Învățături despre ascultare

Această carte ocupă un loc unic în literatura duhovnicească ortodoxă: un asemenea tratat despre ascultare, scris de către un sfânt, care a cunoscut taina ascultării atât ca ucenic, cât și ca stare, este într-adevăr o raritate. Zosima Verhovski (care a fost principala sursă de inspirație pentru Dostoievski atunci când a creat figura neuitatului stareț Zosima din romanul Frații Karamazol), ale cărui scrieri s-au bucurat de înalta prețuire a Sfântului Filaret al Moscovei, a fost una dintre figurile cele mai impunătoare ale unui secol X IX ce a adus Ortodoxiei ruse o pleiadă de scriitori ascetici de importanță majoră. Născut în ajunul Bunei Vestiri, într-o familie aristocratică, a făcut parte din garda imperială și a moștenit o mare avere, dar cu toate acestea împătimirea de cele materiale nu i-a stăpânit sufletul: „preafrumoasa pustie” i-a răpit inima, așa încât a petrecut sihăstrește în codrii seculari ai Rusiei europene, apoi în cei ai Siberiei, zeci de ani sub îndrumarea Sfântului Vasilisc, numit de contemporani .steaua pustiei” Ajuns la „măsura bărbatului desăvârșit”, a devenit el însuși stareț și călăuzitor duhovnicesc, purtând această nevoință până la sfârșitul vieții.

Ca parte integrantă a marii tradiții patristice, transmise „în har și adevăr” de la părinte la ucenic, Învățăturile despre ascultare ale Sfântului Zosima Verhovski poartă, mai presus de toate, pecetea trăirii unui om care a săvârșit toate lucrurile despre care a învățat, citirea lor dăruind nu numai cunoștință, ci în primul rând suflarea și viața Duhului Sfânt, Care le-a inspirat.

Despre viața și însemnătatea Sfântului Zosima Verhovski ... 5

Învățături despre ascultare

Predoslovie către iubitele surori ... 17

1. Despre intrarea în călugărie și despre neagonisire ...  25

II. Despre temelia călugărească cea mai dintâi ... 48

III. Despre smerenie și ascultare ... 68

IV. Despre felurile ascultătorilor ... 83

V. Despre unirea de suflet și nedespărțire ...          86

VI. Despre călugării care se aseamănă diavolului ... 90

VII. Despre călugării cei deopotrivă cu îngerii ... 92

VIII. Despre ascultare și nepătimire ... 94

IX. Către ascultătorul cel răzvrătit ... 96

X. Despre îndrumători ... 100

XI. Către îndrumător, să nu se mânie pe ascultător ... 103

XII. Despre neluarea-aminte la scăderile părintelui ... 106

XIII. Despre înrobirea unuia față de celălalt între părinte și ucenic ... 110

XlV. Despre ascultarea fățarnică și cea dreaptă și despre felul cum viețuiau înainte ucenicii pe lângă părinți ... 111

