Cercul mincinoșilor

Poetice, amuzante, profunde, pilduitoare, venind din spațiul buddhist sau islamic, chinez, african ori evreiesc, indian sau amerindian, poveștile transcend granițele istorice și culturale, răspunzând, de-a dreptul ori pe cărări ocolite, întrebărilor care ne-au frământat dintotdeauna.

Vii, alerte, uneori deconcertante sau fals naive, istoriile alese în acest volum sunt cele mai frumoase și mai pline de miez dintre cele adunate de-a lungul a câteva zeci de ani de neobositul Jean-Claude Carrière. Pagină după pagină, poveștile surprind diferențele, subtile ori vădite, între o tradiție și alta, recompunând spiritul umanității în cele mai diverse ipostaze ale sale.

Poveștile – inventate într-o zi de cine știe ce geniu necunoscut – vin să semene îndoiala, să întărească ori să zguduie legile, să îndrepte ori să strice raporturile familiale și sociale, să tulbure politica, să ațâțe ceea ce se află dincolo de noi, nevrând să se arate. Aduc în traiul nostru pașnic ceva neașteptat, ciudat, un grăunte de neliniște. Ating ușor tot ceea ce frământă omenirea, precum scânteile unui foc. De aceea mi se pare că merită numele de «povești filozofice».

Aici este lumină ... 5
Lumea este ceea ce este ... 25
Lumea nu e ceea ce este ... 34
Lumea este așa cum este ... 44
Lumea nu este așa cum este ... 57
Dacă totul nu este decât un vis, cine oare visează? ... 67
Eul este încăpățânat, întunecat, nesuferit și poate că nici măcar nu există ... 84
Omenescul este uneori prea omenesc ... 105
Omenescul e uneori prea omenesc (sau nu destul de omenesc) ... 113
Lucrurile fiind așa cum sunt, putem alege cunoașterea: este greu. Putem alege necunoașterea: este și mai greu ... 119
Un dascăl bun poate fi folositor sau nu ... 141
Dascălul ne spune de la început că trebuie să ne înfrânăm poftele: să fie oare așa? ... 172
Din care se vede cât de multe sunt piedicile din calea gândirii ... 189
Se spun minciuni și despre Dumnezeu ... 202
Există și alte piedici în calea gândirii ... 207
Justiția este invenția noastră șovăielnică ... 211
Puterea este fragilă, prin urmare neliniștită, așadar șovăielnică, deci nesigură, deci contestată, deci fragilă ... 231
Există bogați și săraci. Dar ceilalți? ... 257
Trebuie totuși să știm de ce lucrurile sunt așa cum sunt ... 266
De obicei, întrebările vin înaintea răspunsurilor ... 280
Râsul poate fi un scop în sine ... 295
Niște mame evreice și un câine flocos ... 328
Să ascultăm și vorbele nebunilor (și ale bețivilor) ... 331
Timpul este stăpânul nostru: putem să ne jucăm cu el? ... 346
Inteligența este o armă prețioasă pentru că se oprește în fața misterului ... 356
Dacă totul este una, înseamnă că viața de apoi este în noi? ... 360
Relativitatea generală e restrânsă (și viceversa) ... 368
Iar ultimul nostru personaj este moartea ... 373
Adevărul, și ce dacă? ... 391
în sfârșit, câteva grăunțe de înțelepciune (poate) ... 405
Câteva legende uitate, sau aproape uitate ... 410
Sfârșitul poveștilor ... 421

Câteva repere pentru o bibliografie imposibilă ... 425

Aici este lumină

Asemenea râmelor care, se zice, afânează pământul pe care-l străbat în întuneric și-l fac să rodească, poveștile trec din gură în gură și spun, din timpuri străvechi, ceea ce nimic altceva nu poate spune. Unele se răsucesc și se înfășoară în interiorul aceluiași popor. Altele, ce par alcătuite dintr-o materie subtilă, pătrund prin zidurile nevăzute care ne despart, trec prin timp și spațiu și merg mai departe. Astfel, scena comică bine cunoscută, în care clovnul caută un obiect pierdut într-un cerc de lumină, nu pentru că l-a pierdut acolo, ci pentru că „aici este lumină”, se regăsește în culegerile arabe și indiene încă din secolul al X-lea, și poate chiar de mai înainte. Trebuie spus că, la fel ca obiectul căutat, scena are un înțeles adânc și tainic. Dincolo de anecdota savuroasă, ni se arată că e mai bine să căutăm acolo unde este lumină. Dacă nu găsim obiectul pierdut, vom găsi poate altceva; dar în întuneric nu vom găsi nimic.

