Să regăsim credința în Dumnezeu

Foarte mulți oameni înmulțesc rândurile confesiunilor tradiționale, vechi și nu găsesc în acestea nici o referire vie cu privire la Creator. Pe de altă parte ateismul se răspândește tot mai mult iar părerea că viața nu este decât un joc al hazardului lasă în urmă un gol sufletesc. De aceea gânduri noi, deschizătoare de drumuri cu privire la tema „Dumnezeu” par a fi mai necesare ca oricând. Această carte le oferă!

Introducere ... 7

Wemer Huemer: Simțind prezența Creatorului ... 9

Percepții greșite legate de Dumnezeu ... 24

Martin Emst: Sentimentul de siguranță ... 33

Evi-Rosa Pfister: Să găsim credința în Dumnezeu ... 44

Gânduri ... 54

Abd-ru-shin: Spre îndrumare! ... 57

Tatăl Nostru ... 59

S-a sfârșit! ... 68

Naivitate copilărească ... 73

Credință ... 81

Cult ... 84

Cuvinte spre ajutor ... 90

Simțind prezența Creatorului

De Werner Huemer, Graz

Autorul este redactor șef al revistei „Lumea Graalului”

DUMNEZEU... Oare credința în Creator, într-o divinitate atotputernică este strâns legată de existența umană? Oare aspirația spre o lume divină, spre lumina spirituală, reprezintă ceva natural, ceva specific uman la fel ca simțurile, iubirea, cultura? Sau toate ideile religioase sunt doar o chestiune de educație care diferă în funcție de societate – o imagine tradițională, fără nici un fel de însemnătate pentru existența și viața noastră?

Probabil că generațiile anterioare nu și-au pus astfel de întrebări. Credința într-una sau mai multe divinități marchează toate culturile importante, filozofia religioasă ține nemijlocit de existența umană. Întotdeauna ea a reprezentat un izvor de speranță, putere și încredere – dar și punctul de pornire pentru suferințe îngrozitoare, desconsiderarea până la fanatism a existenței umane sau sentimentul de autodezamăgire.

Abia în secolul 20 s-a remarcat în istoria spirituală a lui homo sapiens o epocă caracterizată prin ateism. „Oamenii l-au uitat pe Dumnezeu” – așa definea acum 20 de ani Alexander Solschenizyn caracteristicile esențiale ale evoluției societăți contemporane. Credem că deținem puterea să ne descoperim și fără credința într-o anumită divinitate. Știința și cercetarea - adică propriile noastre eforturi – par a fi suficiente pentru a exemplifica lumea și a înfrunta viața. Omul pare să nu aibă nevoie de o forță mai puternică.

Care este deci comportamentul adecvat în fața gândurilor și trăirilor religios – spirituale? Țin ele de existența naturală a omului – sau asistăm la un proces de emancipare a credinței față de Creator, după ce dogmele rigide ale unor fețe bisericești și-au pierdut cu totul valoarea în cadrul societății contemporane?

Îmi amintesc că în copilărie credința în Creator – resimțită încă din primii ani de, viață – reprezenta o constantă a vieții mele. În rugăciuni zilnice îi expuneam micile mele probleme, îl rugam să îmi îndeplinească unele dorințe și speranțe sau chiar ceream să fiu pedepsit de fiecare dată când credeam că am făcut ceva ce contravine principiilor religioase.

Desigur că lumea religios imaginară din acea perioadă poate să pară copilăros-naivă; dar nu modul concret de formulare a rugăciunilor este important, ci sentimentele mele în fața Creatorului. Dumnezeu se afla puternic ancorat în conștiința mea. Lui i-am expus cele mai intime trăiri, în fața lui mi-am deschis sufletul și i-am povestit tot ceea ce nu i-aș fi povestit nici unui alt om. Prin această dragoste am descoperit – deși doar parțial conștient – sentimentul de siguranță, un fel de încredere primară în viață, în sensul existenței umane.

Relația mea cu Creatorul a fost de fapt o percepție personală și nu – deși mulți filozofi ar putea pune sub semnul întrebării aceste aspecte – indusă prin educație. În casa părinților mei nu s-au abordat niciodată probleme confesionale, la școală nu am fost foarte preocupat de religie și cu atât mai puțin mă interesa ceea ce spunea Biserica. Convingerile mele nu aveau nimic în comun cu principiile tradiționaliste de gândire.  

