Viața creștină autentică în lumea contemporană
Reflecțiile și experiențele unei monahii ortodoxe
...autoarea volumului de față ne descrie minunat și deosebit bogăția impresionantă a vieții în Hristos Domnul, care, pentru dobândirea ei, cere, neîndoielnic, sacrificii și eforturi. |
16.00 14.40 RON (Stoc 0)
• Adresa de e-Mail la care dorești să primești notificarea
Detalii:
Înaintarea pe treptele cele mai înalte ale credinței nu se realizează pe căi magice și nici prin manifestări de falsă pietate, ci numai prin strădania de a ne modela comportamentul după cel al lui Iisus, Domnul și Mântuitorul nostru, în cele mai mărunte și aparent neimportante acțiuni ale noastre. |
Cuprins:
Cuvânt înainte 1. Modul creștin de viață 2. Rugăciune și viață 3. Despre liniște astăzi 4. Despre daruri 5. Despre curăția inimii 6. Despre maturitate 7. Viața monahală în zilele noastre 8. Mănăstirea, parohia și Biserica 9. Viața de familie și mănăstirea 10. Chemarea de a alege monahismul drept mod de viață creștină 11. Despre provocarea libertății 12. Mănăstirile și procesul de vindecare 13. Despre întemeierea unei comunități 14. Despre lucrare și ascultare 15. Martiriul și viziunea lui Dumnezeu 16. Cum să redevenim persoane 17. Despre celibatul creștin 18. Despre iubire 19. Epilog. Alungarea lui Adam din Rai |
Fragment:
Capitolul întâi. Modul creștin de viață Și a privit Dumnezeu toate câte a făcut: și iată că erau bune foarte. Căci Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El
Aceste două citate, unul din Vechiul Testament, iar celălalt din Noul Testament, alcătuiesc baza învățăturii creștin ortodoxe despre creație și răscumpărare: Dumnezeu a creat lumea frumoasă; pură și sfântă, o lume în care răul nu exista, și S-a bucurat de creația Sa. Deși lumea s-a desfigurat și s-a urâțit din cauza relelor care au pătruns în ea după căderea omului în păcat, Dumnezeu o iubește atât de mult, încât o răscumpără cu un preț care depășește capacitatea de cuprindere a cuvintelor. Credința noastră ortodoxă promovează viața, invitându-ne, în numele chipului lui Dumnezeu și al asemănării cu El, să ne bucurăm de creație și de viață. Ascultați însă și aceste învățături: Dacă vine cineva la Mine și nu urăște pe tatăl său și pe mamă și pe femeie și pe copii și pe frați și pe surori, chiar și sufletul lui însuși, nu poate să fie ucenicul Meu (Luca 14, 26). Iar dacă ochiul tău cel drept te smintește pe tine, scoate-l și aruncă-l de la tine, căci mai de folos îți este să piară unul din mădularele tale, decât tot trupul tău să fie aruncat în gheenă. Și dacă mâna ta cea dreaptă te smintește pe tine, taie-o și o aruncă de la tine ... (Matei 5, 29-30). Dacă voiește cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea în fiecare zi și să-Mi urmeze Mie (Luca 9, 23). Cum să armonizăm aceste spuse ale lui Iisus, Fiul lui Dumnezeu, El Însuși Dumnezeu, cu bucuria dătătoare de viață a lui Dumnezeu față de creația Sa? În referatul biblic, înainte de căderea lui Adam, răul a intrat în creație sub forma șarpelui din grădina Edenului. Șarpele a fost identificat drept Lucifer, „purtătorul de lumină”, cel mai măreț și mai frumos dintre îngeri, care, în virtutea libertății dăruite de Dumnezeu, a ales să nu-L iubească pe Creatorul universului, ci să-L invidieze și să încerce să plăsmuiască un mod de existență opus realității Lui. Din acest unghi privind lucrurile, referatul biblic despre căderea lui Adam și a Evei din grădina paradisiacă este relatarea succesului lui Lucifer de a-i câștiga pe