Evanghelia pentru omul modern. Vol. 1

Scrisă cu rar talent literar, plină de numeroase exemplificări și istorii din viată, această lucrare monumentală, fără egal în ultima sută de ani, se citește pe nerăsuflate: frumusețea stilului, limpezimea expunerii, bogăția cunoașterii duhovnicești pe care o aduce se împletesc într-una dintre cele mai minunate și ziditoare lecturi care pot fi recomandate creștinilor vremii noastre.

Cea mai bună dintre vești

(Capitolul 1, Versetele 1-13)

„Evanghelie” e un cuvânt grecesc. Pe limba noastră, el înseamnă „veste bună”:

Veste bună! Cum să înțelegem asta?

Să zicem că undeva, departe, în străinătate, într-un loc rece, neprimitor, se chinuie un om care vă e drag. Nu știți nimic de el. A dispărut cu desăvârșire, Unde s-o fi aflând? Ce este cu el? Trăiește? E sănătos? Poate a sărăcit, duce lipsă de toate cele și-I înconjoară străini, oameni reci și nepăsători. Nu știți nimic, și vă doare inima, tânjește de dorul lui. Ați vrea să știți măcar dacă mai trăiește, dar nu știe nimeni, nu vă spune nimeni... Ce amar! Doamne, trimite veste!

Și uite că într-o bună zi vă bate cineva la ușă. Cine să fie?

Poștașul! A adus o scrisoare! De la cine? Dumnezeule mare... Nu cumva?... Ba da! Pe dosul plicului vedeți scrisul cunoscut și drag. Vești de la el! Ce scrie? Desfaceți în grabă plicul și citiți cu sufletul la gură. Slavă Domnului! Totul este bine: e viu, e sănătos, are de toate, se pregătește să vină în țară... Inima vi se umple de bucurie recunoscătoare. Doamne! Ce milostiv ești! Nu ne-ai uitat, nu ne-ai părăsit, nu ai lepădat rugăciunea sărmanului! Cum să-Ți mulțumesc, Ziditorule?

Asta simte omul în urma unei vești bune lumești – dar față de Evanghelie acestea sunt lucruri slabe.

Și atunci, de ce se numește Evanghelia Evanghelie? Ce fel de veste bună este ea?

Ea este veste venită pe pământul păcătos din lumea de dincolo, veste de la Dumnezeu pentru omul suferind, care se chinuia în păcat, veste că el poate să renască pentru o viață nouă, curată, veste despre luminata fericire și bucurie din viitor, veste că totul este pregătit deja în scopul acesta, că Domnul L-a dat pentru noi pe Fiul Său. Omul aștepta această veste de atâta vreme, cu atâta dor, cu atâta patimă!

Ascultați: o să vă povestesc puțin despre felul cum trăiau oamenii înainte de venirea Mântuitorului, cum se chinuiau și așteptau cu încordare o veste care să le arate o cale nouă, luminată, și ieșirea din mlaștina murdară a viciului și a patimii în care se tăvăleau. Atunci veți înțelege de ce au întâmpinat această veste cu o asemenea bucurie extatică, de ce au numit-o „veste bună” și de ce pentru om nu a fost și nici nu putea să fie o altă veste mai bună și mai plină de bucurie decât Evanghelia.

Înaintea vremii când trebuia să vină Mântuitorul, întreaga lume gemea în chingile de fier ale Imperiului Roman. Toate țările din jurul Mării Mediterane, care alcătuiau pe atunci lumea europeană civilizată, fuseseră cucerite de legiunile Romei. Era epoca de înflorire a puterii romane, epoca lui August. Roma creștea și se îmbogățea. Toate țările îi trimiteau daruri – fie ca tribut, fie ca mărfuri de negoț. Se adunau acolo comori nenumărate. Nu degeaba îi plăcea lui August să spună că dintr-o Romă de piatră a făcut o Romă de marmură. Clasele superioare ale societății – patricienii și cavalerii – se îmbogățeau incredibil. Ce-i drept, din asta poporul nu prea avea de câștigat, și sub poleiala de aur a pompei imperiale se ascundeau mult amar, multă sărăcie și suferințe. Oricât ar fi de ciudat, nici clasele bogate nu se simțeau însă fericite. Bogăția nu le scăpa de depresie, de melancolie și câteodată de deznădejde. Dimpotrivă, contribuia la de, dând naștere săturării de viață. Să vedem cum trăiau bogații de atunci.

O vilă luxoasă, din marmură albă... Porticuri rafinate...

Între coloanele suple sunt statui ale împăraților și zeilor, din marmură albă de Carrara, lucrate de meșterii cei mai buni. Podelele din mozaic sunt împodobite cu ornamente complicate din pietre colorate, care au costat o mulțime de bani. Aproape de mijlocul curții mari centrale, unde se primeau oaspeții (așa-numitul atriu), se află un bazin pătrat plin cu apă cristalină, unde se scaldă peștișori aurii. Menirea lui este de a răspândi o răcoare plăcută atunci când aerul este încins de arșița zilei sudice. Pereții sunt acoperiți în parte cu poleială din aur, în parte cu fresce, în parte cu ornamente complicate. În camerele familiei se găsesc mobilă prețioasă, bronzuri aurite; întregul interior poartă pecetea bogăției și gustului rafinat. În acareturi sunt o mulțime de sclavi bine instruiți, întotdeauna gata să împlinească voia stăpânului. Din toate amănuntele se simte că huzurul, lenevia și plăcerea și-au făcut aici un cuib trainic.