Desigur că toate trăirile mele au fost marcate de tendințe culturale și simboluri. Suferința trăită de domnul Iisus pe cruce era de exemplu un punct de legătură important în relația mea cu Creatorul, iar spovedania la care noi elevii eram trimiși din când în când, ocupa la acea vreme un anumit loc în viața mea spirituală. Îmi era – la fel ca majoritatea colegilor mei – extrem de neplăcut, să îmi expun păcatele în fața unui bărbat străin, ascuns undeva în semiîntuneric, în final spovedania s-a transformat într-un fel de rugăciune, o deschidere spre lumea spirituală, o încercare de a îmbunătăți clipa actuală. Scaunul de spovedanie și rugăciunile de mântuire au devenit subiecte secundare.

Experiența mea personală în acest sens poate fi definită cam așa: sub învelișul prin care «credința» este de cele mai multe ori îmbinată cu imagini tradițional-confesionale mai există ceva viu, decisiv: noi oamenii purtăm adânc în inima noastră credința în ceva superior, nedefinit, atotputernic. Credința, suportul fundamental al vieții, se îmbină cu sentimentul că sinele este susținut și îndrumat în mod voit de o forță care acționează asupra a tot ce ne înconjoară.

Religiozitatea naturală, convingerea legată de existența unei divinități, poate fi marginalizată prin concepțiile materialiste asupra vieții undeva în adâncul ubconștientului, dar cu toate acestea ea va face parte integrantă din existența umană. Cel târziu atunci când ne îndepărtăm de obișnuința profană și ne apropiem de viață - de exemplu la moartea cuiva apropiat – conștientizăm cât de important este suportul sufletesc, oferit de credința vie în existența și acțiunea Luminii.

Sunt convins că dorința de a-l recunoaște pe Acela care ne-a dăruit viața este adânc înrădăcinată în conștiința noastră. «Credința» în sens religios-spiritual nu reprezintă pentru mine numai conștientizarea unei realități sau o acceptare surdă a tot ceea ce nu poate fi dovedit, ci și stabilirea unei căi active de cunoaștere și experimentare. «Credința» nu este doar un subiect de interes pentru copiii sau pentru adulții cu înclinații intelectuale, ci ea exprimă dimensiunea cea mai adâncă a existenței umane, spiritul liber. Dacă negăm sau ascundem această religioziate naturală pierdem în viață ceea ce e deciziv, ceea ce ne oferă smerenie, dar și credința ancestrală și încrederea.

Din păcate în ziua de astăzi nici pedagogii, dar nici bisericile tradiționaliste nu mai dau importanță acestei dorințe umane de a recunoaște existența Domnului. Nu mai există suficientă cunoaștere pentru a identifica căile adecvate. Și astfel emanciparea spirituală, așa cum se prezintă ea în perioada pubertății, nu se mai bazează pe nici un fel de suport sau direcționare. Când marile întrebări existențiale reușesc să atingă sufletul, iar tânărul își dezvoltă dorința de a aspira spre idealuri și țeluri înalte, atunci de cele mai multe ori el trebuie să pornească singur pe acest drum.

În tinerețea mea a fost o perioadă în care m-am considerat un „oponent” - mai mult în plan interior decât exterior, îndepărtându-mă de toate tradițiile religioase care nu aveau nici o valoare pentru mine. Nu mai știu cu exactitate care a fost punctul decisiv, dar am început să mă interesez de acele căi ale evoluției umane care promiteau posibilități noi de dezvoltare – atât fizice, dar și sufletești: alimentație sănătoasă, exerciții de conștiință, tehnici de meditație etc.

În acea perioadă am intrat în contact cu o serie de filozofii cu caracter ezoteric, în mod special cu cele estice: învățături legate de karmă și reîncarnare, evoluția capacității decizionale a omului sau legi cosmice cărora suntem obligați să ne supunem.

Multe din acele informații le-am absorbit ca un burete – am citit cărți, am ascultat referate sau am participat la seminarii. În curând am început să îmi doresc să percep toate conexiunile esențiale ale vieții – să adaug „multiplelor mele cunoștințe” alte informații noi. Aș putea caracteriza această tendință ca pe un fel de înfumurare care din păcate se potrivește foarte bine cu dorința de a desfășura activități „misionare” – dorim să ne ascundem propria nesiguranță, atunci când realizăm că în jurul nostru sunt mulți care au un mod identic de gândire cu al nostru...

Astăzi trebuie să recunosc că acest mod individual de a percepe problemele mi-a oferit nu doar șansa autoevaluării, dar m-a ajutat și să depășesc multe aspecte negative – fără să fiu conștient de asta. Nu aveam o imagine clară legată de viața interioară a omului și nici nu știam ce poziție ocupa Dumnezeu în viziunea mea ezoterică. Oare cea mai înaltă treaptă a conștiinței umane este cea divină? Când reușim să depășim „micul nostru ego”, dorințele și nevoile sale, astfel încât conștiința să își ocupe locul preconizat, înseamnă că am găsit „centrul divin”? Despre asta trebuie să fie vorba...