XV. Despre ascultătorii care se mântuiesc prin citirea sfintelor cărți ... 114

XVI. Pentru a nu slăbi în slujirea celor ce vin ... 118

XVII. Către îndrumători și ucenici ... 123

XVIII. Despre ascultare și despre plângerile nelalocul lor ...  128

XIX. Despre ne voință și despre facerea lucrurilor ușoare ... 133

XX. Despre războiul diavolesc și ajutorul harului dumnezeiesc ... 151

XXI. Despre viețuirea călugărească ... 154

XXII. Îndemn la nevoințele călugărești, către cei bătrâni ... 159

XXIII. Despre viața nepăsătoare și pătimașă, și despre petrecerea sfinților și urmarea lor ... 161

XXIV. Despre viețuirea osârdnică și despre descoperirea conștiinței ... 165

XXV. Despre tulburarea fratelui pentru dragostea părintelui față de ucenicul său cel adevărat ... 168

XXVI. Despre descoperirea păcatelor străine și despre pedeapsă ... 173

XXVII. Despre epitimiile celor samavolnici ... 180

XXVIII. Pentru a nu ne îndreptăți pe noi înșine și a nu ne gâlcevi ... 182

XXIX. Despre gâlcevile cele nevinovate și despre cele păcătoase ... 184

XXX. Despre cei ce mint împotriva mântuirii lor ... 186

XXXI. Despre părăsirea și nepărăsirea obștii ... 190

XXXII. Despre tovărășia cea netrebnică și vătămătoare ... 195

XXXIII. Despre ascultarea adevărată și ascultarea înșelată ... 204

XXXIV. Despre cei care au sporit și pot să rabde toate ... 211

XXXv. Despre îndeplinirea lucrărilor călugărești celor dinafară ... 214

XXXVI. Despre sihăstrire și depărtarea de frați și de viața de obște ... 217

XXXVII. Despre neascultarea în lucrurile mărunte ...        220

XXXVIII. Despre neîmpreună-glăsuirea ucenicului cu părintele ... 223

XXXIX. Despre îngâmfare și trufie ... 230

XL. Despre cei nesupuși, care îi strică pe alții ca să nu se predea părintelui spre supunere ... 243

XLI. Către cel ce a auzit sfaturi rele de la fratele cel stricat ... 250

XLII. Către cel ce nu vrea să asculte învățătura scrisă ... 252

XLIII. Către cei ce dorm când se citește învățătură ... 263

XLIV. Despre trimiterea de daruri de către ascultător și despre dragostea nepotrivită față de rude ... 273

XLV. Despre părăsirea călugăriei, a părintelui duhovnicesc și a fraților ... 283

Cuvânt al Sfântului Zosima către surorile mănăstirii sale ... 288

Despre viața și însemnătatea Sfântului Zosima Verhovski

Puțini știu că principalul prototip al unuia dintre cei mai cunoscuți eroi dostoievskieni – starețul Zosima din celebrul roman Fratii Karamazov – a fost Sfântul Zosima Verhovski (1768-1833), a cărui viețuire isihastă, dedicată lucrării lăuntrice și petrecută în liniștea pustiei, în codrii seculari ai Rusiei și în taiga, a înrâurit duhovnicește nu doar creația lui Dostoievski, nu numai monahismul rus, ci întreaga societate rusă.

În ceata sfinților ruși, Cuviosul Zosima ocupă un loc aparte, și asta tocmai fiindcă a fost înzestrat din plin cu darul cuvântului. El nu numai că a străbătut calea ascetică a ascultării, apoi a stăreției, ci a și socotit de datoria sa să împărtășească fiilor săi duhovnicești comorile gonisite pe această cale. El ne-a lăsat o expunere precisă a prețioasei experiențe de rugăciune a doi dintre marii isihaști ruși: îndrumătorul său, Sfântul Vasilisc, și tânărul său tovarăș de nevoințe, Sfântul Petru din Tomsk. Cele mai sigure izvoare de informație privitoare la acești sfinți sunt Viețile lor, alcătuite de către stareț.

Însemnătatea scrierilor duhovnicești ale Cuviosului Zosima a fost recunoscută mai întâi de Mănăstirea Optina, care la șaisprezece ani după moartea lui a editat o parte din ele, însă larga lor răspândire și recunoașterea pe care au primit-o s-au datorat numeroaselor copii manuscrise care s-au răspândit din mănăstire în mănăstire, printre cei care le-au dat o înaltă prețuire numărându-se Sfântul Filaret, mitropolitul Moscovei. Printre mănăstirile care aveau în bibliotecile lor manuscrise cu lucrările Cuviosului se numărau Lavra Sfântului Serghie din Radonej, Optina și, bineînțeles, cunoscuta „Pustie a lui Zosima”, întemeiată de către Sfânt. Călugării ruși de pe Sfântul Munte se numărau, de asemenea, printre cititorii scrierilor Cuviosului. Revoluția bolșevică și îndelungata perioadă de ateism, cu scoaterea colecțiilor de manuscrise duhovnicești din mediul viu al mănăstirilor și „îngroparea” lor în biblioteci și muzee, a făcut însă ca aceste scrieri să se cufunde în uitare pentru o vreme, și numai anii din urmă au adus o ediție critică a acelora dintre ele care sunt cunoscute astăzi.

Dacă destinul moștenirii literare a starețului Zosima nu este încă foarte limpede, unele dintre lucrările lui rămânând încă a fi descoperite, viața lui este cunoscută în amănunt din izvoare vrednice de crezare. Cel mai însemnat dintre ele, pe lângă propriile scrieri ale Sfântului, care în mare măsură sunt autobiografice, este Viața lui, alcătuită de nepoata după trup și fiica lui duhovnicească, monahia Vera (în lume Varvara) Verhovskaia, cea dintâi igumenă a „Pustiei lui Zosima” .

Calea duhovnicească a Cuviosului a fost prevestită de Sus încă dinainte de nașterea lui: tatăl său, în timp ce se ruga noaptea, a auzit un glas care îi vestea voia lui Dumnezeu: „O să ți se nască un fiu: să nu-l înveți științele lumești, ci numai Legea lui Dumnezeu!” Părinții lui, Bogdan (în călugărie Vasilie) Verhovski și Ana Manevskaia, făceau parte din vechea nobilime a regiunii Smolenskului, amândouă familiile fiind’ cunoscute pentru evlavia lor și ctitorirea de biserici.

