Cum să biruim iubirea de arginți

Într-o lume în care discrepanțele dintre păturile sociale devin tot mai evidente, creștinii sunt adeseori obligați să își pună foarte acut problema bunăstării materiale. Unii sunt apăsați de nevoi și de grija zilei de mâine, pe când credincioșii mai înstăriți poartă conștiința responsabilității față de aproapele mai puțin avut.

Vreți să aflați răspunsul la dilemele morale cu care vă confruntați în privința aceasta? Sfinții și ceilalți autori duhovnicești cunoscuți cuprinși în această carte vă răspund într-un glas: Nu situația sa materială îl mântuiește sau îl pierde pe om, ci atitudinea corectă sau greșită față
de ea.

Lucrarea de față reprezintă o cheie a perspectivei ortodoxe asupra sărăciei și bogăției.

Sărăcia și bogăția ... 5

Celui ce trudește Dumnezeu îi trimite milă ... 13

Sărăcia apropie de Dumnezeu ... 21

Rabdă, și vei primi răsplată în ceruri ... 28

Dacă ești sărac, înseamnă că Dumnezeu te iubește ...  38

Nădăjduiți în Dumnezeu ... 41

De ce Domnul îngăduie sărăcia și feluritele necazuri ... 47

Nu îi invidia pe cei bogați ... 57

Despre hoție ... 64

Dacă ai fost jefuit ... 72

Despre bogăția nedreaptă ... 78

Deseori, bogăția îl strică pe om ... 85

De ce Dumnezeu îngăduie ca oamenii răi să fie bogați ... 93

Ce este iubirea de câștig ... 96

Este ușor să fii bogat? ... 110

Cu bogăția nu te saturi ... 120

Nu vei lua cu tine averile în mormânt ... 124

În bani stă oare fericirea? ... 126

Ce sunt bogăția și sărăcia ... 133

Pe pământ suntem doar călători ... 136

Folosința vremelnică a averilor ... 145

Pentru toate să mulțumești Domnului ... 154

Mâna celui ce dă nu va sărăci ... 161

Cum să devenim desăvârșiți ... 182

Ce folos avem de pe urma bogăției ... 187

Nu bogăția este un rău, ci felul cum o privim ... 196

Cu cât iubim mai puțin bogăția, cu atât ne slujește mai credincios ... 205

Adevăratele comori ... 215

Cum să se mântuiască bogatul ... 230

Filosofia proprietății ... 243

SÃRÃCIA ȘI BOGÃȚIA

„Săracii îi pot îmbogăți pe bogați... Bogații îi pot sărăci pe săraci... „ Cât de diferit este felul în care pronunță lumea cuvintele acestea! Necredincioșii înțeleg prin ele exploatarea săracilor de către bogați. Cei ce cred în Hristos, cei ce trăiesc în Hristos văd în această afirmație un cu totul alt plan, mult mai larg și mult mai bogat: cel sărac materialicește poate, prin înălțimea și curăția duhului său, să înalte, să îmbogățească duhovnicește un om mai bogat materialicește, și dimpotrivă: un bogat, nenorocit din punct de vedere moral, firește că-l „sărăcește”, îl pustiește duhovnicește pe săracul care intră în contact cu el. Pentru că fiecare dintre noi nu numai că este „vinovat pentru toată lumea”, ci îi înrâurește pe toți, indiferent de poziția sa socială. Iar în lume se rostogolesc mereu, val după val, în chip nevăzut pentru ochii privitorului superficial, energiile morale și duhovnicești ale oamenilor luați în parte, care sunt nu numai pentru sine, ci și pentru toată lumea fabrici de bine sau
rău, „conductori” ai luminii lui Hristos sau ai întunericului drăcesc.

Bogăția materială nu este vătămătoare în sine (ea este neutră din punct de vedere moral), și sărăcia nu este în sine folositoare pentru înălțarea sufletului (sărăcia este, și ea, moralmente neutră) – însă pofta de bogăție, divinizarea ei este o otravă atât pentru persoană, cât și pentru societate; când bogăției i se aduc jertfe omenești (iar bogatul nechibzuit se aduce jertfă pe sine însuși și pe toți cei din jur), când demnitatea cea mare și nemuritoare a omului și scopul vieții lui pe pământ sunt uitate. Iar pofta de bogăție se manifestă nu numai la cei bogați sau la cei care se îmbogățesc, ci tot atât de des la săraci, care invidiază situația materială mai bună a altora. Esența duhului creștinesc este libertatea de orice împătimire față de bogăția cea stricăcioasă, si slobozit în Hristos, liber duhovnicește atât de zgârcenia egoistă, cât și de invidia egoistă, poate fi orice om, indiferent de poziția lui socială.

Sărăcia care trăiește în invidie și respiră ucidere nu este binecuvântata sărăcie evanghelică. Este o sărăcie îngrozitoare. Totodată, bogatul smerit, care se consideră un simplu „iconom” (vezi Lc. 16) al acestei bogății și dispune de ea în mod just, bineînțeles că nu poate fi socotit printre bogații de care Mântuitorul a zis: „Vai lor!” Nu, ci pe acești bogați îi așteaptă nu vai, ci bucurie, și această bucurie e veșnică.

