Dovada lumii de dincolo

Creierul doctorului Eben Alexander a fost atacat de o boală extrem de rară. Timp de șapte zile s-a aflat în comă. Apoi, tocmai când doctorii se gândeau să întrerupă tratamentul, ochii bolnavului s-au deschis brusc. Se întorsese în lumea aceasta.

Însănătoșirea lui Alexander este un miracol medical. Dar adevăratul miracol al poveștii sale se află altundeva. Cât timp corpul lui a zăcut în comă, Alexander a călătorit dincolo de această lume și a întâlnit o ființă angelică. Aceasta l-a călăuzit în cele mai depărtate tărâmuri ale existenței superfizice. Acolo s-a întâlnit și a vorbit cu sursa Divină a universului însuși. Înainte de această călătorie, el nu găsea împăcare între cunoștințele de neurochirurg și credința în ceruri, Dumnezeu sau suflet. Astăzi, Alexander este convins că adevărata sănătate nu poate fi dobândită decât atunci când realizăm că Dumnezeu și sufletul sunt reale și că moartea nu reprezintă sfârșitul existenței personale, ci doar o tranziție.

PROLOG ... 9

1.Durerea ... 19

2.Spitalul ... 25

3.De nicăieri (Din neant) ... 30

4.Eben IV ... 32

5.Lumea de dincolo ... 36

6.O ancoră pentru viață ... 40

7.Melodia rotitoare și Poarta ... 44

8.Israel ... 48

9.Esența ... 51

10.Ce contează ... 56

11.La capătul spiralei descendente ... 64

12.Esența ... 73

13.Miercuri ... 79

14.Un tip special de experiență în pragul morții ... 81

15.Darul uitării ... 84

16.Puțul ... 90

17.N din 1 ... 92

18.Să uiți și să-ți amintești ... 97

19.Niciun loc unde să te ascunzi ... 99

20.Încheierea ... 103

21.21. Curcubeul ... 105

22.Șase chipuri ... 108

23.Ultima noapte, prima dimineață ... 111

24.Reîntoarcerea ... 114

25.Mai e puțin ... 118

26.Vestea se răspândește ... 122

27.Întoarcerea acasă ... 124

28.Ultrarealul ... 127

29.O experiență obișnuită ... 129

30.Întors din morți ... 134

31.Trei tabere ... 138

32.O vizită la biserică ... 145

33.Enigma conștiinței ... 147

34.O dilemă finală ... 159

35.Fotografia ... 162

36.Eternea ... 168

Mulțumiri ... 169

listă de lectură ... 173

Anexa A: Declarația doctorului Scott Wade ... 181

Anexa B: Ipoteze neuroștiințifice luate în calcul pentru explicarea experienței mele ... 183

Capitolul 1. Durerea

Lynchburg, Virginia – 10 noiembrie 2008

Ochii mi s-au deschis larg. În întunericul dormitorului nostru, m-am concentrat pe lucirea roșie a ceasului de pe noptieră: 4:30 dimineața – o oră înainte de momentul în care mă trezeam de obicei pentru drumul de șaptezeci de minute cu mașina de la casa noastră din Lynchburg, Virginia, până la Fundația de Chirurgie cu Ultrasunete Concentrate din Charlottesville, unde lucram. Soția mea, Holley, încă dormea profund lângă mine.

După ce-am petrecut douăzeci de ani în cadrul neurochirurgiei universitare din Greater Boston, m-am mutat împreună cu Holley și restul familiei în ținuturile înalte ale Virginiei cu doi ani în urmă, în 2006. Holley și cu mine ne întâlniserăm în octombrie 1977, la doi ani după ce amândoi absolviserăm colegiul. Holley își pregătea masterul în arte frumoase, iar eu urmam facultate a de medicină. Ieșise de două ori în oraș cu colegul meu de cameră, Vic. Într-o zi, el a venit cu ea ca să mi-o prezinte – probabil ca să se dea mare. În timp ce plecau, i-am spus lui Holley că poate să revină oricând, adăugând că nu trebuie să se simtă obligată să-l aducă și pe Vic.