Această poveste – ca atâtea altele – a supraviețuit războaielor, cotropirilor, destrămării imperiilor. A trecut prin atâtea secole. S-a strecurat în mintea noastră, ca multe alte taine.

Povestea, străveche plăcere universală pe care o simțim din copilărie, este atât de trainică pentru că, fără îndoială, are o însușire anume, un principiu deosebit de permanență.

Mai întâi, pentru că ne duce, în câteva cuvinte, într-o altă lume, în care nu trăim întâmplările, ci le închipuim, o lume în care stăpânim spațiul și timpul, în care punem în mișcare personaje imposibile, cucerim după dorință alte planete, strecurăm tot soiul de făpturi sub ierburile de pe fundul iazurilor, între rădăcinile stejarilor, o lume în care cârnații atârnă în copaci, râurile curg spre izvoare, păsări guralive răpesc copii, răposați rară odihnă se întorc pe furiș fiindcă au uitat ceva, o lume rară granițe și rară legi, în care putem orândui cum ne place întâlnirile, luptele, pasiunile.

Povestitorul este înainte de toate cel care vine din altă parte, care îi adună în inima satului pe cei care nu pleacă niciodată nicăieri și le arată alți munți, alte planete, alte spaime și alte chipuri. Este cel care aduce schimbarea.

Prin acel „a fost odată”, trecerea dincolo de granițele lumii, adică metafizica, se strecoară în copilăria fiecărui om, și poate chiar a fiecărui popor, prinzând rădăcini atât de puternice, încât vom socoti tot ce s-a născut din mintea omului, întreaga noastră viață drept o realitate indiscutabilă. Pe lângă faptul că ne încântă și ne poartă pe alte tărâmuri, povestea este temeiul însuși al credințelor noastre.

Povestea înseamnă însă mai mult decât această călătorie sau trecere în altă lume. Printr-o datorie firească, fiindcă presupune o relație între oameni, povestea este legată întotdeauna de cei ce ascultă, iar uneori – într-un chip mai puțin vizibil – de cel ce o istorisește. Este asemenea unuia dintre obiectele magice pe care le-a folosit în atâtea rânduri, de pildă o oglindă vorbitoare.

Povestea este publică. Când este spusă, vorbește. Narcis, care nu se gândește decât la el însuși, nu poate inventa și nici povesti. Este pierdut în chipul său din oglinda lacului.

Istorisirea unei povești, acțiune publică prin care națiunile își păstrează identitatea, se regăsește pretutindeni în filmele de toate felurile pe care ni le arată mereu televiziunea. Ochii noștri n-au avut niciodată parte de atâtea drame, comedii, seriale, romane istorice. Din punct de vedere cantitativ, povestea rivalizează cu imaginea omniprezentă de care s-a legat acum o sută de ani. Dar numai din punct de vedere cantitativ; mai departe nu putem face nici o apreciere.

Mai exploatată ca niciodată, mai vlăguită și poate mai popularizată (dar nu întotdeauna), povestea se regăsește în mass-media zilelor noastre. Dacă ne întrebăm de ce, ne vom gândi imediat la distracție, adică la faptul că ne alungă grijile și gândurile. Povestea ne face să uităm urâțenia însângerată a lumii sau prostia ei plicticoasă. Povestea înseamnă evadare, fiindcă ne poartă pe tărâmul uitării.

