Adevăr Divin
Universul celor 4 procente
Materia întunecată, energia întunecată și cursa pentru descoperirea celeilalte fațete a realității
| Extraordinara poveste a unei descoperiri uimitoare – 96 la sută din univers este absent. |
Stocurile se epuizează rapid, rezervă acest produs și hai la
librăria Adevăr Divin din Brașov, Str. Zizinului, nr. 48, pentru a-l prelua personal.
(Unele produse pot avea discount suplimentar în librărie.)
Vei fi contactat(ă) telefonic de un reprezentant divin.ro pentru confirmarea disponibilității, în intervalul Luni-Vineri orele 9:00 - 17:00, deci te rugăm să introduci un număr de telefon corect și actual.
Detalii:
În ultimii ani, o serie de oameni de știință au avut dispute în încercarea de a explica un fapt interesant legat de universul nostru: doar patru la sută din el este format din materia din care și noi suntem construiți, și fiecare stea sau planetă. Restul este absolut necunoscut. Richard Panek spune povestea palpitantă a oamenilor de știință care au ajuns la această concluzie care ne-a schimbat viziunea despre cosmos. Prin detalii fascinante, el narează aventura găsirii materiei întunecate și a unei substanțe și mai bizare numite energie întunecată. Acesta este probabil unul dintre cele mai mari mistere științifice ale fizicii contemporane. În Universul celor 4 procente, Panek face pentru cosmologie ceea ce alții au făcut pentru biologie, sport și finanțe: spune o poveste fascinantă care pune în lumină mecanismele interioare ale unei lumi particulare (și, în acest caz, complet necunoscută). Bazată pe o documentare profundă, cu sute de interviuri - începând cu excentricul Saul Perlmutter de la Berkeley, sau meticulosul Adam Riess de la John Hopkins până la (silențioasa) cercetătoare Vera Rubin - cartea oferă o frescă a dialogurilor aprinse sau a colaborărilor fructuoase, a momentelor fericite și a blocajelor care n-au făcut decât să ambiționeze cercetările, să redefinească știința și să reinventeze universul. Niciodată miza nu a fost atât de ridicată: viziunea noastră despre cosmos este profund denaturată, iar Copernic a însemnat doar începutul: nu numai pământul, dar întreaga materie cunoscută este doar o parte marginală a existenței. Narațiunea lui Panek, pigmentată cu detalii din culise, dă viață acestei povești epice. Richard Panek nu a studiat vreo disciplină științifică, dar în întreaga activitate a considerat că, îmbinând atenția jurnalistului cu tehnicile caracteristice narațiunilor întinse, va putea să explice și să umanizeze știința pentru cititorii care știu prea puțin despre acest subiect. Panek a primit o bursă pentru literatură non-ficțională din partea New York Foundation for Arts, precum și o subvenție în cadrul Antarctic Artists and Writers Program din partea National Science Foundation. |
Cuprins:
Mulțumiri ... 7 |
Fragment:
CAPITOLUL 1 LA ÎNCEPUTURI – mă refer la anul 1965 – Universul era simplu. Își începuse existența într-o bună zi cam pe la prânz, pe la începutul acelui an, în timpul unei conversații telefonice. Jim Peebles se afla în biroul mentorului și colaboratorului lui, fizicianul Robert Dicke, de la Universitatea Princeton, împreună cu doi alți colegi. Telefonul a început să sune; Dicke a răspuns. Pe lângă slujba lui oficială, Dicke era în conducerea unei organizații dedicate cercetării științifice, și el însuși deținea duzini de patente. Pe parcursul întâlnirilor săptămânale în care se adunau în biroul lui pentru a-și lua prânzul împreună și a face schimb de informații, el purta uneori convorbiri telefonice înțesate de termeni atât de ezoterici și de tehnici, încât Peebles nu-i recunoștea. Acest apel, însă, făcea referire la un vocabular ezoteric și tehnic cu care Peebles era perfect familiarizat – cuprinzând concepte despre care cei patru fizicieni discutaseră chiar în acea după-amiază. „Cold load”, de exemplu: un aparat care avea să ajute la calibrarea antenei-horn – alt termen prins de Peebles din conversație – pe care urmau să-l folosească pentru a încerca să detecteze un semnal specific din spațiu. Cei trei fizicieni au tăcut și și-au îndreptat privirile spre Dicke. Acesta a mulțumit apelantului și a închis, apoi s-a întors spre colegii lui și i-a anunțat: „Ei bine, băieți, ne-au luat fața.” Cel care-l sunase era