Aparițiile televizate și spectacolele de magie susținute de Derren Brown au uluit milioane de oameni. Iluziile prezentate și decorurile spectaculoase asigurate de acesta au ridicat standardele cu privire la ceea ce înseamnă posibilul și imposibilul, stârnind nenumărate controverse. Acum, autorul ne dezvăluie tuturor secretele artei sale și ceea ce-l face să fie impresionant.

Cartea de față vă invită să cunoașteți struc­tura și psihologia din spatele magiei. Derren Brown vă învață să descifrați indiciile pe care le ascund comportamentele oamenilor și să iden­tificați persoanele care mint.

De asemenea, el explică mecanismele fine din spatele hipnozei și vă arată cum să-i aplicați principiile. Explo­rați puterea sugestiei și, pe lângă toate acestea, aruncați o privire critică asupra industriei paranormalului și asupra nevoii inerente a unora dintre noi de a crede în fenomenele paranormale.

Autobiografie, colecție de gânduri și eseuri despre diferite trucuri psihologice, cartea lui Derren Brown, cel mai cunoscut iluzionist din Marea Britanie, îl îndeamnă pe cititor să privească obișnuitul cu alți ochi. Autorul dezvăluie o parte a tehnicilor pe care le utili­zează în spectacolele sale de iluzionism și magie, precum și diferite metode de indu­cere a sugestiei. Așadar, dacă cineva dorește să-și impresioneze prietenii, acest volum este, probabil, cel mai bun ghid. Fas­cinantă și spirituală, cartea de față este un adevărat melanj de sfaturi, anecdote și polemici despre cât de ușor pot fi păcăliți oamenii.

Prefață la ediția broșată ... 7
Prefață ... 9

Partea I
   Deziluzia ... 13

Partea a II-a
   Magie ... 31

Partea a III-a
   Memoria ... 69

Partea a IV-a
   Hipnoza și sugestibilitatea ... 131

Partea a V-a
   Comunicarea inconștientă ... 235

Partea a VI-a
   Anti-știință, pseudoștiință și gândire eronată ... 265

Gânduri de încheiere ... 367
Corespondență ... 373
Mulțumiri ... 383
Indice ... 385

Deziluzia

Biblia nu prezintă un adevăr istoric.

Pentru mine, să mă împac cu lucrul acesta n-a fost treabă tocmai ușoară, deoarece credeam în Dumnezeu, Iisus și Satan (ism). Iar unul dintre lucrurile care se întâmplă atunci când crezi în toate acestea și te întâlnești o dată pe săptămână cu cei care gândesc ca tine este acela că nimeni nu te încurajează vreodată să studiezi cu adevărat faptele și să îți pui la îndoială propriile credințe. Eu, unul, am fost mereu de părere că dacă-mi pun crezurile sub semnul întrebării le fac mai puternice.

Pentru mulți dintre voi va fi greu să împace imaginea pe care cel mai probabil și-au făcut-o despre mine privindu-mă la televizoarele de mare rezoluție care le decorează sufrageria aranjată cu gust sau rulota –de exemplu, imaginea de „chipeș misterios” (conform celor de la Nuts Literary Supplement) – cu priveliștea revoltătoare a celui care eram spre sfârșitul adolescenței: un tip de o solemnitate viguroasă și răsunătoare care nu vedea altceva mai bun de făcut decât să încerce să-și convertească prietenii nespus de îngăduitori la viața evlavioasă pe care o cunoștea el, ca un credincios ce era. Vouă, credincioșilor neevlavioși care mă citiți acum, sunt sigur că v-am făcut un deserviciu. Imaginați-vă, dacă aveți nevoie să vomitați, o turmă întreagă din care făceam și eu parte, încurajată de un pretins pastor să manifeste darul penticostal al „vorbirii în limbi”, cu mențiunea fermă că, dacă încetam să mai bălmăjim pe motiv că ni se pare lucru prostesc, Dracul în persoană era cel care ne spunea să tăcem. Reprezentați-vă acum o a doua imagine cu rol vomitiv, cea în care eu îi spun unui prieten necreștin că am să mă rog pentru el, fără să-mi dau seama de impresia de superioritate pe care o poate lăsa o astfel de ofertă. Îmi făcea o deosebită plăcere să fiu insultat și mă umflam în pene arătând cât de sincer și principial sunt eu. Iată rezultatul neplăcut al unei îndoctrinări din timpul anilor de copilărie, urmate de ani de credință circulară care să o susțină.