cei doi de partea lui. Este începutul cumplitului război nevăzut dintre bine și rău. , Astfel, creația nu a mai fost în întregime bună și frumoasă. Deși se pare că cei mai mulți dintre noi ne-am născut cu un simț lăuntric al binelui care împărățește în creație și cu dorința de a ne bucura de el, preferăm totuși să ne alăturăm forțelor distrugerii și morții. Percepția și gândirea ni s-au pervertit într-atât, încât am ajuns să considerăm că lucrurile cele mai importante sunt exact acelea despre care Creatorul lumii și bunul nostru simț ne previn că nu ne privesc. Luăm otravă și ne mirăm că ne îmbolnăvim și murim. Continuăm să ne otrăvim, dar Îl învinovățim pe Dumnezeu pentru consecințele acestei otrăviri. Îi hrănim și pe cei din jurul nostru cu otravă; o turnăm peste tot ce ne înconjoară. Suntem profund revoltați și iritați fiindcă nu putem să ne hrănim cu ea și să fim totuși mereu sănătoși în mijlocul unei lumi care să rămână mereu bună și frumoasă. Realitatea este că ne naștem toți cu otrava aceasta în noi, pentru că toți ne-am născut într-un univers otrăvit. Suntem incapabili să auzim chemarea lui Dumnezeu în Hristos Iisus, Care ne îndeamnă să ne folosim de bunul simț pe care ni l-a dăruit și să înțelegem că, oricât de plăcută și încântătoare ne poate părea otrava aceasta, delectând simțurile și sentimentele noastre pervertite, consecințele otrăvirii sunt clare: demența, distrugerea și moartea. Prin intermediul Bisericii, Dumnezeu ne revelează în Hristos vestea cea bună: prin Hristos, Dumnezeu a intrat în creație ca Om. El Însuși a preluat asupra Sa efectele otrăvirii noastre prin moartea Sa pe cruce și dincolo de ea; El Însuși a intrat în adâncurile iadului și i-a surpat puterea. Ca Dumnezeu, a readus la viață ceea ce murise din cauza păcatului, biruind moartea. Ca Om, ne-a readus pe toți la viață, redându-ne calea spre viața sfântă și echilibrată dinaintea căderii din Rai, o viață eliberată de puterea șarpelui. Înaintea Patimii Sale, Iisus le spunea explicit ucenicilor Lui din Ierusalim că le va arăta calea; le spunea că El este calea, adevărul și viața. Oamenii pot refuza să-I audă cuvintele, după cum pot prefera să bea otravă și să moară, pentru că Dumnezeu nu le-a luat libertatea – dar la fel de bine își pot folosi libertatea așa cum a dorit Domnul Dumnezeu: I se pot adresa Lui, rugându-L să le arate cum să accepte realitatea Lui. Prin urmare noi, oamenii, să-L lăsăm să ne arate în ce măsură am contribuit noi înșine la provocarea propriilor noastre boli și a bolilor celor din jurul nostru. Să-L iubim și să-I vorbim ca unui prieten. În acest fel, vom ajunge să înțelegem că am greșit acceptând să avem o relație distorsionată cu El, am greșit atunci când L-am perceput ca pe o persoană oarecare și L-am considerat ca atare, în loc să-L percepem și să-L considerăm drept cea mai desăvârșită persoană din viața noastră, să dorim să ne întoarcem la El și să mergem pe urmele pașilor Lui. În fiecare dintre noi există cel puțin două persoane – una reprezentând echilibrul, normalitatea și bunul simț care ne cheamă să ne căim față de gânduri le și comportamentul nostru din trecut, iar cealaltă, o combinație de multe voci care ne vorbesc atât din adâncul trecutului nostru bolnav de otravă, cât și din adâncurile otrăvite ale celor din jurul nostru. Cu cât vom încerca mai mult să urmăm vocea lui Hristos, vocea echilibrului, a normalității și a bunului simț, cu atât mai puternice vor deveni vocile ucigașe, până când își va face apariția diavolul