Când conștiința noastră ne spune să facem ceva, și disprețuim glasul ei, și iarăși ne spune și nu facem, ci rămânem călcând-o pe ea, o astupăm, și nu mai poate să ne vorbească limpede de sub povara așezată asupra ei. Ci, ca o lampă afumată, începe să ne arate lucrurile mai încețoșat și mai întunecos; și din pricina înaintării păcatului nimeni nu-și mai poate vedea limpede fața sa, ci ca într-o apă tulburată de multe gunoaie. Așa ajungem să nu mai auzim cele ce ni le spune conștiința noastră, încât ne pare aproape că nici nu o mai avem. Dar nu e nimeni care să nu o aibă. Căci e ceva dumnezeiesc, precum am spus, și nu se pierde niciodată, ci pururea ne aduce aminte de ceea ce suntem datori.

Cuvânt înainte ... 5

Izvoare ... 10

I. Boli psihice și boli spirituale

II. Marile principii ale antropologiei creștine ... 21

III. Problema compatibilității fundamentelor antropologice: cazul psihanalizei freudiene

Introducere ... 33

1.Elemente analoge ... 36

2.Deosebiri ... 38

Concluzie ... 49

IV. Problema compatibilității fundamentelor teologice și etice: cazul psihologiei analitice a lui C. G. Jung

Introducere ... 51

1. Puncte de convergență ... 53

2. Puncte de divergență ... 56

V.O altă concepție despre inconștient: inconștientul spiritual

VI. Inconștientul „teofil”

VII. Inconștientul „deifug” ... 161

VIII. Inconștientul spiritual și terapeutica sa

IX. Două practici terapeutice creștine: spovedania și descoperirea gândurilor

X. Sursele spirituale ale bolilor psihice ... 209

XI. Terapeutică duhovnicească sau psihoterapie? ... 279

BOLI PSIHICE SI BOLI SPIRITUALE

Scopul acestei lucrări este de a arăta că unele boli psihice au drept origine profundă anumite boli spirituale și, de aceea, pentru tămăduirea lor e nevoie, cel puțin în parte, de un tratament duhovnicesc.

Dar mai întâi se cuvine să lămurim câteva lucruri, mai ales cele referitoare la natura bolilor psihice și a celor spirituale.

1. Bolile psihice se deosebesc de bolile spirituale, după cum bolile spirituale se deosebesc de cele fizice

Bolile psihice nu se identifică cu bolile spirituale; e vorba de boli de natură diferită si distincția dintre ele trebuie menținută.

Această distincție însă nu înseamnă că trebuie să concepem trei planuri independente, situate unul deasupra celuilalt: planul corporal, planul psihic și planul spiritual. O astfel de concepție ar putea fi valabilă pentru primele două planuri, însă nu și pentru cel de-al treilea, care, în înțelesul său cel mai general, are o semnificație relațională.

Dacă într-un sens particular adjectivul „spiritual” arată ceea ce e legat de spiritul sau intelectul omului (pneuma sau nous), și dacă, Într-un alt sens particular, el desemnează ceea ce vine de la Duhul Sfânt sau e legat de El, în sensul său general, reținut de noi aici, acest termen califică raportul – pozitiv ori negativ –cu Dumnezeu. Aceasta înseamnă, de pildă, că tăgăduirea lui Dumnezeu sau Uitarea Lui este tot o atitudine spirituală, ca și aducerea-aminte de Dumnezeu sau credința în El. De aici, definirea bolii spirituale ca perturbare a raportului firesc al omului cu Dumnezeu, în activitatea omenească, în general, si în funcționarea facultăților omenești, în particular; tămăduirea spirituală înseamnă, așadar, restabilirea acestui raport firesc cu Dumnezeu.

Cât privește bolile psihice, ele exprimă o disfuncție a vieții psihice a omului, care implică o perturbare – însoțită în general de suferință psihică – a raportului cu sine însuși, cu ceilalți și cu realitatea exterioară.

Cu toate că orice exercitare a unei funcții psihice are o semnificație spirituală, dată fiind relația cu Dumnezeu, pozitivă ori negativă, pe care o implică, sfera psihică are totuși o relativă autonomie față de sfera spirituală.

Tot așa, sfera corporală are o anumită autonomie față de sfera spirituală și de cea psihică.

Însă datorită unității dintre suflet și trup în cadrul compusului uman și faptului că ființa omenească se află întotdeauna într-un raport cu Dumnezeu – fie el pozitiv ori negativ – între aceste trei sfere există o strânsă legătură.

