Cuvinte la Postul Mare

Să ne privim postirea cu ochi aspru și să ne îngrijim din toate puterile să o facem de folos sufletului nostru. Cum să reușim asta? Trebuie să facem în noi înșine o cotitură însemnată: de la iubirea de lume, de plăcerile ei, de păcat, trebuie să  ne întoarcem către iubirea de Dumnezeu, pe Care și trebuie să-L iubim mai presus de toate.

Postirea aduce, oare, folos sufletului nostru?

Fiecare dintre noi trebuie să-și pună întrebarea aceasta și să ia astfel aminte la inima sa, ca să vadă dacă este în ea schimbarea cea sfântă, dacă încetează să mai iubească și să facă păcatul.

Când postești, unge capul tău și fața ta o spală, spune Mântuitorul: unge capul tău, adică unge sufletul tău cu untdelemnul milostivirii, și spală fața sufletului tău cu untdelemnul curăției, și Tatăl tău, Care vede în ascuns, îți va răsplăti ție la arătare.

Cuvânt în Duminica Vameșului și Fariseului ... 5

Cuvânt în Duminica Vameșului și Fariseului ... 15

Cuvânt în Duminica Fiului Risipitor ... 19

Cuvânt în Duminica Fiului Risipitor ... 24

Cuvânt în Duminica Fiului Risipitor ... 35

Cuvânt în Duminica Lăsatului sec de carne ... 41

Cuvânt în Duminica Lăsatului sec de carne ...46

Cuvânt în Duminica Lăsatului sec de brânză ... 51

Cuvânt în Duminica Lăsatului sec de brânză ... 60

Învățătură în Duminica Lăsatului sec de brânză ... 67

Învățătură în Duminica Lăsatului sec de brânză ... 72

Învățătură în miercurea primei săptămâni a Postului Mare ... 78

Cuvânt despre pocăință ... 83

Cuvânt despre împărtășirea Sfintelor Taine ... 89

Cuvânt în prima Duminică din Postul Mare, Duminica Ortodoxiei ... 94

Cuvânt în Duminica Ortodoxiei ... 99

Cuvânt în Duminica a doua din Postul Mare ... 108

Cuvânt în Duminica a doua din Postul Mare ... 112

Cuvânt în Duminica a doua din Postul Mare ... 122

Cuvânt în Duminica a doua din Postul Mare ... 127

Învățătură în Duminica a treia din Postul Mare, Duminica Sfintei Cruci ... 134

Cuvânt în Duminica Sfintei Cruci ... 138

Cuvânt în Duminica Sfintei Cruci ... 143

Cuvânt de învățătură în vinerea săptămânii Crucii ... 147

Învățătură în Duminica Sfintei Cruci ... 151

Cuvânt în Duminica Sfintei Cruci ... 153

Cuvânt în Duminica a patra din Postul Mare ... 158

Învățătură în Duminica a cincea din Postul Mare ... 162

Cuvânt în Duminica a cincea din Postul Mare ... 166

Cuvânt despre cântarea: Iată, Mirele vine în miezul nopții ... 173

Cuvânt în Lunea Mare ... 178

Învățătură în Miercurea Mare ... 183

Învățătură în Sfânta și Marea Vineri, înaintea epitafului ... 185

Învățătură în Sfânta și Marea Vineri, înaintea epitafului ... 190

Învățătură în Sfânta și Marea Vineri, înaintea epitafului ... 194

Învățătură în Sfânta și Marea Vineri, înaintea epitafului ... 198

Învățătură în Sfânta și Marea Vineri ... 203

Cuvânt în Sfânta și Marea Vineri ... 208

Cuvânt în Duminica Vameșului și Fariseului

Fariseul, stând, așa se ruga în sine: „Dumnezeule, îți mulțumesc că nu sunt ca
ceilalți oameni, răpitori, nedrepți, preacurvari,
sau ca și acest vameș.” (Le. 18, 11)

Fiind învățători de credință în poporul iudeu, fariseii se lăudau cu cunoașterea Legii – și totuși, Îl necinsteau pe Dumnezeu mai mult decât toți prin călcarea Legii și prin fățărnicia lor cea neîntrecută. Mântuitorul a arătat foarte bine câte parale fac atunci când a spus despre ei că le place să stea pe locurile de frunte în adunări și să li se plece lumea în piețe. Această nenorocită patimă a semețirii se trăgea în ei din exagerarea mincinoasă a propriilor calități, întrucât ei, fiind învățători ai credinței, știau bine legea lui Moise, pe care mulți dintre iudei nu o cunoșteau. Vameșii erau strângători de dări și în meseria lor se foloseau foarte adesea de mijloace nelegiuite. În Evanghelie vedem o pildă uimitoare de smerenie și lepădare de sine a unui vameș în Zaheu, mai-marele vameșilor. Când Mântuitorul a venit la el în casă, Zaheu, cu pocăință adâncă, i-a zis Domnului: Iată, jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor și;` dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, întorc împătrit (Lc. 19, 8).

