Paradisul meu

„Paradis“ este numele pe care autorul l-a dat fermei sale în suprafață de 6, 5 ha, aflată lângă Remagen în Germania.

Autorul ne descrie, într-un limbaj simplu, cum a reușit să transforme această mică suprafață împădurită și plină de bolovani, într-un paradis al agriculturii ecologice.

Și ceea ce este mai important, din carte aflăm o mulțime de metode simple și naturale de a combate dăunătorii și de a îngrășa solul fără să agresăm în nici un fel mediul înconjurător.

Cu toate acestea vom constata că agricultura biologică nu înseamnă recolte mici, și nici fructe sau legume pitice, așa cum am fi tentați să credem și cum încearcă să ne convingă producătorii de chimicale.

Înființarea Paradisului

„Paradis” este numele fermei mele în suprafață de 6,5 hectare, amplasată lângă localitatea Remagen pe Rin, la o altitudine de aproximativ 250 m față de nivelul mării. Până în anul 1948, întregul teren era ocupat de o pădure deasă, aproape de netrecut. Am ales de la început numele de „Paradis” pentru ferma mea, dintr-un motiv bine întemeiat. Doream să obțin de pe acest pământ sănătos produse care să servească sănătății oamenilor și în același timp, să dovedesc că în agricultură se pot obține recolte și fără chimicale, majoritatea lor dăunătoare sănătății omului, fie că ne referim la pesticide, fie la îngrășăminte chimice. Aceasta, în condițiile asigurării unei fertilități durabile a solului. Pentru ca cititorul să mă înțeleagă pe deplin, îi voi povesti, în continuare, câte ceva din viața mea.

M-am născut la 25 ianuarie 1900 în localitatea Bruhl, lângă Koln, ca fiu al unui arhitect. Am fost nouă copii la părinți și cu toții am avut parte de o copilărie frumoasă, fără griji. În fața casei noastre se afla parcul castelului din Bruhl, care era locul nostru preferat de joacă. De mic am crescut în strânsă legătură cu natura și încă îmi amintesc cum, pe la vârsta de trei ani, plimbam câte o găină prin grădină cu căruciorul pentru copii, iar mai târziu, am crescut porumbei, iepuri și chiar și o capră. Când aveam 8 ani, îngrijeam grădinița cu flori din fața casei și deseori trecătorii se opreau și mă întrebau: „Băiete, cum se face că la tine florile înfloresc mai frumos?”

După terminarea gimnaziului din Bruhl, am dorit să-mi încep imediat practica. Am devenit voluntar într-o întreprindere agricolă din zona Rinului de Jos. Acolo încă se mai lucra sănătos și variat în agricultură. Mai târziu am absolvit Facultatea de Agronomie din Bonn, după care am urmat un curs postuniversitar de două semestre, în domeniul pedagogiei, la Universitatea de Agronomie din Kleve. În vacanțe am făcut multe călătorii de studii În țară și străinătate. Primul meu loc de muncă, a fost acela de profesor de agricultură și legumicultură la școala din Krefeld. Aici am rămas 10 ani și am împărtășit cu entuziasm și celorlalți tot ce am învățat în perioada studiilor. La un moment dat, printre altele, o puternică organizație de protecție a plantelor a remarcat inițiativele mele – campanii periodice de stropit folosind cele mai puternice pesticide. La cererea unei mari uzine chimice, am scris chiar și un articol în presă despre această organizație. Un atac puternic de musca verzei l-am oprit folosind sublimat (clorură) de mercur, una dintre cele mai periculoase otrăvuri. La un moment dat cartofii au fost atacați de păduchii de frunză și i-am combătut cu succes folosind nicotină, o substanță de asemenea foarte toxică pentru om și animale.

Într-o zi, am trecut pe la gospodăria unui mic legumicultor și m-am minunat de mărimea prismelor de compost. La nedumerirea mea, acesta mi-a răspuns că situația lui financiară nu-i permite să cumpere îngrășăminte „chimice”, adică, îngrășăminte cu conținut de săruri solubile în apă, în locul acestora preparând compost din gunoi de grajd în amestec cu resturi vegetale adunate inclusiv din piețele orașelor. Terenurile lui erau îngrășate exclusiv cu acest compost. Culturile lui arătau bine, nefiind atacate de musca verzei, omizi, păduchi de frunză etc. Am cumpărat de la dânsul niște legume și, după ce soția mea le-a gătit, m-a întrebat de unde am adus asemenea legume aspectuoase și gustoase. Am continuat să cumpăr legume numai de la acel legumicultor. Această întâmplare m-a pus pe gânduri și m-a făcut atent la influența hotărâtoare pe care o exercită un sol sănătos și viu, îngrășat cu îngrășăminte naturale și având conținut echilibrat în elemente nutritive, asupra rezistenței la boli a plantelor. Mi-am dat seama imediat că atacul puternic de boli și dăunători de pe întinsele câmpuri cu varză și cartofi trebuie pus în legătura cu fertilizarea masiva cu îngrășăminte chimice – săruri ușor solubile – și cu monocultura. Din acel moment, din Saul am devenit Pavel.