În ultimii ani ai deceniului opt, fenomenul tot mai mare reprezentat de mișcarea New Age a devenit o piază rea pentru pastorul meu înverșunat și pentru mulți alții asemenea lui. Am fost avertizați că însuși Satan încuraja interesul față de cristale și vindecarea prin puterea minții și că numai vrăjitoria putea fi explicația pentru numărul tot mai mare de librării cu volume de medicină alternativă care răsăreau în Croydon. Eram convins de acest lucru și priveam lucruri precum cărțile de tarot ca fiind ceva extrem de periculos. Pe aceia dintre voi cărora le vine să râdă auzind așa ceva, îi rog să uite pentru câteva clipe că o mulțime de biserici din ziua de azi ne vorbesc pline de încredere despre demoni ca fiind creaturi reale, chiar dacă invizibile, care populează medii de viață pline de păcate, ca de pildă dormitoarele studențești și magazinele care comercializează muzică heavy metal. O parte din activitatea acestui om – un „pastor”, rețineți – consta în a convinge oameni obișnuiți, inocenți aflați în grija lui de adevărul unor astfel de lucruri, ca să-i înspăimânte suficient de mult încât să se agațe și mai strâns de religia asta în care vocea încă slabă a frumosului fusese acoperită de goana după senzațional.

La începutul anilor nouăzeci, a avut loc însă o întâmplare neînsemnată, care avea să se dovedească a fi propria mea experiență dom estică de pe drumul Damascului. O experiență Domestos, dacă vreți. Locuiam în Wills Hall, un cămin studențesc ce aparținea Universității Bristol care avea o curte pătrată (pe care noi nu aveam voie să o traversăm, așa cum se întâmplă pretutindeni cu curțile pătrate, căci iarba care crește în spații cu unghiuri drepte este sfântă), înconjurată de clădiri vechi care aminteau de Oxford. De fapt, se spune că domnul Wills, gigantul din industria tutunului în anii douăzeci, a cerut ridicarea acestor construcții și a altora în stilul acela impunător pentru a crea un mediu oxfordian pentru fiul său care nu luase examenul de admitere la Oxford și a trebuit să studieze în Bristol (luați aminte, studenți care vă simțiți victime ale unei presiuni exagerate din partea părinților; considerați-vă norocoși pentru că tatăl vostru n-a construit universitatea special pentru voi). Coboram într-o zi din Carsview, numele studențesc, pretențios pe care-l dădusem camerei mele, ducându-rnă să iau micul dejun după-amiaza târziu, când am văzut un afiș la intrarea în clădirea în care locuiam (dacă English Heritage se gândește deja să pună acolo o plăcuță, precizez că era Corpul A). Un ochi mare, negru, imprimat pe fond galben anunța un spectacol de hipnoză și o prelegere pe această temă care urmau să aibă loc în noaptea aceea în Sala Avon Gorge a Uniunii Studenților. Nu mai participasem vreodată la așa ceva și promitea să fie mai distractiv decât ritualul de fiecare seară al ceaiului de fructe și deliberarea cu privire la termenul corect de kajkian în detrimentul celui de kajkesc, urmate de întoarcerea în camera mea pentru a mă autosatisface.

Demonstrația oficială, oferită de un hipnotizator pe nume Martin Taylor, a fost urmată de o ședință de după spectacol care a avut loc în casa unui student, unde Taylor a continuat să-i hipnotizeze pe cei mai sugestibili dintre noi în schimbul – îmi amintesc cu precizie – unui pateu tradițional cu carne și al găzduirii peste noapte. Nu avea în el nimic dintr-un Rasputin; era un palavragiu, blond și deschis în privința mecanismelor din spatele a ceea ce făcea. Pe când mă întorceam târziu în noaptea aceea împreună cu prietenul meu Nick Gillam-Smith, i-am spus acestuia că am să devin hipnotizator. „Și eu”, mi-a răspuns el. „Nu, eu chiar am să devin”, am insistat.

Mi-am procurat tot ce puteam pe tema aceasta și am început să învăț. Aveam la dispoziție, în fiecare zi, pentru a experimenta, cobaii studenților, iar mai târziu am făcut-o cu gerbilii, care s-au dovedit și mai puțin receptivi. Indivizii gen rugbiști, care în anii de școală îmi creau un sentiment teribil de inferioritate, se dovedeau acum tocmai buni pentru a pune în practică noua abilitate pe care o deprindeam, iar sentimentul de control asupra unor astfel de oameni era grozav de incitant. Am început să dau mici spectacole în preajma universității și să-mi hipnotizez prietenii în baruri astfel ca ei să se poată îmbăta cu apă chioară.