2. Unele boli psihice sunt direct legate de boli spirituale, tot așa cum unele boli psihice sunt legate de boli trupești

Bolile spirituale au o origine sui generis. Unele boli fizice sau unele boli psihice pot, firește, să ofere un teren favorabil dezvoltării lor, însă acestea nu sunt niciodată cauza lor.

Cât privește bolile trupului, unele pot avea o cauză pur fizică, cum se întâmplă în general. Altele pot fi provocate de boli sau de tulburări psihice; în acest caz, vorbim de tulburări psihosomatice. Altele pot fi generate de boli spirituale – dacă ne gândim, de pildă, la gastrimarghie sau la desfrânare, dar și la mânie și frică, care au efecte patogene evidente asupra organismului. Majoritatea bolilor trupului au însă o origine care corespunde fie unei disfuncții a trupului însuși, fie unei influențe a mediului înconjurător, față de care organismul nu se poate apăra (intoxicații, contaminări etc.).

Bolile psihice nu sunt autonome, ca cele spirituale. Sunt însă și mai puțin autonome decât bolile fizice; tulburările sui generis sunt mai rare în sfera psihică. Bolile psihice sunt cel mai adesea provocate fie de boli fizice, fie de boli spirituale, fie printr-o intervenție exterioară de tip demonie, fie prin conjugarea unor astfel de factori.

Trebuie să ne ferim de a subevalua (cu atât mai mult a nega) etiologia pur fizică (biologică sau fiziologică) a bolilor psihice, așa cum sunt tentate s-o facă unele psihoterapii. Unele boli psihice pot avea o etiologie pur somatică, chiar dacă în cazul lor intervin, în ceea ce privește formele de exprimare, factori psihici și chiar spirituali. Uneori, anumite laturi ale bolii pot fi corporale, în vreme ce altele sunt psihice și spirituale. De aceea, poate fi util și chiar necesar ca tratamentului psihiatrie (psihoterapia) și tratamentului spiritual (terapeutica duhovnicească) să li se asocieze un tratament medicamentos, care să acționeze asupra dimensiunii corporale. De exemplu, absența sau excesul de tonus sunt cel mai adesea strâns legate de factori fizici, și reglarea tonusului prin tratament medicamentos este în acest caz condiția indispensabilă pentru a-l face pe bolnav capabil să înțeleagă ce se întâmplă cu el și să participe el însuși la propriul său tratament.

După cum subestimarea factorului fizic în ceea ce privește etiologia anumitor boli psihice este păgubitoare pentru înțelegerea și tratarea lor, tot așa este păgubitor să nesocotim factorul spiritual. Acesta este lăsat deoparte de psihiatrie, în numele științei care, din rațiuni epistemologice, înțelege să se limiteze la un cadru exclusiv naturalist. Din nefericire, acest factor este ignorat sau negat și de majoritatea psihoterapiilor, care fie se întemeiază în fapt pe baze naturaliste, fie se opun din principiu la orice referință de natură spirituală – mai ales pentru că ele consideră viața psihică un domeniu deplin autonom – fie se sprijină pe o antropologie clar materiali stă și atee, care exclude aprioric astfel de referințe spirituale.

Noi credem însă că viața psihică este strâns legată de viața spirituală si n-are decât o foarte mică autonomie în raport cu aceasta.

În general, viața psihică nu poate fi nicicum disociată de problema sens ului, adică de orientarea și conținutul ei. Ea este puternic condiționată de relația omului cu sine însuși și cu ceilalți, ca și de concepția sa despre lume (Weltanschauung), iar toate acestea depind la rândul lor de relația sa – pozitivă sau negativă – cu Dumnezeu.

De aceea, viața psihică nu poate fi privită drept un simplu joc mecanic al unor forțe care trebuie pur și simplu temperate și echilibrate. Psihoterapeutul nu poate fi privit drept un omolog, în domeniul psihicului, al ortopedului ori al cardiologului, care activează pe teren
somație.

Antropologia creștină – așa cum vom vedea în capitolul referitor la marile principii ale acesteia – consideră relația cu Dumnezeu drept definitorie pentru om, atât ca natură, cât și ca existență personală. Potrivit antropologiei creștine, facultățile umane sunt în chip natural îndreptate spre Dumnezeu, iar lucrarea lor este „contra naturii” și anormală când persoana le dă o altă direcție. Printr-o astfel de lucrare „contra naturii” a facultăților umane se produc patimile. Acestea sunt boli spirituale, care trebuie net deosebite de bolile psihice; și după cum patimile nu sunt boli psihice, tot așa bolile psihice nu sunt patimi. Însă bolile spirituale, chiar dacă se definesc ca atare prin referința la Dumnezeu, în fapt ele privesc felul în care

Pag. 11 – 15