Curând după aceea, am plecat la Berlin, unde am lucrat mai mulți ani la editura Scherl(-Hugenberg) ca ziarist, redactând un mare ziar de agricultură, „Îndrumătorul Practic de Agricultură și Horticultură”, care avea un tiraj de 130.000 de exemplare. Locuința mea era în centrul orașului, foarte aproape de editură. După numai câteva săptămâni, am simțit nevoia să am „pământ sub picioare”. Am cumpărat o grădină de 1.100 mp la marginea Berlinului și am început să o gospodăresc biologic. Păsările au început să fie protejate, resturile vegetale au început să fie transformate în compost, pomii fructiferi au fost întineriți și îngrijiți corespunzător. În scurt timp a luat ființă un mic paradis. Deja după doi ani am reușit să vindem din produsele care prisoseau, câștigând 700 mărci anual. De menționat că marca germană, pe vremea aceea, avea o valoare mult mai mare. Grădina ne dădea din abundență cele mai frumoase legume și fructe. Acolo creșteam chiar și iepuri și găini. Către sfârșitul celui de-al doilea război mondial, am fost încorporat, deși inițial am fost lăsat la vatră datorită activității mele. Ca soldat, am fost trimis în Olanda, unde trebuia să asigur hrana populației dintr-o anumită zonă, numai din agricultura locală. Am fost mai mult agricultor decât soldat, stabilind astfel relații bune cu țăranii. Într-o zi, am reușit să salvez de la moarte prin împușcare nouă țărani, fapt confirmat mai târziu în scris, de primarul localității (Limmen în Olanda de Nord). Drept mulțumire, țăranii mi-au oferit un valoros tablou în ulei și mi-au arătat gratitudine și după încheierea războiului. În anii grei de pionierat ai Paradisului, au trimis pe fiii lor să mă ajute la muncile mai grele. Soția mea, care a rămas singură în Berlin, poate ar fi murit de foame fără mica noastră grădină de la marginea orașului. Împreună cu o soră de a ei, au reușit să supraviețuiască foametei datorită acestei grădini.

Întors din prizonierat la Berlin, pierdusem totul: și grădina, și editura. Trebuia să iau totul de la început. Un punct de cotitură a fost în anul 1948, când, în urma unui accident de motocicletă, a trebuit să stau în spital 83 de zile, cu fracturi grave la oase. Astăzi, sunt recunoscător Creatorului că mi-a dat atunci suficient timp de gândire asupra sensului vieții. În spital, m-am hotărât să transform o bucată de pământ sterp într-un paradis, pe care să-l cultiv fără chimicale, în armonie cu natura, pentru a furniza oamenilor alimente perfect sănătoase. Medicul însă, era sceptic față de recuperarea mea completă. Rănile erau atât de grave, încât planul meu părea de nerealizat. Eu, în schimb, eram încrezător în puterea de vindecare a hranei sănătoase; am devorat cantități enorme de morcovi cruzi, fiindcă știam că aceștia favorizează sudarea oaselor. Pe vremea aceea, morcovii aveau gust de morcovi, și nu de Aldrin sau de alte chimicale, ca în ziua de azi. Oasele mele s-au vindecat bine și am părăsit spitalul chiar mai repede decât era prevăzut.