La prima noastră întâlnire adevărată, am mers cu mașina la o petrecere în Charlotte, Carolina de Nord, un drum de două ore-și jumătate cu mașina. Holley avea laringită, așa că a trebuit să susțin 99 la sută din conversație și la dus, și la întors. A fost simplu. Ne-am căsătorit în iunie 1980 la Biserica Episcopală St Thomas din Windsor, Carolina de Nord, și ne-am mutat curând după aceea în apartamentele Royal Oaks din Durham, unde eram rezident la departamentul de chirurgie de la Duke. Locuința noastră era departe de a fi regală și nici nu-mi amintesc să fi văzut vreun stejar”, Aveam bani foarte puțini, dar eram atât de ocupați – și atât de fericiți că suntem împreună – că nu ne păsa. Una dintre primele noastre vacanțe a fost o excursie cu cortul primăvara pe plajele din Carolina de Nord. Primăvara este sezonul musculițelor înțepătoare în Carolina de Nord și de Sud, iar cortul nostru nu oferea cine știe ce protecție împotriva lor. Și cu toate astea, ne-am distrat de minune. Într-o după-amiază, în timp ce înotam prin valurile de la Ocracoke, am născocit o metodă de a prinde crabii cu cochilie albastră care îmi forfoteau pe lângă picioare. Am dus o cantitate considerabilă la motelul din Pony Island, unde se cazaseră niște prieteni, și i-am copt pe grătar. Erau destui ca să-i împărțim cu toată lumea. În pofida faptului că făceam economii cât puteam, curând am rămas cu jenant de puțini bani. Stăteam cu cei mai buni prieteni ai noștri, Bill și Patty Wilson, și, dintr-un capriciu, am decis să-i însoțim la o seară de bingo. Bill se ducea la bingo de zece ani în fiecare seară de joi, în fiecare vară, și nu câștigase niciodată. Pentru Holley, era prima oară când juca bingo. Poate c-a fost norocul începătorului sau intervenția divină, dar a câștigat două sute de dolari – care pentru noi parcă erau cinci mii de dolari. Banii ne-au prelungit excursia și ne-au făcut să ne simțim mult mai relaxați.

Mi-am luat doctoratul în medicină în 1980, tocmai când Holley și-a luat licența și și-a început cariera de artist plastic și profesor. Am efectuat prima operație pe creier de unul singur la Duke, în 1981. Primul nostru copil, Eben IV, s-a născut în 1987 la Maternitatea Princess Mary din Newcastle-Upon- Tyne din nordul Angliei în timpul bursei de specializare în chirurgie cerebrovasculară, iar fiul nostru mai mic, Bond, s-a născut la Spitalul Brigham & Women din Boston în 1998.

Am îndrăgit mult cei cincisprezece ani petrecuți la Facultatea de Medicină Harvard și la Spitalul Brigham & Women. Familia noastră a prețuit acei ani petrecuți în zona Greater Boston. Dar, în 2005, Holley și cu mine am convenit că sosise momentul să ne mutăm înapoi în Sud. Voiam să fim mai aproape de familiile noastre și am văzut-o ca pe un prilej să avem un pic mai multă autonomie decât avuseserăm la Harvard. Așa că, în primăvara lui 2006, am luat-o de la zero în Lynchburg, în ținutul muntos al statului Virginia. N-a durat mult până ne-am re adaptat la viața mai relaxată de care ne bucuraserăm amândoi în copilăria petrecută în Sud.

Pentru o clipă, am rămas întins pe pat, încercând vag să îmi dau seama ce anume mă trezise. Ziua precedentă – o zi de duminică – fusese însorită, senină, doar un pic răcoroasă – o vreme de toamnă târzie tipică pentru Virginia. Holley, Bond (10 ani pe atunci) și cu mine ieșiserăm la un grătar acasă la un vecin. Seara vorbiserăm la telefon cu fiul nostru Eben IV (pe atunci, avea 20 de ani), care era în primul an la Universitate a din Delaware. Singurul hop al zilei fusese virusul respirator ușor pe care toți trei îl purtam încă de săptămâna trecută. Chiar înainte de culcare începuse să mă doară spatele, așa că am făcut o baie rapidă, ceea ce a părut să atenueze durerea. M-am întrebat dacă mă trezisem așa de devreme în dimineața asta din cauză că virusul încă mai sălășluia în corpul meu.

