Adevăr Divin
O singură școală pentru toată lumea
Să regândim educația
| În O singură școală pentru toată lumea, Khan își descrie viziunea revoluționară asupra viitorului educației și, pentru prima oară, ne invită să citim uimitoarea istorie a Khan Academy. |
49.00 48.02 RON (Stoc 0)
• Adresa de e-Mail la care dorești să primești notificarea
Detalii:
În paginile cărții, veți afla, printre altele: De ce elevii și profesorii sunt victimele unui sistem viciat, inventat în Prusia cu două secole în urmă; De ce tehnologia va umaniza sala de clasă și va accentua rolul profesorilor; Cum și de ce ne vom permite să plătim profesorii la fel de bine ca pe alți profesioniști; Cum putem readuce creativitatea și interacțiunea umană în procesul învățării; De ce ar trebui să fim optimiști în legătură cu viitorul educației.Aducând o perspectivă obiectivă asupra istoriei educației, Khan explică originile crizei și ne arată de ce o întoarcere la învățarea prin asimilare succesivă, abandonată în secolul trecut și recuperată cu ingeniozitate prin instrumente de tipul Khan Academy, poate fi cea mai bună șansă de a oferi, acum, fiecărui copil, o educație de clasă mondială. O singură școală pentru toată lumea este mai mult decât o soluție, ea reprezintă un îndemn pentru o educație gratuită, universală, globală și o explicație a modului în care o idee simplă, dar revoluționară, ne poate ajuta să atingem acest țel. |
Cuprins:
Cuvânt înainte ... 9 |
Fragment:
Introducere Educație gratuită, de clasă mondială, pentru oricine, oriunde
Numele meu este Sal Khan. Sunt fondator și membru al corpului profesoral inițial al Khan Academy, o instituție care își propune să ofere accesul la educație gratuită oricui, oriunde. Am scris această carte deoarece cred cu tărie că modul în care se predă și se învață azi se află la un punct de cotitură care apare o dată la un mileniu. Vechiul model de predare în clasă nu mai poate răspunde cerințelor actuale. Este o modalitate fundamental pasivă de a învăța, iar lumea are nevoie din ce în ce mai mult de o procesare activă a informației. Vechiul model se bazează pe împărțirea elevilor pe grupe de vârste și predarea unei programe care nu ține seama de ritmul individual de învățare al fiecărui elev, sperându-se că aceștia vor deprinde câte ceva pe drum. Nu este cert dacă acest model s-a dovedit a fi cel optim acum o sută de ani, dar, cu siguranță, el nu mai este satisfăcător în prezent. Între timp, cu toate că noile tehnologii au adus cu ele speranța unei metode mai eficiente de predare și învățare, ele au și insuflat o senzație de confuzie și chiar teamă; de prea puține ori se întâmplă ca noua tehnologie să depășească nivelul de schimbare de fațadă. Există o prăpastie între vechiul model de învățare și cel nou, prăpastie în care copiii din toată lumea cad în fiecare zi. Deși lumea se schimbă într-un ritm din ce în ce mai alert, eventualele schimbări în sistemul educațional sunt foarte lente și tind să se petreacă în direcția greșită; în fiecare zi – cu fiecare generație de elevi –, prăpastia dintre ceea ce copiii învață și ceea ce ar trebui să învețe devine mai adâncă. La nivel teoretic, lucrurile sunt simple. Într-o măsură sau alta, azi toată lumea vorbește despre educație. Politicienii menționează această problemă în toate discursurile lor. Părinții din toată lumea își exprimă temerile cu privire la faptul că odraslele lor nu se ridică la înălțimea unui set de standarde vagi, misterioase, dar puternice, sau că sunt depășiți de un coleg aflat la două bănci distanță sau în capătul celălalt al lumii. La fel ca în chestiunile religioase, se fac auzite, cu înverșunare, opinii, adesea în absența unor dovezi evidente. Copiii au nevoie de mai multă sau mai puțină structurare educațională? Testăm prea multe cunoștințe sau prea puține? Oprindu-ne un pic asupra testelor, examenele standardizate testează acumularea constantă de cunoștințe sau mai degrabă un heirup pentru trecerea examenelor standardizate? Promovăm inițiativa, înțelegerea și gândire a individuală sau perpetuăm doar un joc lipsit de profunzime? Adulții sunt îngrijorați și în ceea ce îi privește pe ei înșiși. Ce se întâmplă cu capacitatea noastră de a învăța odată ce educația formală s-a încheiat? Cum ne putem antrena mintea astfel încât să nu devină leneșă și fragilă? Mai suntem capabili să învățăm lucruri noi? Dacă da, unde și cum? Toată această discuție referitoare la educație este utilă atâta vreme cât afirmă importanța crucială a învățării în condițiile unei lumi competitive și interconectate. Problema este că