În curând, am găsit și pământul căutat, așa cum mi-l închipuiam, pe o culme între Remagen și Bad Neuenahr. Mi-a fost atribuit de către Comisia de Colonizare și l-am numit așa cum plănuisem în spital: „Paradis”. Întreaga noastră avere, atât cât a mai rămas, am adus-o într-o baracă de lemn cu suprafața de 18 mp. Această baracă, fără curent electric și fără canalizare, mi-a servit mie și soției mele drept locuință timp de doi ani și jumătate. Pe timp de secetă, trebuia să aducem apă de băut de la câteva sute de metri depărtare, unde se afla un canton silvic. Din păcate, acest lucru se petrecea des și era foarte obositor. Pădurea ne-a dat multe fructe și plante medicinale. Chiar și astăzi mai culegem din zonă moșmoane (Mespilus germanica – n.t.), măceșe și mure. Pe atunci, din motive financiare, culegeam și jir, din care obțineam prin presare ulei comestibil. Într-un mic grajd creșteam câteva găini, precum și capre și oi. Soția mea, care fusese învățătoare, a învățat la vârsta de 48 de ani să mulgă. Mergea cu animalele în pădurile învecinate și pe marginea drumurilor, de unde acestea își puteau lua hrană diversificată. Ea a preluat în grija ei întregul sector zootehnic, față de care a manifestat întotdeauna un devotament deosebit. Odată a fost grav bolnavă și s-a însănătoșit numai consumând lapte de capră. De două ori pe săptămână, dis-de-dimineață, mergea pe jos cu ouăle găinilor noastre până în Remagen la piață (10 km dus-întors!). Primul nostru câine, Hasso, ne-a fost un bun camarad timp de 17 ani. El simțea sărăcia și strădaniile noastre și, adeseori, găseam în fața ușii câte un iepure sau câte un pui de căprioară aduse de el.

Acum, activitatea putea începe. Plin de încredere în viitor, am început să defrișez pădurea. Copacii trebuiau doborâți manual, și în câte o zi nu reușeam să obțin mai mult de 6 mp. Pentru defrișare am avut la dispoziție doar toporul, fierăstrăul și despicătorul. Rădăcina pomilor mai mari era scoasă, după ce săpam în jurul ei, folosind o pârghie făcută dintr-un trunchi viguros de copac. Cu tufărișurile și cu mestecenii a mers mai ușor, deoarece au rădăcinile dezvoltate pe orizontală. Mai greu a fost cu fagii și stejarii, pentru că aceștia au rădăcini adânci. La început vremea era favorabilă pentru defrișare și înaintam repede, mai ales pe terenurile înalte, unde erau preponderent mesteceni și tufișuri. Lemnul tăiat l-am așezat în grămezi pentru a-l arde mai târziu. Într-o zi călduroasă și liniștită de mai, a venit momentul să le dau foc. Trebuia să pregătesc cât mai repede terenul pentru producția de alimente:

Dis-de-dimineață – era a doua ZI de Rusalii – am dat foc grămezilor ȘI când acestea erau în flăcări, s-a pornit ca din senin un vânt puternic, care a întins focul în pădurea netăiată. Din cauza secetei, aceasta a luat foc imediat. Vântul își schimba direcția din când în când și la un moment dat a dus focul spre baraca noastră și spre adăposturile animalelor. Cu mare greutate, împreună cu soția mea, am reușit să îndepărtăm pericolul, aruncând continuu pământ peste foc cu lopata și cazmaua. Vâlvătaia era atât de mare, încât a fost văzută de un țăran de la 2 lan depărtare. Acesta a alarmat imediat pompierii. Deoarece a doua zi de Rusalii, în satele din jur se organizau petreceri la iarbă verde, a durat câteva ore până la venirea pompierilor. Din lipsă de apă, aceștia au izolat focarele de incendiu numai cu ajutorul topoarelor. După câteva ore, în sfârșit, focul a fost pus cât de cât sub control. Seara mi s-a dat sarcina să veghez ca focul să nu reizbucnească din nou în zori. Până atunci nu aflasem că incendiile din păduri reizbucnesc la primele ore ale dimineții. M-am pus foarte obosit în pat și m-am trezit pe la ora patru dimineața, m-am uitat pe fereastră și într-adevăr unele focare au reizbucnit. Înarmat cu un topor și o lopată, am început să alerg de la un focar la altul, pentru a stinge flăcările. Pe la ora zece când mă întorceam spre baracă, m-am minunat câtă forță poate exista într-un om în clipe de mare cumpănă. Făcând abstracție de agitație și oboseală, focul mi-a făcut totuși un mare serviciu: mari suprafețe erau acum curățate de tufișuri și arbuști. De asemenea, în timpul incendiului, exploda în continuu muniție rămasă acolo din timpul războiului. Au fost momente periculoase!

Imediat am trecut la cultivarea terenului, plantând mai întâi cartofi, sfeclă, fasole și mai multe soiuri de varză. Nu i-am avut însă în vedere pe locuitorii pădurii – iepurii, căprioarele și porcii mistreți – care au început să consume de pe terenurile învecinate pădurii. Deoarece culturile au început să fie distruse, a trebuit urgent să împrejmuiesc terenul, pentru a preveni și alte pagube de acest fel pe viitor. Gardul construit a fost în curând acoperit cu plante – tufăriș de soc, mure, sorb, păducel etc. – unele plantate chiar de mine și populat de păsări, arici, nevăstuici și alte animale care și-au găsit adăpost aici.