Mult timp m-am declarat mulțumit de aceste gânduri.

Acum realizez că cea mai greșită tendință de emancipare – pe care nu am conștientizat-o în acea perioadă – a fost faptul că încetul cu încetul a început să îmi dispară religiozitatea descoperită în copilărie, acel mod atât de simplu de a mă orienta spre Dumnezeu. În curând nu am mai simțit nevoia de a-mi încheia ziua cu o rugăciune sau de a căuta ajutorul divin pentru orice problemă. Credeam că – în cazul unei evoluții adecvate – puterea putea veni din mine însămi. Dumnezeu începuse să își piardă din semnificație.

Acum 20 de ani am descoperit Mesajul Graalului. O cunoștință m-a îndemnat să citesc această carte atât de deosebită. Ceea ce am descoperit în ea, a fost o explicație complexă a Creației, care a reușit să umple golurile mele de cunoaștere; dar mai ales a reușit să îmi ordoneze percepțiile asupra vieții, oferindu-mi în același timp viziuni noi. Cel mai prețios lucru nu a fost însă nici explicația legată de Creație din Mesajul Graalului, dar nici presentimentul că am descoperit o nouă capodoperă, al cărui autor trebuia să provină din cele mai înalte sfere deoarece altfel nu ar fi avut de unde să aibă această privire de ansamblu. Nu – transformarea mea interioară începută prin citirea Mesajului Graalului – se poate descrie cel mai bine cu o propoziție menționată de Abd-ru-shin la începutul conferinței sale „Atotînțelepciunea”:

„Prin Cuvântul meu vâ conduc din nou spre Dumnezeu de Care v-ați înstrăinat treptat prin greșeala celor care au pus pseudo-cunoașterea lor umană deasupra înțelepciunii lui Dumnezeu”.

Mesajul Graalului mi-a readus credința copilăriei: iubirea simplă și directă față de Creator. Religiozitatea mea și-a găsit în sfârșit suportul de care avea nevoie. Spiritual mă simțeam „acasă” – fericit, dar și răscolit deoarece această operă mi-a arătat că a sosit momentul ca oamenii să lupte din toate puterile pentru ascensiunea lor spirituală.

După ce am reușit să îmi identific prin Mesajul Graalului propriul drum al cunoașterii, am înțeles care sunt urmările negative ale unor idei greșite și care – de multe ori inconștient – continuă să își exercite influența. Ele pot îngreuna percepția asupra anumitor legături ale vieții sau o dezvoltare spirituală eficientă. Anumite „filozofii” preluate cu multă ușurință în timpul tinereții mele, au reușit să reziste ani de zile până să realizez lipsa lor de valoare. Și tocmai aspirația noastră interioară spre lumină se caracterizează printr-o serie de viziuni greșite legate de existența și acțiunea Domnului – imagini și idei tradiționale, transmise din generație în generație – care nu au reușit să își dovedească veridicitatea nici măcar odată cu trecerea anilor.

Creatorul și Legile naturii

CEA MAI MARE ignoranță legată de Dumnezeu se referă la mentalitatea că el dispune de capacitatea de a face minuni. Astăzi, la fel ca pe vremea lui Iisus, credem că puterea Lui constă în capacitatea de a dezlănțui forțe ale naturii și de a face minuni. Dar îi atribuim într-un mod greșit Domnului o astfel de „putere”. Iată și de ce:

Pornim de la premiza – și pe bună dreptate – că Dumnezeu este perfect. Perfecțiunea presupune lipsa unei transformări, în timp ce ideea unei modificări contrazice acest argument. Ce este totuși stabil în acest proces multiplu de dezvoltare a vieții noastre? Foarte clar: stabile sunt Legile Creației care stau la baza fiecărei mișcări.

Prin Legile naturii, respectiv Legile Creației am descoperit în realitate Voința deplină a Domnului, urmările ei. Totul se rezumă la o interpretare lingvistică, putem vorbi din punct de vedere religios de «o voință dumnezeiască, aflată în continuă schimbare» sau din punct de vedere științific de «o serie de legi ale naturii».

Când începem să distingem puterea și importanța Creatorului, faptul că El poate «realiza absolut orice» suntem nevoiți să excludem ideea că legile naturii pot fi modificate sau anulate. Cum ar putea Dumnezeu să își dorească ceva ce contrazice propria Sa Voință?

Pag. 9 – 15