un astronom de la Bell Labs (Laboratoarele Bell Telephone); colectase niște date ciudate, și n-avea nicio idee ce puteau însemna. Pe de altă parte, Peebles și Dicke dezvoltaseră o teorie stranie, fără a avea însă datele care s-o susțină. Ceilalți doi fizicieni care participau la prânzul comun construiseră o antenă pentru detectarea unui semnal ce avea să testeze ideea lor neobișnuită, dar acum, conform spuselor lui Dicke, doi astronomi de la Laboratoarele Ben probabil îl captaseră primii - rară să știe ce reușiseră să facă. Starea de spirit din biroul lui Dicke nu era însă dominată de decepție sau dezamăgire. Chiar dacă cei patru pierduseră competiția, beneficiau în același timp de avantajul de a fi fost răzbunați. Dacă apelantul avea dreptate, atunci și ei avuseseră dreptate, sau măcar se îndreptau într-o direcție a cercetării științifice pline de potențial. Cel puțin se puteau consola cu ideea că erau probabil primele persoane din lume care înțelegeau istoria Universului. Dar, înainte de a trage vreo concluzie, era necesar să verifice datele înseși. Dicke și încă doi dintre fizicienii de la Princeton parcurseră curând cei 50 de kilometri până la Holmdel Township, New Jersey, locul unde se afla centrul de cercetare al Laboratoarelor Ben. Astronomii de la Ben Labs – Arno Penzias, cel care-l sunase pe Dicke, și colaboratorul său Robert Wilson – i-au dus să vadă antena. Era vorba de un instrument de forma unui horn, mare cât un vagon de marfă, aflat la marginea unui drum privat din vârful lui Crawford Hill, cel mai înalt deal din zonă. După ce toți cinci se înghesuiră în cabina de control, atingând cu coatele tuburile vide și tablourile cu instrumente, cei doi astronomi de la Laboratoarele Ben le-au explicat fizicienilor aspectele fizice ale întregii povești. Laboratoarele Ben construiseră antena în 1960, pentru a recepționa semnalele transmise de pe o coastă la alta a Americii, de satelitul de comunicații Echo, un balon cu diametrul de circa 30 de metri și cu o capacitate de reflectare sporită. Atunci când misiunea Echo a luat sfârșit, antena a fost folosită pentru satelitul Telstar. Când și acel proiect s-a încheiat, Penzias și Wilson au folosit antena pentru a studia undele radio până la marginile galaxiei noastre, Calea Lactee. Trebuia ca măsurătorile să fie mult mai sensibile decât cele realizate pentru Echo, așa că Penzias construise un echipament „cold load”, un instrument ce emitea un semnal specific pe care el și Wilson îl puteau compara cu înregistrările provenite de la antenă pentru a se asigura că nu detecta zgomot în exces. Iar acest „cold load” funcționa, doar că nu în maniera în care își propuseseră. Pe lângă răpăitul imposibil de evitat al electronilor din atmosferă și din instrumentul însuși, Penzias și Wilson rămăseseră cu un șuierat persistent și inexplicabil. Timp de o mare parte din ultimul an, încercaseră să determine care era sursa zgomotului. Și-au îndreptat antena către New York, aflat la mai puțin de 80 de kilometri. Undele statice radio erau neglijabile. Au îndreptat antena către toate celelalte părți ale orizontului. Același lucru. Au verificat semnalul provenit de la stele ca să vadă dacă era diferit de ceea ce luaseră deja în considerare în calculele lor. Nu era. Fazele Lunii? Schimbările de temperatură atmosferică de pe parcursul unui an? Nu și nu. În primăvara aceea își îndreptaseră atenția înapoi, către antena în sine. Au acoperit cu scotch niturile de aluminiu ale antenei – nimic – și au desfăcut în bucăți baza hornului și au reasamblat-o la loc – nimic – și chiar au curățat excrementele unei perechi de porumbei care-și făcuse reședința în horn. (Au prins porumbeii și i-au trimis prin curier la sediul Bell Labs din Whippany, New Iersey, la peste 65 de kilometri distanță; s-a dovedit că păsările erau porumbei călători, și s-au întors singuri înapoi în horn după câteva zile.) Nu descoperiseră încă nimic – nimic decât sunetul în cauză. Cei cinci oameni de știință s-au înapoiat într-una din sălile de conferință de la Crawford Hill, iar aici fizicienii le-au explicat astronomilor aspectele problemei ce țineau de astronomie. Dicke a început să scrie pe o tablă. Dacă interpretarea privind istoria Universului ca rezultat al Big Bang-ului era corectă, le spuse