Dar, când este ingenioasă, ne readuce iute în lumea de care crezusem că ne eliberasem. Și atunci apare din nou oglinda. Ne recunoaștem imediat în ficțiune. Mai mult: chiar dacă povestea – invenție gândită într-o oarecare ordine, numită „ficțiune” – este adesea limpede prezentată ca atare, ea poate fi uneori și clandestină. Se poate ascunde pretutindeni. Poate că se află chiar alături rară știrea noastră.

Pentru că totul este poveste, până și Istoria. Totul este povestit ca un șir de fapte succesive, în care fiecare decurge din cel precedent, anulându-l. S-a întâmplat un lucru, apoi altul. Jurnalele de știri, care trec prin persoana unui interpret, aducător de noutăți bune și rele, sunt dramatizate în mod inevitabil. O luare de ostatici, o negociere anevoioasă, urmărirea unui ucigaș ori un record sportiv sunt tot atâtea povești, tot atâtea drame. Azi am trăi în direct războiul din Troia, cu interviuri luate atât lui Achile, cât și Elenei: și poate chiar zeilor, cine știe?

Povestim, ca și altădată. Și vom mai povesti fără îndoială multă vreme. Este limpede că ne place, de asemenea, să povestim despre noi. Știi ce mi s-a întâmplat ieri? Nu? Ascultă-mă. Iar noi ascultăm. Adesea, când trăim alături de cineva, ascultăm cu răbdare cum le povestește unor prieteni aceeași întâmplare. Facem acest sacrificiu. Știm că lui (sau ei) îi face bine să fie în centrul unei întâmplări. Să se bucure de atenția tuturor, pentru câteva clipe. Este o bucățică de viață, de existență adevărată.

Trăim într-o istorie, istoria noastră, dar și în istoria câtorva oameni care ne sunt apropiați. Trăim, de asemenea, în alte istorii, pe care le împărțim cu vecinii noștri, cu poporul nostru și uneori chiar cu întreaga lume.

De aceea nu suntem niciodată mulțumiți de povestitorii noștri, de scenariști, de exemplu. Așa e și firesc. Nici o oglindă nu ne poate mulțumi. Toate popoarele, în toate timpurile, au fost dezamăgite de autorii lor, de povestitorii lor. Toate au dorit povești mai bune. Pentru că ele sunt făcute din acest aluat în care se recunosc, cu care se identifică. Ar dori ca poveștile lor să fie mai bune, pentru că ele însele doresc să fie mai bune.

Este de la sine înțeles că viața noastră mai cuprinde și alte lucruri. Nu suntem numai povești. Însă fără poveste, fără posibilitate a de a spune această poveste, nu însemnăm nimic, sau însemnăm foarte puțin. Și pentru că o poveste este înainte de toate o mișcare de la un punct la altul, care nu lasă niciodată lucrurile în starea de început, trăim în această curgere, în această mișcare. Avem un început, vom avea un sfârșit.

Se spune – rară nici un fel de dovadă – că Arta cu A mare este o provocare pentru timpul care ne ia și ne macină, că piramidele de la Giseh sunt chemări ale eternității, ca versurile lui Rimbaud sau ca bolta Capelei Sixtine. Nu sunt încredințat că este așa. Se pune totul în același coș, iar „puternica dorință de a dura” (dacă eu nu durez, să dureze măcar o parte din mine, de pildă o operă) este departe de a oferi o explicație completă.

Povestea populară, spusă la ureche, rară numele autorului, nu are această ambiție de trăinicie. Se obișnuiește cu nepăsarea și cu lungi perioade de uitare. Dacă se pierde, atâta pagubă. Mai sunt și altele. Mai ales, nu trebuie nimeni învinuit. Un poet sufist din vremurile de demult spunea: „Noaptea s-a sfârșit, dar povestea mea nu s-a isprăvit. Cu ce este vinovată noaptea?”

Să spui o poveste, pe lângă plecarea spre alt tărâm, este un fel anume de a te strecura în timp și de a-l nega în aceeași clipă. Timpul povestirii a intrat aproape rară greutate în patul stăpân ului de neînvins. Acesta pare să-și piardă pentru moment orice influență și chiar orice putere asupra noastră. Suntem înăuntrul lui, în inima valului, suntem el. Orice mare operă dramatică, purtându-ne cu ea, desființează timpul – în care plictiseala, paznic neobosit, ne readuce la momentul potrivit.