însuși, vădindu-și deschis puterea și capacitatea malefică de a se insinua în cugetul nostru și-n făptura noastră. Atunci cuvintele extraordinar de profunde ale Domnului nostru vor începe să aibă sens pentru noi: Dacă mâna ta cea dreaptă te smintește pe tine, taie-o și o aruncă de la tine (Matei 5, 30). Deși toate lucrurile sunt bune pentru Domnul, ele pot fi totuși folosi te într-un mod atât de nociv, încât, dacă nu vrem să fim prinși în capcana lor, o capcană care ne va contamina fără posibilitate de scăpare, va trebui să le refuzăm categoric. Un exemplu grăitor este vinul care înveselește inima omului (Psalmul 103, 16). Vinul este bun, atât de bun, încât Hristos l-a ales să întruchipeze sângele Lui în Sfânta Euharistie. Pentru unii oameni însă, din cauza unei eredități moștenite de la o familie marcată de otrava consecințelor unei greșite folosiri a vinului, efectele acestuia vor fi atât de cumplite, încât ei vor trebui să renunțe complet la a se mai atinge de vin. Parafrazând cuvintele lui Iisus Domnul, mai de folos ne este să intrăm treji în Rai decât să bem până ajungem în iad. Oricât de grele ni s-ar părea toate acestea și oricât de neputincioși am simți că suntem, trebuie să-I cerem Domnului nostru puterea de a dezrădăcina din noi cauzele unor astfel de pofte. Numai în acest fel putem spera să ne redobândim forțele mai târziu, în Rai, într-un mod cât mai echilibrat cu putință. Aidoma băuturii, mâncarea este bună, ne putem bucura de ea și este necesar s-o folosim pentru a trăi, dar e nevoie să ne înfrânăm cu seriozitate de la mâncare în anumite perioade, pentru a ne asigura că ea nu va ajunge să ne controleze viața într-un mod distructiv. Aceasta este rațiunea principală a posturilor rând uite de Biserică în anumite intervale de timp. Același lucru este valabil și pentru relațiile noastre cu ceilalți oameni. Bunul simț ne spune că avem nevoie de familie și de prieteni, avem nevoie să iubim și să fim iubiți din toată inima, dar atunci când vom constata că nu ne putem afla lângă alții fără a încerca să ne folosim de ei într-un mod egoist, sau fără a le face pe plac într-un mod irațional, atunci ne va fi mai de folos să lăsăm iubirea pe plan secundar. E posibil chiar să fie necesar să întrerupem unele relații pentru a putea fi în întregime cu Iisus Hristos. El este singura Ființă care ne cunoaște pe deplin și ne iubește pe deplin; numai alături de El vom ajunge să știm cum să iubim și cum să fim iubiți: Dacă vine cineva la Mine și nu urăște pe tatăl său și pe mamă și pe femeie și pe copii și pe frați și pe. surori, chiar și sufletul lui însuși, nu poate să fie ucenicul Meu (Luca 14, 26). Atenție însă! Atunci când diavolul va vedea că am ales să ne eliberăm de forța lui distructivă și să-L urmăm pe Hristos, va începe să acționeze cu și mai multă îndârjire. Este posibil ca strădaniile noastre neabătute de a duce o viață sănătoasă și dumnezeiască să atragă suferințe teribile, care să treacă dincolo de renunțările voluntare și jertfelnice pe care și le impun cei ce doresc să învețe să-L iubească cu adevărat pe Dumnezeu și întreaga Sa creație. Cu toate acestea, cei ce cunosc biruința lui Dumnezeu în Hristos Iisus asupra suferinței și morții nu se vor lăsa copleșiți de obstacole, ci vor merge înainte spre răstignire, asemenea Domnului și Mântuitorului nostru, în bucurie și libertate. Ei știu că, mergând pe urmele lui Hristos, suferința îi va purifica și îi va face mai puternici, iar când va sosi momentul marii treceri, al morții Pag. 11 – 17 |