De vreo doi ani nu mai mersesem la biserică în mod regulat, dar încă rămăsesem credincios. Eram uimit când prietenii creștini îmi spuneau că hipnotizând oamenii lansam o invitație forțelor demonice. La unul dintre spectacole, membrii Uniunii Creștine stăteau pe rândul din spate și vorbeau tare în încercareamă gândesc eu – de a exorciza răul care era comis pe scenă. Cu o altă ocazie, într-o duminică din preajma Crăciunului, am intrat în măreața biserică studențească și m-am trezit salutat cu întrebarea „Ce caută el aici?” venită din partea cuiva aflat în șirul de bănci din spate. Drăguț, n-am ce zice.

Eram derutat. Dacă Dumnezeu ne-a creat, atunci e de presupus că mintea omenească este culmea creației (mai presus de ea nefiind decât Amazon.com și Philip Seymour Hoffinan). Și știam clar că aveam idee despre cum funcționa hipnoza în mai mare măsură decât aveau oamenii aceștia. Însă nu poți judeca o întreagă religie pornind de la comportamentul neplăcut al câtorva indivizi, așa că am dat deoparte reacțiile acestora. La drept vorbind, nu știam nici eu ce să fac cu hipnoza. Mă angajasem să susțin reprezentații în cadrul unui spectacol deocheat și știam că a-mi face intrarea după stripteuze lesbiene și a-i determina pe adulți să danseze balet nu era ceea ce-mi doream. Așa că, într-o după-amiază pe care mi-am petrecut-o cutreierând librăriile cu cărți la preț redus, am dat peste Mark Wilson’s Complete Course in Magic, un tom impresionant care mi-a stârnit curiozitatea, cu pălăria și mănușile albe de pe coperta lucioasă care promiteau să mă învețe tot ce aveam nevoie pentru a deveni un scamator competent. Nefiind unul care să-ajungă la perspicacitate doar privind un mănunchi de file tipărite și legate între ele pe una dintre laturi, pur și simplu pe baza discernământului meu cu privire la învelișul cărții, am pornit să duc la îndeplinire sarcina de a-i studia secretele și de a învăța manevre și subterfugii ezoterice.

Obsesia pentru magie strecurându-se încet, de la interes la pasiune și până la motiv de divorț, aduce cu ea o fascinație inevitabilă față de șiretlicurile și înșelăciunile din lumea paranormalului. Tradiția magicienilor-demascatori este aproape la fel de veche ca șarlatanii pe care îi urmăresc și probabil că va urma mereu îndeaproape linia de mediumi care inevitabil merg tot mai departe cu senzaționalul și popularitatea, demistificatorii fiind înfuriați și plictisiți de faptul că oamenii disperați care caută răspunsuri facile sunt rareori interesați să audă că respectivele răspunsuri sunt minciuni sau că s-ar putea ca ei, căutătorii, să fie exploatați sau manipulați. Lucrul acesta, împreună cu dragostea mea față de sugestie și față de tehnicile de hipnoză, a condus la un interes privind felul în care putem ajunge să credem în chestii precum capacități paranormale și cum ne putem lăsa convinși de aparenta eficacitate a diverselor practici New Age, care erau la mare modă pe atunci în rândul clasei mijlocii de culoare albă – care pesemne se simțea oarecum vinovată pentru că era albă și pentru că era clasa de mijloc. Lucrurile erau suficient de clare pentru a putea eticheta drept prostii înfricoșate temerile legate de „invitarea demonilor”. Așa cum simt eu, lumea paranormalului este un amestec – fascinant și totodată deprimant și în mod straniu revitalizant – de autoamăgire, efecte placebo și sugestie, șarlatanism și exploatare. Dar în niciun caz nu poate fi vorba despre demoni.

Am descoperit lumea amăgirii iubind iluzia, iar gradul ridicat al încântării și curiozității pe care mi le stârnește posibilitatea magiei reale este cel care mă determină să vreau să văd cum funcționează aceste lucruri. Unii oameni își pot exprima afecțiunea față de noțiunea de capacități miraculoase și planuri spirituale aderând la astfel de idei fără să nutrească dorința de a avea alte dovezi în afară de propria lor convingere; alții (asemenea mie, care dezmembram întotdeauna jucăriile când eram mic) vor să vadă din ce sunt constituite astfel de idei.