Vechea mașinărie a interesului dramatic are probabil o mare legătură cu această afirmare implicită, pe care o repetă mereu povestitorul, a faptului că stăpânește timpul.

L-am întrebat într-o zi pe neurologul Oliver Sacks ce înseamnă pentru el un om normal. Întrebare banală, rară prea mare importanță. Dar în calitatea sa de neurolog, Oliver Sacks avea un punct de vedere. A ezitat, apoi mi-a răspuns că un om normal este poate acela care se dovedește în stare să-și istorisească propria poveste. Știe de unde vine (are o origine, un trecut, o memorie ordonată), știe unde se află (are o identitate) și crede că știe încotro se îndreaptă (își face planuri, dar la capăt așteaptă moartea). Este, așadar, instalat în mișcarea unei povești, este o istorie și se poate povesti.

Dacă legătura dintre individ și istorie se rupe, dintr-un motiv fiziologic ori mental, povestea se destramă, istoria se pierde, iar persoana este proiectată undeva în afara curgerii timpului. Nu mai știe nimic, nici cine este, nici ce are de tăcut. Se agață de niște aparențe de viață. Individul, sub privirea medicului, este în derivă. Cu toate că mecanismele corpului său funcționează, s-a rătăcit pe drum, nu mai există.

Ceea ce se spune despre un individ se poate spune, și despre o societate? Unii așa cred. Neputința de a se povesti, de a se identifica, de a se așeza firesc în curgerea timpului ar putea să ducă popoare întregi la dispariție, le-ar putea despărți de altele și mai ales de ele însele, în lipsa unei memorii mereu împrospătate. Este ceea ce se întâmplă astăzi cu popoarele africane sau sud-americane, care sunt amenințate de primejdia tăcerii. Expuși la cenzura cea mai importantă, cea comercială, care înaintează sub stindardul „liberei concurențe” (California și Mali sunt „libere” să se întreacă, de pildă, în domeniul producției de televiziune: ce înseamnă de fapt acest lucru? Nu aduce oare cu vulpea liberă în poiata liberă?), numeroși povestitori sunt astăzi împiedicați să vorbească. Purificarea estetică și cea etnică au fost dintotdeauna surori gemene. La acestea se mai adaugă în zilele noastre așa-zisul liberalism, care vine să ne spună, nici mai mult nici mai puțin, să ne ținem gura.

Din toate aceste motive – alături de multe altele, legate de întâmplare – se naște ispita, pentru povestitorii de meserie, să alcătuiască într-o zi o culegere a poveștilor favorite.

Dar ce istorii, ce povești să alegi? Cum să găsești, cum să culegi câteva picături dintr-un ocean? În chip obligatoriu, și nu fără părere de rău, trebuie să selectăm, prin urmare să eliminăm.

Astfel, poveștile pe care le-am adunat și le-am istorisit în felul meu (care este unul din atâtea altele, la un moment dat și într-un loc anume) nu sunt istorii mitice. Chiar dacă poartă uneori urma grijii față de origine, a datoriei de a fi așa, și nu altfel, nu vin din această arie întinsă, explorată atât de metodic chiar în clipa în care dispare, acest teritoriu unde niște oameni i-au asigurat multă vreme pe părinții și pe vecinii lor, povestindu-le lucruri îndeobște fabuloase, că nu se află pe acest pământ nici din întâmplare, nici din greșeală, că o legătură străveche, supranaturală, îi leagă de bucățica lor de pământ și că această naștere anume le impune un fel de a conviețui, ca primă conștiință a umanității.

Am renunțat la aceste povești mitice, ori mitologice, nu din lipsă de interes, ci de spațiu. Sunt uneori destul de lungi și greu de înțeles, învăluite în ceața pe care o știm prea bine, cea a începuturilor, în care ne putem lesne rătăci. La aceasta se adaugă faptul că există colecții minunate, în multe țări, care cuprind aceste povești despre origine și începuturi.

Pag. 5 – 11