un anume mod față de care era imposibilă orice abatere, iar acest mod era definit de tradiția culturală anglo-saxonă. Foarte curând am constatat de asemenea că în acest spațiu tradiția mea culturală era întâmpinată fie cu o ironie politicoasă, fie cu condescendență, sau chiar cu un dispreț fără rezerve. l-am văzut pe grecii emigranți, pe cei veniți de mai multă vreme, complet adaptați tradiției culturale anglo-saxone și modului de viață anglo-saxon și extraordinar de mândri pentru aceasta, ironizând ei înșiși tradiția culturală pe care o renegau, iar pe cei veniți în S.U.A. de curând, grăbindu-se, speriați și amețiți de grandoarea americană, să renunțe la fiecare rămășiță a vechii lor identități culturale, vânzând fără să ezite drepturile culturale de întâi-născuți pentru blidul de linte al confortului și acceptării americane.

Conducerea bisericească a grecilor emigranți, în ciuda discursurilor ei patriotarde, pline de vorbe mari, în timpul vizitelor în Grecia, cu care își asigura aici ceremonii de întâmpinare autocrate, a fost cea dintâi care a marcat, și în modul cel mai reușit, spațiul adaptării la modul de viață anglo-saxon, care, în ultimă analiză, a însemnat și protestantizare, și nu doar în afara Bisericii, ci și în interiorul ei.

Nu părea deloc ciudat că, în această țară democratică, conducerea „ecclesiastică” putea să fie într-atât de absolutistă și terorizantă, încât să amintească de sultanatele otomane. Mărturisesc că acest lucru nu era deloc paradoxal, întrucât cultura anglo-saxonă este o cultură care fabrică mască a perfecțiunii exterioare cu care ascunde față în întregime respingătoare.

Democrația americană este un fiasco. Este o vitrină foarte frumos împodobită, care ascunde o lipsă de toleranță și de libertate, întrucât, după cum deja am menționat, nu lasă disponibil nici un spațiu de rezervă diferențierilor față de modelele instituite.

În perioada în care am ajuns în S.U.A., tineretul american denunțase această realitate într-un mod foarte elocvent și dezlănțui se un război foarte violent împotriva acestui regim dictatorial-totalitar.

Din nefericire, totalitarismul regimului anglo-saxon are rădăcini atât de adânci în societatea americană, încât, finalmente, a înăbușit această revoltă generală atât de plină de speranță și atât de dinamică a tinerilor americani, pe care i-a emasculat și i-a transformat în niște triști și lipsiți de speranță yuppy contemporani.

Această atât de lipsită de rezerve și accelerată renegare a propriei lor tradiții culturale, ventă din partea emigranților greci, se datorează, pe de o parte, ispitei confortului care îi încerca pe oamenii care au ajuns în S.U.A. după o viață întreagă petrecută în sărăcie și mizerie, dar și faptului că nu se simțeau în mod conștient purtătorii unei anume culturi.

Impetuoasa și lipsita de rezerve americanizare și protestantizare a Bisericii se datora, în afara sentimentului de rudă săracă ce îi tortura pe emigranții greci, clerici și laici, și faptului că mulți dintre ei, mai ales clericii, fuseseră pregătiți încă de dinainte pentru aceasta în organizațiile pietiste din care proveneau și care nu numai indirect, ci și fățiș cultivau ethosul protestant printr-un moralism superficial, sub masca decenței, cu ajutorul icoanelor edulcorate și a imnurilor dulcege împrumutate intact din repertoriul protestant. Acești oameni sunt și astăzi, deși se află în America, amețiți de tot ce îi înconjoară, deoarece este ceea ce au nutrit și ceea ce în Grecia nu au putut să savureze cu atâta deplinătate și atât de complet și, chiar dacă uneori fac act de prezență la ceremoniile ortodoxe, nu o fac din pură convingere, ci pentru a evita situații neplăcute, întrucât prin această prezență exterioară își asigură pâinea și bunăstarea lor, iar unii dintre ei puterea, reputația și onoarea.