Farisei și vameși sunt și acum – nu cu numele, ci cu faptele. Patima semețirii și a laudei de sine domnește și acum în fiii vechiului Adam. Vom vorbi acum, precum ne cheamă să facem maica noastră Biserica, despre cât de pierzătoare este această patimă și despre pricinile de smerire. De unde vin în noi patima semețirii și cea a laudei de sine? Din aceeași obârșie ca toate păcatele noastre: de la păcatul strămoșesc dintâi. Omul a fost zidit ca să-L iubească pe Dumnezeu, ca pe pricinuitorul ființării sale, mai mult decât orice, să privească însușirile Lui cele desăvârșite și să urmeze lor, împlinind cu sfințenie voia Lui. El s-a iubit însă mai mult pe sine decât pe Dumnezeu, a vrut să-și însușească aceste desăvârșiri ale Lui, a dorit să fie la fel de mare ca Dumnezeu, a dorit să fie de capul său, s-a supus iubirii de sine și trufiei – și a căzut. Așadar, semeția sau trufia este o patimă pierzătoare de suflet a omului, care îl face vrăjmaș lui Dumnezeu și disprețuitor al aproapelui. Cum poate Dumnezeu să caute cu bunăvoință spre făptura care se îngâmfă cu însușirile sale și nu își vede pereche, de parcă omul ar avea ceva al său? Iată începutul patimii noastre de a ne înălța pe noi înșine! Ca patimă, ea este, firește, o boală a sufletului nostru, de care acesta s-a molipsit în clipele căderii primilor oameni. Ca părere mincinoasă despre propriile însușiri, ca mișcare nelegiuită a voinței, ea este, totodată, roadă a îndemnurilor duhului celui rău, care, căzând el însuși prin trufie și prin zavistie, l-a tras și pe om la cădere prin aceleași păcate. Știm că oamenii nu au căzut singuri, ci prin ispita diavolului. Trebuie cumva să arătăm pe larg că trufia sau lauda de sine, îmbinată cu defăimare a altora, este o boală a sufletului nostru? Ca să ne încredințăm de asta ajunge să privim la omul trufaș cu ochiul sfintei credințe. Ce este omul în starea lui de acum? O ființă căzută, zdrobită, plină de răni. Vi se pare exagerată o asemenea comparație? Amintiți-vă parabola despre samariteanul cel milostiv și omul căzut între tâlhari (v. Le. 10,30-37). Pe cine închipuie acest om căzut între tâlhari, zdrobit în bătaie și plin de răni? Pe cine altcineva decât pe noi, cei istoviți de chinurile patimilor, lumii și diavolului? Dacă un asemenea om ar începe să spună că este pe deplin sănătos și că nu simte nici o durere, ce-am spune despre el? N-am spune că e bolnav de tot, cu un picior în groapă? Fiindcă trupul lui nu mai simte nimic, și asta arată că puterile lui de viață sunt secătuite. Același lucru, absolut același, trebuie să-i spunem și despre omul trufaș.