M-am mișcat ușor în pat și un val de durere m-a fulgerat în josul coloanei – mult mai intens decât seara trecută. Era limpede că virusul de gripă încă nu dispăruse și-și făcea mendrele. Cu cât mă trezeam mai bine, cu atât durerea se întețea. Întrucât nu reușeam să adorm din nou și mai aveam o oră până îmi începeam ziua de muncă, am hotărât să mai fac o baie caldă. M-am săltat în capul oaselor, mi-am coborât picioarele pe podea și m-am ridicat în picioare.

Instantaneu, durerea a mai urcat o treaptă de intensitate – o durere surdă, punitivă, care penetra adânc la baza coloanei. Lăsând-o pe Holley să doarmă, am pășit ușurel pe hol spre baia principală de la etaj.

Am lăsat să curgă apa și m-am băgat în cadă, aproape sigur că imediat căldura își va face efectul binefăcător. Greșeală. Până când cada s-a umplut pe jumătate, mi-am dat seama că făcusem o eroare. Nu numai că durerea se înrăutățea, dar în același timp era atât de intensă acum, încât mă temeam că voi fi nevoit să urlu la Holley să mă ajute să ies din cadă.

Gândindu-mă cât de ridicolă devenise situația, am întins mâna și am luat un prosop atârnat de un suport de deasupra mea. Am mutat prosopul spre marginea suportului, ca să nu risc să-l smulg din perete, și m-am ridicat ușor în picioare.

Un alt junghi de durere m-a fulgerat la spate, atât de intens, că am gemut. Fără doar și poate, nu era vorba despre gripă. Dar ce altceva putea să fie? După ce m-am dat jos din cada alunecoasă și mi-am pus halatul plușat de culoare stacojie, m-am întors încet în dormitor și m-am lăsat să cad în pat. Corpul îmi era deja din nou ud de la sudoarea rece.

Holley s-a mișcat și s-a întors spre mine.

– Ce s-a întâmplat? Cât e ceasul?

– Nu știu, am spus. Spatele. Mă doare îngrozitor.

Holley a început să-mi maseze spatele. Spre surprinderea mea, m-a făcut să mă simt ceva mai bine. În general, doctorii suportă greu să fie bolnavi. Eu nu fac excepție. Pentru o clipă, am fost convins că durerea – și cauza ei – va începe, în sfârșit, să dispară. Dar la 6:30, ora când plecam de regulă la serviciu, durerea încă mă chinuia și eram practic paralizat.

Bond a intrat în dormitorul nostru la 7:30, curios să afle de ce eram încă acasă.

– Ce se-ntâmplă aici?

– Tatăl tău nu se simte bine, dragule, a spus Holley.

Stăteam în continuare întins în pat cu capul proptit pe o pernă. Bond a venit, a întins mâna și a început să-mi maseze cu blândețe tâmplele.

Atingerea lui a provocat un adevărat fulger prin capul meu – cea mai groaznică durere de până atunci. Am țipat. Surprins de reacția mea, Bond a sărit înapoi.

– Nu-i nimic, i-a spus Holley lui Bond, dar era clar că gândea altceva. Nu i-ai făcut tu nimic. Tati are o durere de cap oribilă.

Apoi am auzit-o zicând, mai mult pentru ea decât pentru mine:

– Mă întreb dacă n-ar trebui să chem ambulanța.

Dacă e un lucru pe care doctorii îl urăsc chiar mai mult decât să fie bolnavi este să ajungă ca pacienți în salonul de urgențe. Mi-am imaginat casa plină de tehnicieni medicali de urgență, șirul de întrebări standard, călătoria la spital, birocrația... Mă gândeam că, la un moment dat, o să încep să mă simt mai bine și am să regret că am sunat după ambulanță.

– Nu, e în regulă, am spus. E rău acum, dar o să treacă în curând. Mai bine ajută-l pe Bond să se pregătească pentru școală.

– Eben, eu cred că ...

– O să fiu bine, am întrerupt-o, cu fața încă îngropată în pernă. Durerea încă mă ținea paralizat. Serios, nu suna la 911. Nu-s chiar așa de bolnav. E doar un spasm muscular la șale și o durere de cap.

