Postul Mare

Pocăința este începutul și condiția pentru o adevărată viață creștinească. Primul cuvânt al lui Hristos, când a început să predice, a fost: Pocăiți-vă! (Matei 4, 17). Dar ce este pocăința? La întrebările „Ce este pocăința?”, „De ce avem nevoie de ea?”, „Cum trebuie să o practicăm?”, Postul Mare are răspuns. Într-adevăr, este o școală a pocăinței, la care orice creștin se cuvine să participe în fiecare an, pentru a-și adânci credința, pentru a-și reevalua și, dacă este posibil, a-și schimba viața. Este un minunat pelerinaj la sursele adevărate ale credinței ortodoxe – o redescoperire a căii ortodoxe în viață.

Am nădejdea că cititorul însuși poate descoperi pentru sine că în această lume nimic nu este mai frumos și mai profund, mai inspirat și mai aducător de inspirație decât ceea ce Biserica, Mama noastră, descoperă și ne oferă, în mod liber, odată cu intrarea în anotimpul binecuvântat al „primăverii Postului”.

Studiu introductiv ... 7

Cuvânt înainte ... 19

Introducere. Postul: pași spre Înviere ... 21

I. Pregătirea pentru Post ... 35

II. Rugăciunea Postului ... 57

1..Tristețea luminoasă” ... 57

2.Rugăciunea din Post a Sfântului Efrem Sirul ... 62

3.Sfânta Scriptură ... 70

4.Triodul ... 75

III. Liturghia Darurilor mai înainte Sfințite ... 81

1.Cele două sensuri ale Sfintei Împărtășanii ... 81

2.Cele două sensuri ale Postului ... 87

3.Împărtășirea de seară ... 93

4.Rânduiala slujbei ... 97

IV. Calea Postului ... 108

1.Începutul: Canonul cel Mare ... 108

2.Sâmbetele Postului ... 114

3.Duminicile Postului ... 124

4.Înjumătățirea Postului Mare – Sfânta Cruce ...     129

5. Pe drumul către Betania și Ierusalim ... 134

V.Postul Mare în viața noastră ... 145

1..Tratându-l cu seriozitate ... 145

2.Participarea la slujbele Postului ... 152

3.„ ... numai cu post și cu rugăciune” ... 154

4.Un „mod de viață” în Postul Mare ... 164

Anexă. Sfintele Sfinților ... 175

1.O întrebare urgentă și esențială ... 175

2.„Religia nereligioasă” ... 180

3.De ce Taine? ... 182

4.Regula ... 187

5.Decăderea: cauzele și motivațiile ei ... 190

6.Sensul împărtășirii ... 196

7.Sensul pregătirii pentru împărtășanie ... 202

8.Spovedanie și împărtășire ... 208

9.O redescoperire totală ... 218

Postul: pași spre Înviere

Când un om pleacă într-o călătorie, trebuie să știe unde merge. La fel este și cu Postul Mare. Dincolo de toate, Postul Paștilor este 6 călătorie spirituală, a cărei destinație este Învierea, „Sărbătoarea Sărbătorilor”. Este pregătirea pentru ”împlinirea pascală, adevărata Revelație”. De aceea, trebuie să începem încercând să înțelegem această legătură dintre Post și Înviere, pentru că ea descoperă ceva esențial, crucial, despre credința și viața noastră creștină.

Este oare necesar să explicăm că Paștile reprezintă mult mai mult decât una dintre sărbători, mult mai mult decât comemorarea anuală a unui fapt trecut? Oricine a luat parte, fie și numai pentru o singură dată, la acea noapte ce este „mai luminată decât ziua”, oricine a gustat acea unică bucurie, înțelege. Dar care este conținutul acestei bucurii? De ce putem cânta, așa cum o facem, la Liturghia pascală: „Astăzi, toate s-au umplut de lumină, și cerul, și pământul, și cele de dedesubt”? În ce sens sărbătorim noi, cum pretindem că o facem, „moartea morții, distrugerea iadului, începutul unei noi și veșnice vieți”? La toate aceste întrebări, răspunsul este: noua viață, care a strălucit din mormânt acum aproape două mii de ani și ne-a fost dată nouă, tuturor celor care credem în Hristos. Ne-a fost dată în ziua Botezului nostru, în care, așa .cum zice Sfântul Apostol Pavel, ne-am îngropat cu Hristos... întru moarte, pentru ca, așa cum Hristos a înviat din morți, și noi să umblăm întru înnoirea vieții (Romani 6, 4). Astfel, la Paști, noi sărbătorim învierea lui Hristos, care a avut loc și care continuă să aibă loc cu noi. Pentru că fiecare dintre noi a primit darul acestei noi vieți și puterea de a o accepta și de a trăi în conformitate cu ea. Este’” un dar care schimbă în mod radical atitudinea noastră față de orice în această lume, inclusiv față de moarte. Prin acest dar, suntem în stare să afirmăm, plini de bucurie:

„Moartea nu mai există!” 0, moartea încă există, fiți siguri, încă ne confruntăm cu ea și, într-o zi, va veni și ne va lua! Dar credința noastră este că Hristos, prin propria-I moarte, a schimbat însăși natura morții, făcând din ea o trecere, o depășire, o Pasha în Împărăția lui Dumnezeu, transformând tragedia tragediilor în suprema victorie. ”Cu moartea pre moarte călcând”, ne-a făcut și pe noi părtași ai Învierii Sale. De aceea, la sfârșitul Utreniei pascale spunem: „Hristos a înviat și viața stăpânește! Hristos a înviat și nici un mort nu rămâne în mormânt!”