Ceea ce m-a izbit la cei pe care îi cunoșteam și care credeau în paranormal a fost faptul că aveau în mod clar un sistem de credință circular. În esență, cineva crede în cutare lucru atât de mult încât orice dovadă care nu vine în sprijinul lucrului respectiv este ignorată, în timp ce toate întâmplările care se potrivesc cu el sunt remarcate și amplificate. De exemplu, o prietenă bună a mea care lucra ca vindecătoare energetică mi-a povestit cum vindecase ea la o petrecere un flăcău care își opărise rău brațul după ce explodase un boiler chiar în fața lui. Relatarea ei părea impresionantă: își pusese mâinile pe el un oarecare timp, iar durerea și senzația de arsură cedaseră foarte rapid. Cum eu și ea aveam amici comuni, am întrebat un prieten care fusese la petrecere dacă povestea era adevărată. A râs și mi-a răspuns: „Da, și-a pus într-adevăr mâinile pe el, dar numai după ce îi împachetaseră brațul în gheață și zăpadă timp de vreo oră.” Prietena mea cu puteri paranormale nu voise să mă inducă în eroare, ci pur și simplu eliminase partea cu împachetarea în gheață ca fiind lipsită de importanță în povestirea ei. Episodul reprezenta pentru ea o confirmare a capacităților ei și îi alimenta credința.

Cu cât dădeam mai mult peste genul acesta de situații, cu atât mă preocupa mai mult posibilitatea ca și eu, în calitate de creștin, să cad în exact aceeași capcană. Nu mă lăsam în voia aceluiași tip de credință circulară? Nu țineam minte rugăciunile care primiseră răspuns și le uitam pe cele cărora nu li se răspunsese? Sau hotăram că li se răspunsese, dar într-un mod mai puțin evident? Ce deosebea credința mea de convingerile la fel de ferme ale prietenei mele cu puteri paranormale, ce altceva decât faptul că respectivele ei convingeri erau mai puțin obișnuite în rândul maselor și, prin urmare, puteau să fie luate în râs cu mai mare ușurință? Nu eram amândoi vinovați de același nonsens dătător de confort psihologic? Nu încăpea îndoială că eram ipocrit.

Pun și în prezent o întrebare creștinilor inteligenți, fiindcă aș vrea cu dragă inimă să aud un răspuns corect formulat. Putem crede cu sinceritate în orice: capacități paranormale, creștinism sau, cum sugera (cu ironie) Bertrand Russell, în faptul că în jurul Pământului gravitează un ceainic. Aș putea crede cu toată convingerea în oricare dintre lucrurile acestea. Dar convingerea mea nu face ca ele să devină adevărate. La drept vorbind, este un fel de insultă la adresa însuși a adevărului la care țin să spun că ceva este adevărat doar pentru că eu cred. Fără îndoială că dacă nutrim o credință într-un proces cosmologic, o credință cu care suntem fericiți să trăim și pe care ne-o asumăm până într-atât încât suportăm pentru ea zeflemeaua celorlalți, ne-am dori să se sprijine pe ceva aflat dincolo de convingerile noastre care nu prezintă garanții. Oarece dovezi în afara sentimentului nostru că e așa. Fiecare dintre noi își dă seama că greșește uneori și că manifestă siguranță în legătură cu lucruri despre care ulterior află că sunt greșite. Nivelul convingerii noastre personale cu privire la un subiect n-are nicio legătură cu gradul de adevăr al lucrului respectiv în lumea exterioară. În cazul anumitor lucruri, distincția aceasta nu este grozav de importantă. Felul în care apreciem un tablou sau o piesă muzicală, de exemplu, sau chiar persoana de care ne îndrăgostim ține de subiectivitatea noastră. Dar să decizi că întregul univers operează în cutare și cutare fel, ca să nu mai spun de a merge la război pentru că suntem atât de convinși că avem dreptate încât ceilalți trebuie să fie de acord cu noi sau, în caz contrar, să piară, ei bine, în astfel de situații, e rară îndoială nevoie de un nivel mai ridicat al argumentării decât cel reprezentat de cuvintele „E adevărat fiindcă eu chiar simt că e adevărat” .

Așa că, pentru a evita cantitatea de ipocrizie la adresa mea, m-am gândit să caut dovezile existente în exterior. De fapt, e destul de simplu să faci asta cu creștinismul, cu toate că cel credincios nu e, de obicei, încurajat de semenii lui sau de pastori să procedeze astfel.

Nu doar că cel pios este încurajat să nu-și pună la îndoială niciodată credința, ci și, ca să folosesc expresia nimerită a lui Richard Dawkins, este de așteptat ca orice investigație rațională să „se strecoare respectuoasă afară” de îndată ce religia intră în încăpere. E periculos să o pui la îndoială pornind din interior și nepoliticos să o faci din exterior. Ni se permite să luăm oamenii la întrebări cu privire la politica sau etica lor și ne așteptăm ca ei să-și apere credințele sau măcar să se mențină pe poziție în orice chestiune importantă prin recurgerea la dovezi, însă când vine vorba despre subiectul de importanță covârșitoare „legat de Dumnezeu și de modul în care vrea El să ne comportăm, orice discuție rațională trebuie să se încheie din momentul în care auzim

Pag. 15 – 21