Atât de mare este dorința emigranților greci de a îmbrățișa ethosul anglo-saxon, încât adesea nu ironizează și nu disprețuiesc numai ethosul romeic, ci sunt posedați de o ură nestăvilită față de propria națiune. La Facultatea de Teologie Holly Cross din Boston, unde am funcționat vreme de mulți ani, studenții au ars în mod repetat drapelul elen de ziua națională a Greciei.

Într-adevăr, toate acestea sunt ignorate de unii romei ușuratici și romantici, care vizitează S.U.A. pentru vreo două săptămâni și văd în America ceea ce a văzut Ecaterina cea Mare într-o eparhie rusească, atunci când a vizitat un sat-vitrină pe care Potemkin îl „montase” special pentru ea, deoarece abilitatea anglo-saxonilor de a monta vitrine este incomparabil superioară celei a rușilor. Ultima a înșelat numai pe cei care au vrut să fie înșelați, în timp ce vitrina americană atrage pe toată lumea și în special pe romeii care, în ciuda demonstrațiilor de independență manifestate de-a lungul timpului, suferă de complexul rudei sărace.

Anti-elenismul celei de-a doua generații de emigranți greci este cauzat și de nemiloasa persecuție și umilințele suferite din partea yankeilor care îi disprețuiau, numindu-i greasy greeks și aruncând cu roșii putrede în clericii lor care, dintru început, au plecat în America purtând barbă și rasă.

La una dintre nenumăratele conferințe despre segregați a rasială, care a avut loc în America în anii ‚70, un vorbitor de culoare a afirmat că alte comunități au fost acceptate de comunitate a americană in their own self definition. „Faceți o mare greșeală, i-am spus; unele comunități s-au grăbit să se anglo-saxonizeze integral și astfel au fost acceptate. Iar voi, negrii Americii, v-ați anglo-saxonizat îndeajuns, dar nu puteți să vă schimbați culoarea pielii și, oricât veți încerca, nu veți putea să nu fiți diferiți; or, în asta constă problema dumneavoastră. Această țară pluri-democratică nu permite nimănui să difere de modelul dominant anglo-saxon.”

Studenții Facultății de Teologie Holly Cross din Boston disprețuiau tot ce era grecesc, printre altele și pentru că ceea ce ei vedeau în facultate ca fiind grecesc era o caricatură respingătoare, precum așa-zisele piese de teatru cu purtătorii de fustă și papuci tradiționali grecești ieftini și de prost gust, organizate de lipsiții de talent și incompetenții filologi ai facultății, al căror singur merit era servilitatea. Aceasta de obicei era și singura calitate pe care trebuia să o posede cineva pentru a fi angajat al Facultății de Teologie Holly Cross, din care a fost îndepărtat în două rânduri cel mai mare teolog ortodox al contemporaneității, Gheorghe Florovsky.

La prima întâlnire cu profesorul meu consultant, acesta m-a întrebat dacă-mi terminasem masteratul sau doctoratul. Necontaminat de microbul științificității, cum eram atunci, i-am răspuns că eram interesat să dobândesc câteva cunoștințe, și nu să obțin o oarecare diplomă. Profesorul meu consultant a rămas mirat și a încercat să mă convingă că, fără asigurarea dată de diplomă, cunoștințele mele ar fi aproape inutile. Întrucât, într-un fel sau altul, pentru mine această chestiune nu avea nici o importanță și pentru că am constatat că între modul meu de a gândi și al lui exista o prăpastie de netrecut, am căzut de acord să mă ocup de master.

Când am început să urmez cursurile, dincolo de dificultățile pe care – cel puțin la început – le-am avut din cauza limbii, le-am găsit suficient de ininteligibile. Era vorba despre interminabile analize ale unor situații ipotetice conform uneia sau alteia dintre teoriile psihologice. În cadrul dezbaterilor respective, mulți studenți făceau

Pag. 15 – 21