Un alt obstacol a apărut când am început să cultiv terenul: întreaga suprafață era plină cu pietre, așa numitele conglomerate. Detalii în legătură cu geneza și structura pământului din Paradis se găsesc la sfârșitul cărții, în capitolul „Caracterizarea pedoclimatică a paradisului” întocmit de prof. dr. Schroder de la Institutul de Pedologie al Universității din Bonn. Ani de-a rândul am fost nevoit să îndepărtez mereu aceste pietre, unele fiind destul de grele. Una dintre cele mai frumoase și impunătoare am transformat-o într-un monument, pe care am scris proverbul: „Înainte de răsplată, Dumnezeu a pus sudoarea.”

În anul 1959, am așezat la intrarea în fermă o pancartă cu următorul text: „Paradis. Legumicultură și pomicultură biologică. Unitate privată de învățământ și cercetare biologică.” și numele meu. O dată cu instalarea pancartei, am atras atenția asupra mea. Au început să vină ziariști și au apărut în ziare mai multe articole despre Paradis. În același an, în prezența a 50 de invitați, am inaugurat centrul meu de cercetare și învățământ, primul de acest gen din Germania Federală.

Sub denumirea de „Unitate privată... de cercetare” am vrut să subliniez faptul că inițiativa mi-a aparținut exclusiv mie și că nu am primit nici un ajutor pentru activitatea mea de cercetare, nici din partea statului și nici a altor instituții publice. Dacă mai târziu am modificat pancarta, adăugând „Unitate de învățământ și cercetare biodinamică și cosmică”, am vrut să atrag atenția asupra acestor particularități ale întreprinderii mele. Multe din măsurile neobișnuite (de exemplu numeroasele adăposturi pentru păsări și urechelnițe), puteau fi văzute din drum, motiv pentru care eu trebuia să răspund la multe întrebări. Este exact ceea ce urmăream: să trezesc curiozitatea. Nu este locul aici să explic termenul de „biodinamic”’. Cei care doresc să aprofundeze acest tip de agricultură găsesc literatură îndeajuns. De exemplu, pe înțelesul tuturor este broșura lui Harald Kabisch, „Bazele agriculturii și horticulturii biodinamice”, apărută deja în a noua ediție. Cei care doresc să aprofundeze și mai mult acest domeniu, pot găsi informații suficiente în cartea .Fertilitatea solului” de E. Pfeiffer și în tratatul fundamental al lui Rudolf Steiner, intitulat pe scurt „Curs de agricultură”.

Pentru a-mi putea vinde produsele, trebuia să-mi caut mai întâi o piață. Cea mai apropiată localitate, orășelul Remagen, se afla la 5 km depărtare. A trebuit să mă gândesc la o posibilitate corespunzătoare de transport, pentru a nu ajunge în situația soției, care mergea pe jos cu ouăle la piață. Mi-am cumpărat o căruță și un cal, și astfel, de două ori pe săptămână străbăteam străzile din Remagen. În scurt timp mi-am format un cerc de clienți, iar căluțul meu, Hexe, i-a învățat repede, oprindu-se singur în fața caselor acestora. Chiar și astăzi mulți clienți din Remagen Își amintesc de acele vremuri frumoase și plăcute. Era mai greu iarna, când, pe gheață și pe zăpadă, trebuia să ne Întoarcem acasă urcând dealul. Când recolta de fructe a crescut, a trebuit să-mi măresc cercul de clienți. Am dat un anunț în ziarele locale, cu următorul text: „Vând fructe și legume neotrăvite”. Acest anunț a avut efectul unei bombe. Telefonul nostru a început să sune neîntrerupt. Primele telefoane au venit de la Camera Agricolă și de la Asociația Horticolă. Am fost amenințat cu proces pentru cuvântul „neotrăvite”, deoarece rezulta că alte fructe și legume sunt otrăvite. O comisie urma să vină în Paradis, pentru a efectua un control Neavând de ce să-mi fie frică de control, chiar i-am rugat să vină, dar n-au venit nici în ziua de azi - deși de atunci au trecut peste 16 ani. Anunțul mi-a adus și mulți clienți și, ca urmare, a trebuit să-mi cumpăr un tractor, pe care l-am folosit mulți ani la rând. În curând, despre produsele mele nestropite s-a auzit și în localitățile mai îndepărtate, până la Bonn și Bad Godesberg. Acest lucru m-a determinat,

Pag. 7 – 13