Amfitrionul – un cavaler roman cu bărbie dublă, cu nas acvilin, bărbierit cu grijă – se pregătește pentru ospățul de seară. În casa lui ospețele se țin aproape zilnic. Uriaș a avere agonisită din arende îi îngăduie să cheltuiască sume colos ale în acest scop. Acum el este ocupat în biblioteca sa personală: trebuie să aleagă un poem pentru a-i delecta pe oaspeți. Alene, cu mâini puhave, împodobite de inele grele din aur cu pietre scumpe, el cercetează rând pe rând cutiile cu suluri scumpe din pergament violet și purpuriu, pe care sunt copiate cu litere de aur ultimele noutăți ale poeziei romane. Își strânge buzele cu dezgust: nu-i place nimic din toate acestea. Toate sunt atât de banale, s-a săturat de ele!

În camera mare de alături se agită o ceată întreagă de sclavi de toate culorile: sclavi cu piele albă și ochi albaștri, persani și arabi oacheși, negri... Ei pregătesc mesele și paturile pentru oaspeți. Aceștia sunt puțini la număr: prieteni aleși, treizeci la număr – dar cu atât mai mult totul trebuie pregătit cât mai bine pentru a-i ospeți.

Ospățul este în toi. În jurul meselor lungi, pe paturi acoperite cu stofe scumpe și covoare de Damasc, stau întinși oaspeții în tunici ușoare, cu cununi din flori de trandafir și de portocal. Mesele sunt acoperite cu mâncăruri și pocale cu vin de preț. Suntem deja după al treizeci și cincilea fel. Tocmai au fost luate de pe masă resturile mistrețului fript, și sclavii mititei – băieței fermecători, cu păr buclat, în tunici străvezii, roz și albastre – aduc vase pictate, pline cu apă de trandafiri, ca să-și spele oaspeții mâinile. În sală se aud discuții însuflețire. Oaspeții sunt deja „cu chef”: ochii le strălucesc, s-au înroșit la față, iar sclavii vânjoși tot aduc amfore uriașe cu vinuri scumpe de Frigia și de Falern, umplând pocalele golite.

În pofida serii fierbinți de afară, acolo este răcoare: în colțuri țâșnesc mici arteziene și susură pârâiașe de apă parfumată, umplând aerul de miros plăcut. De undeva de sus, ca niște fulgi mari de zăpadă, cad încet petale de trandafir și de iasomie, acoperind totul cu un covor aromat. Din depărtare se aude o muzică melancolică: flautul geme, harpa murmură în cadențe cristaline, lăuta glăsuiește galeș.

Oaspeților li se servește al treizeci și șaselea fel: limbi de privighetoare prăjite în sos oriental condimentat – o mâncare ce costă necrezut de mult.

Era un fel de cult al pântecelui și al îmbuibării. Mâncau cu o solemnitate atentă, după toate regulile gastronomiei, ca și cum ar fi săvârșit un ritual sacru., mâncau rară grabă, nesfârșit de alene, pentru a-și prelungi plăcerea – iar când stomacul era plin și nu mai încăpea în el nimic, luau vomitive ca să-I golească și să o ia de la capăt.

În sala de ospețe apare poetul de casă al amfitrion ului – unul dintre nenumărații săi lingăi. Acompaniat de lăută, el de clamă versuri de producție proprie. Îi urmează mimii și dansatorii. Începe un dans bahic, sălbatic și senzual.

Amfitrionul rămâne însă la fel de posomorât. Pe fața lui se citește vădit plictisul. S-a săturat până în gât de toate! Ar vrea să vadă ceva nou, însă de fiecare dată are parte de aceleași lucruri.

Pentru distracții noi, pentru inventarea de noi plăceri, se plătea din greu, însă era dificil de născocit un lucru nou, îndeajuns de puternic pentru a stârni nervii tociți. Inevitabila plictiseală se lăsa ca un nor de mlaștină, plin de miasme înăbușitoare. Viata aceasta de sat înceta să mai fie viață.

Unul dintre bogații de frunte ai vremii aceleia – însuși împăratul Tiberiu – este, poate, exemplul cel mai trist al acestui plictis saturat de plăceri. El se află în reședința sa din insula Capri, într-o minunată vilă din marmură; în jur clipocesc valurile azurii ale golfului Napoli: minunata, strălucitoarea natură sudică îi zâmbește și îi vorbește despre fericire și despre bucuria vieții, iar el scrie senatului: „Mor zi de zi... și nu știu pentru ce trăiesc.”

Așa trăia aristocrația romană, trândavă, îmbuibată, lipsită de bucuria vieții, nesatisfăcută de bogăția si nici de puterea sa.  

Poporul – mai bine zis clasa orășenească, gloata care umplea străzile Romei – cu greu se putea simți fericit. Ce-i drept, și pentru el viața putea să pară uneori sărbătoare. Râurile de aur ale bogăției și luxului care curgeau în Roma din toate părțile ajungeau, chiar dacă într-o măsură mică, și la plebea romană. Uneori, în zilele festive și de sărbătorile familiale

Pag. 7 – 11