Apoi, trufia este rodul îndemnurilor duhului celui rău. Credeți că este greu să ne convingem de acest lucru? Trufia e o părere mincinoasă, exagerată, despre propriile calități, adevărate sau păru te, însoțită` de defăimare a altora. Așadar, părere mincinoasă – dar de unde vine minciuna în lume? Dumnezeu este adevăr. Sfânta Scriptură ne arată un singur izvor al minciunii, un singur părinte al ei: Voi sunteți din tatăl vostru diavolul,  le spune Mântuitorul iudeilor, și vreți să faceți poftele tatălui vostru. El de la început a fost ucigaș de oameni și nu a stat întru adevăr, pentru că nu este adevăr întru el. Când grăiește minciuna grăiește dintru ale sale, căci este mincinos și tatăl minciunii (In 8, 44). Tocmai el îi șoptește omului absorbit de sine însuși, faptele sale bune: „Tu ești ființa cea mai desăvârșită, pe care toți ceilalți – făpturi vrednice de dispreț, care trăiesc degeaba pe lumea asta, căci nu fac decât să păcătuiască – ar trebui să o admire." Judecați singuri ce mare minciună este aceasta. Oare chiar este acel lăudăros obraznic "ființa cea mai desăvârșită" și oare chiar așa este aproapele lui, pe care el îl defaimă cu îndrăzneală? Poate că aproape le cu pricina s-a pocăit chiar în clipa când era osândit, lăcrimând pentru păcatele sale înaintea Celui ce cearcă inimile (Apoc. 2, 33), a Dumnezeului tuturor, și a primit iertare, în timp ce calitățile celui ce se îngâmfă sunt îndoielnice în virtutea faptului că și le trâmbițează numai înaintea lui Dumnezeu, la biserică, sau înaintea tuturor și a fiecăruia. Desăvârșirea adevărată, virtutea adevărată este modestă: îi place să se ascundă și nu îndrăznește să vadă vreun merit în calitățile sale, cu atât mai mult să-i defaime pe alții. Tu spui despre tine însuți că ești bun, milostiv cu toți, râvnitor față de credință și de Sfânta Biserică, îți istovești trupul cu postirea. Minunat – dar cine ți-a dat dreptul să-ți dai numele acestor cinstite virtuți? Cine te-a proclamat bun, milostiv, râvnitor pentru Biserică și pentru sfintele ei rânduieli? Dumnezeu? Vreun înger? Sau tu singur ai stabilit prețul virtuții tale? Dar cum vom putea să spunem care este prețul faptelor noastre? Cum le vom cântări? Cu ce măsură? Ne cunoaștem bine inima necurată, care întotdeauna, sau cel puțin de cele mai multe ori, ia parte la săvârșirea faptelor noastre bune? Oare nu intră în virtuțile noastre socoteli ale iubirii de sine sau alte imbolduri urâte? Cât de ușor se ascund uneori de noi înșine imboldul urât care ne-a împins să facem o faptă bună! Otrava păcatului a pătruns adânc în sufletul nostru și, fără ca noi să băgăm de seamă, ne otrăvește aproape toate virtuțile. Oare nu este mai bine să privim în noi înșine cât mai des și cât mai cu luare-aminte și să băgăm de seamă în adâncul sufletului nostru neajunsurile pe care le avem, ca să le îndreptăm, în loc să ne etalăm calitățile? Și de ce să le etalăm, de ce să ne prețuim singuri, când Cel mai nepărtinitor prețuitor al lor este în cer – Domnul Dumnezeu, Care, având a răsplăti fiecăruia după faptele lui (v. Apoc. 22, 12; Ier, 17, 10), bineînțeles că știe cum să prețuiască aceste fapte. Așadar, să lăsăm în seama Lui judecarea virtuților noastre, iar noi să ne lucrăm mântuirea cu frică de Dumnezeu, fără să ne mândrim (v. Filip. 2, 12).

Nu trebuie să ne mândrim față de alții, ci să ne smerim – și câte pricini de smerenie nu are fiecare dintre noi! Omul nu are nimic al său: tot ce are e de la Dumnezeu – și sufletul, și trupul, și toate celelalte, afară de păcat. Orice faptă bună este tot de la Dumnezeu. Și atunci, cu ce se poate lăuda omul? Ce ai, omule, pe care să nu-l fi primit? Iar dacă l-ai primit, de ce te fălești, ca și cum nu l-ai fi primit? (1 Cor. 4, 7). Dacă se laudă cu virtuțile sale înseamnă că își însușește, ca un fur de cele sfinte, slava care se cuvine numai lui Dumnezeu. Apoi, fiecare om este, mai mult sau mai puțin, paralizat de către păcat; cel puțin, foarte mulți se află din pricina lui într-o stare de nesimțire. Cât de nesuferită este această convingere bolnăvicioasă și mincinoasă a lor că sunt absolut sănătoși și că nu au nevoie de doctor! Și aceasta trebuie să fie pentru noi un imbold de a nu pune mare preț pe faptele noastre bune, care poate că nu sunt altceva decât o aiurare a sufletului nostru. Însuși Cerescul și Atotștiutorul Judecător a luat asupra Sa prețuirea faptelor noastre, și pentru ele îi va răsplăti fiecăruia la vremea potrivită. De aceea, este neapărată nevoie să săvârșim fiecare faptă bună a noastră sub ochii lui Dumnezeu și să lăsăm judecarea ei doar în seama Sa, fără a îndrăzni să ne atingem de ea cu propria noastră judecată, care e supusă greșelii. De altfel, trebuie să băgăm de seamă că avem tare puține fapte bune, cele rele fiind neasemuit mai multe. Încă un imbold spre smerenie, cel mai puternic: eu sunt păcătos, iar Dumnezeu e Drept Judecător. Cum să nu am în gând judecata lui Dumnezeu, care poate fi gata să se săvârșească asupra noastră chiar astăzi, și cum să nu uit de faptele mele bune, care poate că sunt cu totul neînsemnate și față de mulțimea păcatelor mele nu au nici o însemnătate? Fiindcă păcătuim zi de zi, ceas de ceas, și cu cuvântul, și cu fapta, și cu gândul, și cu simțirile. Dă-ne, Dumnezeule, să avem mereu înaintea ochilor desăvârșita noastră atârnare de Tine, neputința noastră, păcătoșenia noastră, ca să ne smerim mereu înaintea Ta și înaintea aproapelui!

Fraților și surorilor! Fără îndoială, nu are cum să nu vă placă pilda smeritei cugetări a vameșului, care a fost înfățișată în Evanghelia de astăzi, întrucât ea ne descrie pe noi, păcătoșii care ne pocăim, și noi recunoaștem cu ușurință

Pag. 5 – 11