Nu foarte convinsă, Holley l-a dus pe Bond la parter și i-a dat ceva să mănânce înainte să-l trimită acasă la un prieten de pe aceeași stradă cu noi ca să meargă împreună la școală. În timp ce Bond se ducea spre ușa de la intrare, mi-a trecut prin cap că, dacă era într-adevăr ceva grav și ajungeam la spital, era posibil să nu-l văd după școală în acea după-amiază. Mi-am adunat toată energia și am strigat firav și răgușit:

– Să ai o zi bună la școală, Bond.

Până când Holley a urcat iar la etaj ca să vadă cum mă mai simt, eu alunecasem în starea de inconștiență. Crezând că ațipisem, m-a lăsat să mă odihnesc și s-a dus la parter să-i sune pe câțiva dintre colegii mei ca să le ceară părerea legat de ceea ce se putea întâmpla.

După două ore, considerând că mă lăsase să mă odihnesc destul, ea s-a întors să mă controleze. Împingând ușa dormitorului, m-a văzut culcat în pat exact la fel ca înainte. Dar, uitându-se mai atent, a văzut că trupul meu nu mai era la fel de relaxat ca înainte, ci rigid ca o scândură. A aprins lumina și a văzut că eram scuturat de spasme violente. Falca de jos mi se proiectase în față în mod nefiresc, iar ochii deschiși mi se rostogoleau în cap.

– Eben, zi ceva! a țipat Holley.

Văzând că nu răspund, a sunat la 911. Echipajul a sosit în mai puțin de zece minute. Paramedicii m-au îmbarcat rapid în ambulanță și-au plecat în direcția secției de urgențe de la Spitalul General Lynchburg.

Dacă aș fi fost conștient, i-aș fi spus lui Holley exact prin ce trecusem acolo în pat în acele momente terifiante, când ea aștepta sosirea ambulanței: un atac sever de epilepsie provocat, fără îndoială, de un șoc extrem de grav suferit de creierul meu.

Dar, firește, n-am putut să fac asta.

În următoarele șapte zile, m-am prezentat în fața lui Holley și a restului familiei doar în formă corporală. Nu-mi amintesc nimic din această lume din timpul acelei săptămâni și a trebuit să adun de la alții acele părți ale istorisirii de față care s-au petrecut în perioada în care am fost inconștient. Mintea mea, spiritul meu – sau cum vreți să numiți partea centrală, umană din mine – dispăruse.

Capitolul 2. Spitalul

Salonul de urgențe de la Spitalul General Lynchburg este al doilea din statul Virginia în ordinea aglomerării și, de regulă, la 9:30 dimineața, în zilele de lucru, este în plină activitate. Lunea aceea n-a făcut excepție. Cu toate că mi-am petrecut majoritatea zilelor de lucru în Charlottesville, acumulasem multe ore de operații la spitalul din Lynchburg și îi cunoșteam cam pe toți cei de acolo.

Laura Potter, medic de urgențe pe care o cunoșteam și cu care colaborasem strâns timp de aproape doi ani, a primit de la ambulanță un apel potrivit căruia un bărbat alb de cincizeci și patru de ani, în status epilepticus, urma să fie adus la salonul ei de urgențe. În timp ce se îndrepta spre intrarea ambulanțelor, a revăzut în gând lista de cauze posibile pentru starea pacientului ce urma să fie internat. Era aceeași listă pe care aș fi alcătuit-o și eu dacă aș fi fost în locul ei: sevraj alcoolic, supradoză de droguri, hiponatremie (nivel anormal de scăzut al sodiului în sânge); accident vascular-cerebral; tumoare metastatică sau primară a creierului; hemoragie intraparenchimală (sângerarea în substanța creierului); abces cerebral... și meningită.

Când infirmierii m-au dus în unitate a de primire de la urgențe, eram încă scuturat de convulsii violente, gemeam intermitent și-mi mișcam necontrolat brațele și picioarele.

Pentru dr. Potter a fost evident după felul cum aiuram și mă zvârcoleam că aveam creierul supus unui atac masiv. O asistentă a adus o targă, alta îmi lua sânge, iar a treia îmi înlocuia prima pungă de perfuzie, care între timp se golise,

Pag. 19 – 25