nu a dus la schimbări pozitive. Unde există acțiune, găsim, de asemenea, și un set de politici guvernamentale care Mai îngrijorător este faptul că mulți oameni par să nu înțeleagă care este adevărata natură a crizei. Nu este vorba despre rata promovabilității sau de rezultatele examenelor. Ceea ce contează este impactul lor asupra vieții oamenilor. Este vorba despre împlinirea sau irosirea potențialului, despre consolidarea sau negarea demnității. Auzim adesea că liceenii americani sunt pe locul 23 în topul competențelor la științele exacte și matematică. Dintr-o perspectivă americanocentristă, această concluzie nu este deloc îmbucurătoare; însă aceste teste nu sunt relevante pentru situația unor țări decât într-o măsură foarte mică. Cred că, cel puțin în viitorul apropiat, Statele Unite își vor păstra dominația în domeniul științelor exacte și al matematicii, în ciuda eventualelor eșecuri în sistemul de învățământ. Lăsând la o parte retorica alarmistă, nu cred cu Statele Unite își vor pierde supremația pe motiv că elevii din Estonia sunt mult mai buni la matematică. Altele sunt aspectele care au făcut din SUA zona cea mai propice inovației - o combinație unică de creativitate, spirit antreprenorial, optimism și capital. Din acest motiv, copiii inteligenți din întreaga lume speră să obțină un permis de muncă aici. Dintr-o perspectivă globală, progresistă, topurile naționale sunt cumva irelevante. Însă dacă alarmismul nu își are locul, complacerea în această situație ar fi cu adevărat dezastruoasă. Nu există nimic în ADN-ul americanilor care să le creeze o aplecare către antreprenoriat și inovație, iar poziția lor de lideri va deveni fragilă dacă nu este susținută de minți proaspete și care au beneficiat de o educație riguroasă. Chiar în condițiile în care Statele Unite rămân o enclavă de inovație, cine va beneficia de ea? Se va întâmpla ca doar o fracțiune dintre studenții americani să aibă acces la educația necesară, forțându-i astfel pe angajatorii americani să importe oameni capabili? Se va ajunge la situația în care un procent ridicat și crescând de tineri americani vor fi șomeri sau vor avea slujbe sub nivelul lor de pregătire pentru că vor duce lipsă de abilitățile necesare? Aceeași întrebare îi privește și pe studenții din alte țări. Potențialul lor va fi irosit sau dus în direcția greșită pentru că nu li s-au oferit instrumentele necesare sau ocazia de a contribui la dezvoltarea economiei? Democrația adevărată în țările în curs de dezvoltare va avea de suferit din cauza nivelului scăzut de educație și a unui sistem corupt sau viciat? Aceste întrebări implică atât o dimensiune practică, cât și una de tip moral. Consider că fiecare dintre noi are o influență semnificativă asupra educației tuturor semenilor săi. Nu știm niciodată unde se va naște următorul geniu. Poate fi o adolescentă dintr-un sat african care are potențialul de a găsi un leac împotriva cancerului. Poate că fiul unui pescar din Noua Guinee are o înțelegere extraordinară asupra sănătății oceanelor. De ce am permite irosire a talentului acestora? Cum am explica faptul că nu le-am oferit acestor copii șansa la o educație de top, atâta vreme cât dispunem de tehnologia și resursele necesare? Trebuie doar să avem înțelepciunea și curajul de a acționa. În loc să facă ceva, oamenii vorbesc încontinuu despre schimbări treptate. Din lipsă de imaginație sau din teama de a face valuri, conversația se oprește înainte de chestionarea motivelor fundamentale pentru care educația se află în această situație gravă, centrându-se pe o serie de obsesii comune, dar greșit înțelese, cum ar fi rezultatele testelor și gradul de promovabilitate. Acestea din urmă nu sunt nicidecum chestiuni banale. Totuși, lucrul cel mai important este să ne asigurăm că generațiile viitoare vor fi formate din oameni puternici, productivi și împliniți, care să își valorifice la maximum potențialul și să își asume cu adevărat responsabilitatea de a susține cuorice preț democrația.