Dicke, atunci cosmosul se ivise dintr-o explozie de energie uluitor de fierbinte și extraordinar de condensată. Tot ceea ce avea să existe vreodată în Univers se afla acolo în acel moment, țâșnind spre exterior într-o undă de șoc a spațiului însuși și continuând să se deplaseze cu iuțeală pentru a evolua sub forma Universului așa cum îl știm astăzi. Pe măsură ce Universul s-a extins, el s-a și răcit. Unul din membrii care au colaborat la Princeton – Jim Peebles, colegul care nu era prezent – calculase care ar trebui să fie nivelul de energie curent, după miliarde de ani de expansiune și răcire. Acea energie rămasă – presupunând că exista; pornind de la premiza că teoria Big Bang-ului era corectă – putea fi măsurată. Și acum, se pare, Penzias și Wilson chiar o măsuraseră. Antena lor capta un ecou, într-adevăr, dar de data asta sursa zgomotului nu era o emisiune radio de pe Coasta de Vest. Era nașterea Universului. Penzias și Wilson au ascultat cu amabilitate. Dicke însuși nu credea în întregime ceea ce afirmase – nu încă. El și ceilalți doi fizicieni de la Princeton s-au asigurat că experimentul lui Penzias și Wilson era realizat corect din punct de vedere tehnic, apoi s-au întors la Princeton și i-au comunicat lui Peebles ceea ce aflaseră. Nici Peebles nu putea să creadă în întregime ceea ce auzea. Era precaut; dar, pe de altă parte, el era mereu prudent. Cei patru colaboratori au căzut de acord că rezultatele științifice necesită o coroborare, o a doua părere – în acest caz, era vorba chiar de propria opinie. Aveau să termine mai întâi de construit antena lor pe acoperișul Guyot Han de la Princeton și să vadă dacă avea să obțină aceleași rezultate ca antena de la Ben Labs. Chiar dacă urma să se întâmple astfel, știau că încă mai era necesar să procedeze cu mare atenție. Nu se întâmplă prea des, până la urmă, să ajungi să descoperi o nouă viziune asupra Universului. Scriitorul american Flannery O’Connor a spus cândva că fiecare poveste are „un început, un mijloc și un sfârșit, deși nu neapărat în această ordine”. In anii ‚60, oamenii de știință care doreau să depene istoria Universului – cosmologii – puteau să o facă pornind de la presupunerea că aveau în posesie mijlocul narațiunii. Dețineau ultima versiune a unuia dintre cele mai vechi personaje ale civilizației, Universul însuși – în cazul de față, unul aflat în expansiune. Acum puteau să-și pună întrebarea: cum a ajuns aici eroul nostru? Capacitatea de a crea narațiuni este, conform cunoștințelor actuale, specifică numai speciei noastre, pentru că ea este, după câte știm, singura care posedă conștiință de sine. Ne percepem pe noi înșine. Nu numai că existăm, dar ne gândim la propria existență. Ne vizualizăm ocupând un context – sau, în termeni narativi, un cadru: un loc și un timp. Capacitatea de a conștientiza că exiști într-un loc specific și într-un anumit timp sugerează că ai existat, că vei exista și în alte locuri și în alte perioade de timp. Știi că te-ai născut. Te întrebi ce se întâmplă când vei muri. Dar nu e vorba doar de întrebările pe care ți le pui. Faci o plimbare și privești stelele și, datorită faptului că te plimbi și te uiți la astre, înțelegi că faci parte dintr-o poveste care deja se desfășoară. Te întrebi cum de au ajuns toate aici. Răspunsul pe care îl inventezi poate să implice lumina și întunericul, apa și focul, sperma și ovulul, să apeleze la zei sau la Dumnezeu, la broaște țestoase, copaci, păstrăvi. Și atunci când ai fabricat un răspuns suficient de mulțumitor, te întrebi, în mod evident, cum corect din punct de vedere tehnic, apoi s-au întors la Princeton și i-au comunicat lui Peebles ceea ce aflaseră. Nici Peebles nu putea să creadă în întregime ceea ce auzea. Era precaut; dar, pe de altă parte, el era mereu prudent. Cei patru colaboratori au căzut de acord că rezultatele științifice necesită o coroborare, o a doua părere – în acest caz, era vorba chiar de propria opinie. Aveau să termine mai întâi de construit antena lor pe acoperișul Guyot HaU de la Princeton și să vadă dacă avea să obțină aceleași rezultate ca antena de la BeU Labs. Chiar dacă urma să se întâmple astfel, știau că încă mai era necesar să procedeze cu mare atenție. Nu se întâmplă prea des, până la urmă, să ajungi să descoperi o nouă