Nici un fel de bun material și nici un fel de lipsă a bunurilor materiale nu este bun sau rău în sine. Numai marxismul, urmând (oricât ar părea de ciudat) buddhismului, înalță aspectul material al existenței la nivelul de categorie a binelui moral și a răului moral (prin aceasta prezentând teze cu un caracter în esență religios, deși negativ). Pentru creștini, binele și răul constau nu în cele exterioare, ci tot ce este în lume devine bun sau rău în funcție de motivele și hotărârile lăuntrice ale omului; atât binele, cât și răul sunt mișcări pur lăuntrice, duhovnicești, care creează în om fie un iad, fie un rai. Iar lumea dinafară reprezintă numai periferia manifestărilor omului, și, bineînțeles, dacă omul e luminos, și sfârșitul vieții lui o să lumineze.

Mântuitorul a numit „rău” nu bogățiile materiale în sine, ci „nădăjduirea în bogăție”, adică a-ți organiza totul în jurul ideii de bunăstare materială. În Evanghelie este subliniată în fel și chip netemeinicia unei asemenea bogății și unei asemenea nădejdi. Tocmai aceasta este casa clădită pe nisip; tocmai acesta este bogatul care prăznuiește luminat în toate zilele sale și nu înțelege că îl pândește moartea neașteptată. Apocalipsa vorbește despre acest fel de bogăție în cuvinte cât se poate de limpezi: Tu zici: „sunt bogat, m-am îmbogățit, fi de nimic nu am nevoie: fi nu vezi că tu ești cel ticălos, fi vrednic de plâns, fi sărac, fi orb, fi gol (Apoc. 3, 17). Inversate, expresiile acestea ar putea să spună ceva despre un om sărac materialicește, bogat în simțăminte bune și luminoase și în fapte pline de abnegație, dar care vede doar sărăcia sa, nimicnicia sa pământească: „Tu zici că ești sărac, prăpădit și sărman, și că în toate ești lipsit – însă nu știi că ești bogat în Hristos, bogat în veșnicie, și această bogăție, care-ți aduce veșnica fericire, nimeni n-o poate lua de la tine” ... Da! Dacă toți acești oameni s-ar pătrunde până la capăt de această viziune adevărată asupra realității, cât de mult s-ar schimba viața lor; cum s-ar destrăma și cum ar pieri toate cumplitele teorii urâtoare de oameni care apar una după alta, și cum s-ar înstăpâni doar atitudinea corectă față de valorile vieții! Încetând a fi supreme, valorile acestea ar deveni autentice.

Bogăția poate fi un dar binecuvântat al lui Dumnezeu. Și sărăcia, la fel. Bogăția poate fi un blestem pentru om. Și sărăcia la fel. Sărăcia devine blestemată atunci când proletarizează. Proletarizarea sărăciei îi răpește harul sufletului care petrece în sărăcie, îi răpește căile duhovnicești de dobândire și păstrare a binecuvântării acesteia. Proletarizarea harului înseamnă, de asemenea, însingurare, excludere a săracului în virtutea sărăciei lui. Această proletarizare este sălășluire a duhului antihristic în oamenii săraci, și ea a început, bineînțeles, nu odată cu Karl Marx și nu odată cu liderii socialismului timpuriu. Apariția ei este o manifestare generală a păcatului în lume – atât în lumea bogaților, cât și în lumea săracilor. Nu numai săracul proletarizează sărăcia prin atitudinea sa greșită față de sărăcie, ci și bogatul, la rândul său proletarizează sărăcia prin atitudinea greșită față de propria bogăție și față de sărăcia altora, și își „adună pietre pe cap”.

Calea conștiinței creștine contemporane trebuie să fie acțiunea ideologică – și, mai mult decât atât’, pneumatologică, purtătoare de duh – bine definită împotriva proletarizării sărăciei atât din partea săracilor înșiși, cât și din partea bogaților. Această acțiune trebuie să fie luptă sfințită pentru cea mai mare valoare a lumii, care este sufletul omenesc, și lupta aceasta trebuie purtată doar prin personalitatea umană vie, prin unirea unor asemenea personalități umane vii în Hristos și prin afirmarea prin propriul exemplu a temeiurilor de viață pe care le mărturisim.

În lume nu există două tabere, a capitaliștilor și a proletarilor, cum vrea conștiința exterioară să prezinte lucrurile. În lume sunt trei tabere: 1) săracii atei, 2) bogații atei și 3) creștinii, atât săraci, cât și bogați (rnaterial). Aceasta este harta etică a lumii. Creștinii nu se împart în „săraci” și „bogați”, întrucât săracii conștientizează avantajele sărăciei lor, iar bogații – incomoditatea bogăției lor și faptul că, în orice caz, ea este lipsită de statornicie și, ca atare, de adevărata însemnătate. Și toți rămân pe calea lor, poartă povara slujirii lor... Numai pentru creștini poate exista, în sensul propriu, „problema socială”. Pentru primele două categorii ea nu există și nici nu poate exista, fiindcă la ei acționează principiul luptei și al absolutei neîmpăcări, adică fie al războiului, fie al păcii pur diplomatice, lipsite de orice putere reală. Cea de-a treia este, desigur, cea mai redusă ca număr în lume, deoarece apartenența cerească și de onoare la ea este expresie a credinței creștine nu verb ale si nici măcar – trebuie subliniat – ideologice, ci duhovnicești-reale, concrete. Doar din această autentică realitate a duhului poate crește ideologia vieții sociale creștine.  