Așadar, aceasta este credința Bisericii, afirmată și scoasă în evidență de nenumărații săi sfinți. Cu toate acestea, oare nu ni se confirmă zilnic că rareori avem această credință, că mereu pierdem și trădăm „noua viață” care ne-a fost dată în dar și că, de fapt, trăim ca și cum Hristos nu ar fi înviat din morți, ca și cum acest uriaș eveniment nu ar fi avut nici un sens pentru noi? Toate acestea, din cauza slăbiciunilor noastre, a imposibilității noastre de a trăi în mod constant prin „credință, nădejde și dragoste”, la acel nivel la care Hristos ne-a chemat când a zis: Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui. Pur și simplu, uităm toate acestea – suntem atât de ocupați, atât de cufundați în preocupările noastre zilnice! – și, pentru că uităm, cădem. Prin această uitare, prin această cădere și prin acest păcat, viața noastră devine din nou „veche” – meschină, întunecată și, în definitiv, absurdă – o neînsemnată călătorie către un sfârșit fără sens. Reușim să uităm chiar și moartea și atunci, deodată, în mijlocul „bucuriei de a trăi”, ni se pare oribilă, inevitabilă și păcătoasă. Poate, din timp în timp, ne cunoaștem și ne mărturisim feluritele ”păcate”, totuși încetăm să ne raportăm viața la acea nouă viață pe care ne-a descoperit-o Hristos și pe care ne-a dăruit-o. Chiar trăim ca și cum niciodată nu ar fi venit! Acesta este adevăratul păcat, păcatul tuturor păcatelor, adâncul tristeții și tragedia creștinătății noastre.

Dacă înțelegem aceasta, atunci putem realiza ce sunt Paștile și de ce presupun post. Atunci înțelegem că tradițiile liturgice ale Bisericii, toate perioadele și slujbele ei au, mai întâi de toate, rolul de a ne ajuta să restabilim vederea și gustul acelei noi vieți – pe care atât de ușor o pierdem și o deformăm –, ca să ne putem pocăi și întoarce către ea. Cum putem noi iubi și dori ceva ce nu cunoaștem? Cum am putea noi pune mai presus de orice, în viața noastră, ceva ce n-am văzut și de care nu ne-am bucurat niciodată? Pe scurt: cum putem noi căuta o Împărăție despre care nu avem nici o idee? Rugăciunea Bisericii a fost și încă mai este intrarea noastră în această Împărăție și comuniunea noastră cu noua piață a Împărăției. Prin viața sa liturgică, Biserica ne descoperă ceva ce „urechea omului nu a auzit, ochiul nu a văzut, la inima omului nu a ajuns, ci Dumnezeu a pregătit celor ce-L iubesc pe El”. Și, în centrul acestei vieți liturgice, ca inimă și punct culminant al ei, ca soarele ale cărui raze penetrează totul, se află Paștile. Aceasta este ușa deschisă în fiecare an către minunata frumusețe a Împărăției lui Hristos, pregustarea acelei veșnice bucurii care ne așteaptă, slava care, deja, deși nevăzută, umple întreaga creație: „Moartea nu mai există!” Întreaga rugăciune a Bisericii gravitează în jurul Paștilor. De aceea, anul liturgic, adică succesiunea perioadelor și a sărbătorilor, devine o călătorie, un pelerinaj către Paști, Sfârșitul, care este, în același timp, și Începutul: sfârșitul a tot ceea ce este” vechi”, începutul unei noi vieți, o constantă trecere de la „această lume” către Împărăția deja descoperită în Hristos.

Și tocmai viața cea „veche”, cea a păcatului, viața meschină, nu este chiar așa ușor de depășit și de schimbat. Evanghelia așteaptă și cere de la om un efort de care, în starea lui prezentă, acesta este practic incapabil. Ni se propun o viziune, un țel, un mod de viață care sunt cu mult deasupra posibilităților noastre! Chiar și pentru Apostoli, pentru că, atunci când L-au auzit pe Hristos învățându-i, L-au întrebat cu disperare: „Dar cum poate fi aceasta posibilă?” Nu este deloc ușor să respingi un ideal de viață mărunt, născut din grijile zilnice ale vieții, din căutarea bunurilor materiale, a siguranței și a plăcerii, pentru a-l înlocui cu un ideal de viață în care scopul este perfecțiunea desăvârșită: Fiți, dar, desăvârșiți, precum Tatăl vostru Cel din ceruri desăvârșit este. Această lume, prin toate mijloacele ei de comunicare, spune:

„Fii fericit, nu te complica, urmează calea cea largă!” Hristos, în Evanghelie, zice: alege calea cea strâmtă, luptă și suferă, pentru că aceasta este calea către adevărata fericire! Și, dacă Biserica nu ne-ar ajuta, cum am putea noi să facem această grozavă alegere, cum ne-am putea noi pocăi și întoarce la promisiune a fără de seamăn ce ni se

Pag. 21 – 25