Cuviosul Zosima, care a primit la sfântul botez numele de Zaharia, s-a născut în ajunul Bunei Vestiri, în anul 1768. Pronia dumnezeiască a făcut ca pe moșia familiei să se găsească locul unde se nevoise Sfântul Avraamie din Smolensk (sec. XII-XIII). Mergând la bunici, viitorul pustnic vedea mereu peștera unde trăise Sfântul și puțul săpat de el, iar în biserica ctitorită de bunicul său se închina icoanei Sfântului. Înrâurirea acestor locuri și lucruri sfinte asupra viitorului Sfânt este neîndoielnică. Încă din copilărie el prefera discuțiilor lumești Viețile Sfinților, pe care i le citea mama sa: „Sufletullui avea aplecare mai ales către Viețile Cuvioșilor pustnici: nu numai că le înțelegea bine, ci se și aprindea cu duhul ca să urmeze lor” (citind Viețile Cuviosului Avraamie și Cuviosului Zosima nu putem să nu facem o paralelă între deosebita cinstire de către Cuviosul Avraamie a lui „Ioan Gură de Aur, marele dascăl al lumii” și „deosebita dragoste și cinstire față de Sfântul Ioan Gură de Aur” a Cuviosului Zosima).

Încă de la o vârstă fragedă, Zaharia a dat dovadă de însușiri minunate: bunătate și simplitate, blândete și liniște, smerenie și ascultare fată de părinți, râvnă și dragoste pentru Legea lui Dumnezeu. După obiceiul aristocraților acelei vremi, la vârsta de 15 ani a fost trimis în armată, fiind primit într-un regiment al gărzii imperiale. În viața capitalei a văzut doar o nouă piatră de încercare a răbdării, smereniei și lepădării de sine, iar atunci când, după câțiva ani, a moștenit în urma morții părinților o mare avere, n-a căzut în ispita iubirii de averi: chemarea lui Dumnezeu i s-a descoperit printr-un glas care i-a spus:

„Tu vei fi călugăr!”

Lăsând surorii sale toată averea și demisionând din armată, tânărul Zaharia „și-a dăruit întreaga minte, întregul suflet și întreaga inimă slujirii lui Dumnezeu în cinul călugăresc”. Avea 21 de ani atunci când a lăsat lumea și cele din lume și a plecat în codrii Roslavului, vestite locuri pustnicești, unde se nevoi au pe atunci sihaștri cu viețuire foarte aspră, aflați în legătură duhovnicească cu Sfântul Paisie Velicikovski. Toată viața lui de mai apoi a fost înrâurită hotărâtor de întâlnirea cu starețul Adrian Blinski și cu ucenicii acestuia. Unuia dintre aceștia – liniștitul și blândul Vasilisc, numit de împreună-nevoitorii săi „steaua pustiei” – s-a și predat spre ascultare.

Starețul Vasilisc era cu douăzeci de ani mai în vârstă decât Zaharia, și calea duhovnicească ce-l adusese în codrii Roslavului era, neîndoielnic, legată de tradiția duhovnicească a Cuviosului Paisie Velicikovski: în tinerețe ascultase învățăturile Episcopului Gavriil Petrov, viitorul mitropolit al Sankt-Peterburgului, care a editat în 1793 Filocalia slavonă a Cuviosului Paisie; primele lecții de ascultare și binecuvântarea de a viețui la pustie le primise în Mănăstirea Ostrov de la starețul Cleopa, ucenicul Cuviosului Paisie, care viețuise pe lângă acesta mult timp în Athos, apoi la Dragomirna și la Secu.

Zosima și Vasilisc s-au nevoit împreună peste treizeci de ani, până când Vasilisc a adormit în Domnul (1824) - la început în codrii Roslavului, zece ani în chilii le sihăstrești de pe ostrovul Konoveț, la câțiva kilometri de Mănăstirea Konev, unde viețui a părintele lor duhovnicesc, starețul Adrian; apoi, cu binecuvântarea starețului Adrian și cu îngăduința Mitropolitului Gavriil, în Siberia, la 50 de kilometri de Kuznețk, în adâncul tai galei, unde „doar calea către cer este netedă, fără piedici” și unde stareții, „nedespărțiți cu inima, cu sufletul și cu mintea”, au viețuit împreună peste 20 de ani, având fiecare chilia sa, ca să se liniștească mai bine.

Dcosebindu-se unul de celălalt ca vârstă, obârșie și educație, cei doi sfinți, viețuind în „priete-

Pag. 5 – 9