Creștinul este o persoană care se ostenește, indiferent de bogăția ori sărăcia sa. În orice poziție socială și financiară s-ar afla, crești nul este un osteni tor în lucrarea vieții. Întru sudoarea feței își agonisește pâinea materială și pâinea duhovnicească – viața veșnică în Hristos.  

Dacă cineva nu vrea să lucreze, acela nici să nu mănânce, spune Apostolul Pavel (II Tes. 3, 10), și porunca lui este poruncă a lui Dumnezeu pentru toți creștinii. Cine are pâinea materială tară efort, tară să se lupte cu „spinii pământului” (v, Fac. 3, 18), ca de exemplu rentierii, acela, dacă este creștin, nu rămâne inactiv, ci dobândește pâine pentru alți oameni, și prin însuși acest fapt dobândește pâinea duhovnicească pentru sine și pentru alții. Creștinul care posedă averi nu este niciodată trândav, el trudește întotdeauna... Iar dacă nu trudește, nu e creștin.

Ca atare, creștinii sunt toți într-o singură tabără: bogați și săraci, de seamă și de rând ca poziție pământească – și nici nu se poate altfel. Creștinii sunt lipsiți atât de invidie, cât și de dispreț. Cel situat mai sus și cel situat mai jos sunt la ,egalitate în planul veșniciei, și de aceea este cu neputință invidia fată de cel mai sus situat și disprețul față de cel mai jos situat. După măsura trudei lor si a voii lui Dumnezeu (fără de care nimic nu se săvârșește nici în cer, nici pe pământ), creștinul ajunge la o situația financiară cea mai de folos și mântuitoare pentru el.

Patimile oamenilor ce au pierdut asemănarea cu Dumnezeu n-au decât .să se dezlănțuie împrejur, n-au decât să încerce să-I abată pe creștin într-o tabără omenească sau alta, unde factor de coeziune nu este dragostea, ci solidaritatea întemeiată pe urmărirea intereselor josnice si adeseori criminale ... Creștinul nu își vinde libertatea duhovnicească, ce se înalță deasupra lumii, pentru blidul de linte al lumii degrab trecătoare. Și nu își construiește fericirea pe suferința altora.

Pentru Biserica lui Hristos nu există nici bogați, nici săraci... Mai bine zis, ei există, însă doar în alt plan. Altele sunt însușirile bogăției, respectiv sărăciei, în Biserică. „Bogați” sunt cei săraci cu duhul, „săraci” cei ce se îmbogățesc cu valorile lor pământești. În privința bogaților, în Biserică există obiceiul acesta: ei o slujesc. Astfel, săracii sunt considerați vrednici să fie ajutați, iar bogații – vrednici să slujească. Psihologia bisericească este diametral opusă psihologiei ce se observă în lume de obicei, psihologie conform căreia săracii slujesc, iar bogații primesc serviciile lor ca pe ceva datorat. Remarcabil este faptul că și în afara hotarelor pământului se împlinește această lege a Bisericii: Sfinții, care au plecat de pe pământ, se roagă pentru oamenii păcătoși, care trăiesc pe pământ, și prin aceasta slujesc mântuirii lor.

După cum în acest sens duhovnicesc slujirea este prin excelență lucrarea „bogaților”, în sens pur pământesc bogăția, puterea, poziția socială sunt pentru conștiința creștină Întotdeauna legate de principiul slujirii, și nicidecum de cel al cât mai marii desfătări de viața pământească (ceea ce constituie principiul păgânismului, și încă păgânismului de cea mai joasă speță, întrucât păgânismul mai elevat s-a ridicat deasupra acestui principiu al epicurianismului).

Biserica este pe pământ și În cer, prin excelență, slujitoarea a tot ce-i „mic”, neajutorat, împilat, insuficient (indiferent în ce sens – pământesc sau duhovnicesc). Cei tari sunt datori să poarte poverile celor neputincioși fi să nu caute plăcerea lor, poruncește apostolul (Rom. 15, 1). Biserica se apleacă la fel asupra tămăduirii celui bogat ca și asupra tămăduirii săracului: a bogatului care nădăjduiește în bogăția sa și a săracului care din pricina sărăciei cade în acedie și e bolnav de invidie față de bogat.

De aceea, adevărații slujitori ai Bisericii nu se lingușesc niciodată pe lângă cei bogați, chiar dacă aceștia fac danii Bisericii și construiesc biserici. Slujitorii Bisericii rămân de o sfântă imparțialitate fată de bogăție si sărăcie, fără să cadă nici în cealaltă extremă – condamnarea bogăției ca atare. Biserica știe că nu după situația sa exterioară va fi judecat omul, ci după treapta curăției ini

Pag. 5 – 11