viziune asupra Universului. Scriitorul american Flannery O’Connor a spus cândva că fiecare poveste are „un început, un mijloc și un sfârșit, deși nu neapărat în această ordine”. In anii ‚60, oamenii de știință care doreau să depene istoria Universului – cosmologii – puteau să o facă pornind de la presupunerea că aveau în posesie mijlocul narațiunii. Dețineau ultima versiune a unuia dintre cele mai vechi personaje ale civilizației, Universul însuși – în cazul de față, unul aflat în expansiune. Acum puteau să-și pună întrebarea: cum a ajuns aici eroul nostru? Capacitatea de a crea narațiuni este, conform cunoștințelor actuale, specifică numai speciei noastre, pentru că ea este, după câte știm, singura care posedă conștiință de sine. Ne percepem pe noi înșine. Nu numai că existăm, dar ne gândim la propria existență. Ne vizualizăm ocupând un context – sau, în termeni narativi, un cadru: un loc și un timp. Capacitatea de a conștientiza că exiști într-un loc specific și într-un anumit timp sugerează că ai existat, că vei exista și în alte locuri și în alte perioade de timp. Știi că te-ai născut. Te întrebi ce se întâmplă când vei muri. Dar nu e vorba doar de întrebările pe care ți le pui. Faci o plimbare și privești stelele și, datorită faptului că te plimbi și te uiți la astre, înțelegi că faci parte dintr-o poveste care deja se desfășoară. Te întrebi cum de au ajuns toate aici. Răspunsul pe care îl inventezi poate să implice lumina și întunericul, apa și focul, sperma și ovulul, să apeleze la zei sau la Dumnezeu, la broaște țestoase, copaci, păstrăvi. Și atunci când ai fabricat un răspuns suficient de mulțumitor, te întrebi, în mod evident, cum se va sfârși totul – și cum o vei sfârși și tu. Explozie? Scâncet? Rai? Nimic? Aceste întrebări par să fie în afara domeniului fizicii, și înainte de 1965 majoritatea oamenilor de știință considerau cosmologia a fi mai degrabă metafizică. Cosmologia era locul în care astronomii bătrâni se retrăgeau ca să-și dea obștescul sfârșit. Era mai mult filozofie decât fizică, mai mult speculație decât investigare. Cel de-al patrulea membru al echipei de la Princeton – cel care nu făcuse călătoria până la Laboratoarele Bell – s-ar fi inclus în categoria celor care priveau cosmologia cu scepticism. Phillip Iames Edwin Peebles – Tim, pentru toți – era în întregime colțuros. înalt și slab, apărea în fața lumii prin intermediul coatelor și genunchilor. Obișnuia să-și arunce brațele în lături, ca și cum ar fi vrut să îmbrățișeze fiecare posibilitate, apoi să și le infășoare în jurul picioarelor, de parcă și-ar fi consolidat energia și concentrarea – manierisme care nu erau incompatibile cu un om cu sensibilități conflictuale, așa cum se considera Tim Peebles. Din punct de vedere politic, se declara „un liberal cu inima sângerândă”, însă științific se caracteriza ca fiind „foarte conservator”, chiar „reacționar”. De la mentorul lui, Bob Dicke, învățase că o teorie poate fi oricât de speculativă, dar dacă nu duce la inițierea unui experiment în viitorul apropiat, atunci nu are sens. Într-o anumită ocazie (înainte să se învețe minte), Peebles menționase că ar putea încerca să reconcilieze cele două mari teorii fizice ale secolului XX, relativitatea generală și mecanica cuantică. „Du-te și ia Premiul Nobel”, a replicat Dicke, „iar apoi întoarce-te și apucă-te de niște fizică autentică.” Cosmologia, pentru Peebles, nu făcea parte cu adevărat din domeniul fizicii. Era o întoarcere la modul în care oamenii se ocupaseră de studiul științei în cele două milenii dinaintea încetățenirii metodelor științifice și a apariției cercetătorilor zilelor noastre. Astronomii antici își denumeau propria metodă „salvarea aparențelor”; oamenii de știință moderni ar fi putut-o denumi: „să faci tot posibilul în circumstanțe imposibile”, Atunci când Platon le cerea învățăceilor lui, în secolul al IV-lea î.H., să descrie mișcarea corpurilor cerești cu ajutorul geometriei, nu se aștepta ca tot ce desenau ei drept răspuns să reprezinte ceea ce se întâmpla cu adevărat în cer. Acea cunoaștere era imposibil de atins; nu puteai ajunge la cer pentru a vedea ce se întâmplă cu ochiul liber. Ceea ce Platon dorea era o aproximare a acestei cunoștințe. Voia ca discipolii lui să încerce să Pag. 15 – 19 |