În analizarea acestor factori, vom dezbate câteva principii fundamentale. Cum învață oamenii? Mai are sens modelul standard de învățare în clasă – predare în școală urmată de învățare acasă – în această eră digitală? Care este motivul pentru care studenții uită atât de multe noțiuni, pe care ar fi trebuit să le învețe, imediat după ce au terminat examenul? De ce adulții simt o ruptură atât de puternică între ceea ce au învățat la școală și ceea ce fac cu adevărat în viața reală? Acestea sunt tipurile de întrebări la care ar trebui să căutăm răspunsuri. Dar chiar și atunci, rămâne o diferență uriașă între a deplânge starea învățământului actual și a acționa în sensul îmbunătățirii sale. În 2004 – cumva din întâmplare, vă voi explica mai târziu – am început să testez câteva idei care păreau să funcționeze. În mare parte, erau întrupări ale unor principii dovedite. Pe de altă parte, cuplate cu scalabilitatea și accesul la noile tehnologii, aceste idei au indicat posibilitatea reconsiderării educației așa cum este ea acum. Dintre toate’ experimentele, cel care a dezvoltat o viață proprie a fost postarea de lecții de matematică pe YouTube. Nu știam care este metoda ideală, dacă va funcționa sau dacă postările de lecții vor avea măcar câteva vizionări. Eram conștient că voi face greșeli, dar mi-am propus să învăț din ele (da, greșelile sunt permise). Am fost nevoit să mă încadrez în timpul limitat pe care mi-l permite a o slujbă solicitantă ca analist de fonduri speculative (hedge fund). Însă, în doar câțiva ani, mi-a devenit clar că pasiunea și chemarea mea erau educația virtuală; în 2009 am demisionat și am decis să mă dedic în totalitate proiectului care devenise deja Khan Academy. Deși denumirea era una măreață, resursele disponibile pentru acest proiect erau rizibil de mici. Academia dispunea de un calculator, un software de captare a imaginii în valoare de 20 de dolari și o tabletă de 80 de dolari; graficele și ecuațiile erau desenate – adesea destul de neclar – cu ajutorul unui program gratuit pe nume Microsoft Paint. În afara videourilor, făcusem rost de un software pentru teste care era găzduit de o platformă pentru care plăteam 50 de dolari pe lună. Corpul profesoral, echipa de inginerie, personalul de susținere și administrativul erau alcătuite dintr-o singură persoană: eu. Bugetul se compune a din economiile mele. Îmi petreceam aproape toată ziua într-un tricou și o pereche de pantaloni de trening care costau șase dolari, vorbind cu un monitor și visând la lucruri mărețe. Nu îmi propusesem să concep un site popular sau să îmi fac o intrare spectaculoasă în dezbaterile pe tema educației. Poate eram idealist, însă visam să creez ceva durabil și revoluționar, o instituție universală care să fie aici și peste câteva sute de ani și care să ne ajute să regândim radical procesul educației. Eram convins că venise timpul pentru o astfel de reexaminare fundamentală. Noile instituții și modele apăr ca rezultat al unor puncte de cotitură în istoria umanității. Harvard și Yale au fost fondate la scurt timp după colonizare a Americii de Nord. MIT, Stanford și sistemul universităților de stat au fost produse ale revoluției industriale și ale expansiunii teritoriale a Americii. La acest moment, suntem în faza incipientă a unei transformări în istoria universală care se anunță a avea cel mai mare impact din istorie: revoluția informației. În cadrul acestei revoluții, ritmul schimbării este atât de rapid, încât creativitatea reală și gândirea analitică nu mai sunt opționale; nu sunt un lux, ci unelte de supraviețuire. Nu ne mai putem permite ca doar un segment din populația globului să aibă acces la o educație temeinică. Cu aceste considerații în minte, am decis să plec într-o misiune totodată foarte ambițioasă – cu ajutorul unei tehnologii la îndemână, dar absurd de neutilizată – și cu totul fezabilă: oferirea unei educații de primă mână, oricui și oriunde. Filosofia mea în ceea ce privește predarea era simplă și foarte personală. Mi-am propus să predau așa cum mi-am dorit eu însumi să mi se fi predat. Adică mi-am dorit să împărtășesc bucuria de a învăța, acel fior care se naște din înțelegerea unor chestiuni despre univers. Îmi doream să le transmit studenților mei nu doar logica, ci și frumusețea științelor și a matematicii. Mai mult decât atât, am căutat o metodă care să-i ajute, în aceeași măsură, pe copiii care se întâlneau pentru prima oară cu un subiect, ca și pe adulții care doreau să-și reîmprospăteze cunoștințele; pentru elevii care se luptau cu temele și pentru persoane mai în vârstă care sperau să-și mențină mintea activă și agilă. Ce voiam să evit era acel proces chinuitor care se desfășura uneori în clasă – memorarea și folosirea unor formule gata digerate menite să asigure o notă bună la următorul examen și nimic mai durabil sau mai profund. În schimb, eu îmi doream să-i ajut pe elevi să perceapă conexiunile, legătura dintre o lecție și următoarea; să le ascut simțul intuiției, astfel încât simpla informație, dobândită prin concepte succesive, să se dezvolte într-o stăpânire perfectă a unei materii. Pe scurt, Pag. 13 – 19 |