PRELEGEREA I
Tendințele actuale
Filozofia, chiar de la începuturi, a emis pretenții mai mari, dar a obținut rezultate mai firave decât orice altă ramură de studiu. Încă de pe vremea când Thales a afirmat că totul este apă, filozofii nu au pregetat să emită aserțiuni categorice despre totalitatea lucrurilor; dar și contestări la fel de categorice au venit din partea altor filozofi, încă de pe vremea când Anaximandru l-a contrazis pe Thales. Cred că acum a sosit momentul în care se poate pune capăt acestei stări de lucruri nesatisfacătoare. În seria de prelegeri care urmează voi încerca, în principal luând ca exemple anumite probleme speciale, să arăt în ce privințe pretențiile filozofilor au fost exagerate și de ce realizările lor nu au fost mai mari. Problemele și metoda filozofiei au fost, cred eu, concepute greșit, multe dintre problemele ei tradiționale fiind insolubile cu mijloacele noastre de cunoaștere, în timp ce alte probleme, mai neglijate, dar nu mai puțin importante, pot, printr-o metodă mai răbdătoare si mai adecvată, să fie rezolvate cu toată precizia și certitudinea la care au ajuns cele mai avansate discipline științifice.
Printre filozofiile de astăzi putem distinge trei tipuri principale, care deseori sunt combinate în diverse proporții la un același filozof, dar în esență – și ca tendință – diferă între ele. Primul tip, pentru care voi folosi denumirea de tradiție clasică, își are în principal obârșia la Kant și la Hegel; el reprezintă încercarea de a adapta la nevoile de acum metodele și rezultatele marilor filozofi constructivi începând cu Platon. Al doilea tip, care poate fi numit evoluționism, și-a dobândit prestigiul începând cu Darwin, iar Herbert Spencer se cuvine a fi considerat primul său reprezentant filozofic; în vremea din urmă însă, acest mod de filozofare a devenit, în principal prin William James și Henri Bergson, mult mai cutezător și mai metodic în inovații decât fusese atunci când era aplicat de Herbert Spencer. Cel de-al treilea tip, care, în lipsa unei denumiri mai bune, poate fi numit .atomism logic”, s-a strecurat în filozofie treptat, prin intermediul examinării critice a matematicii. Acest tip de filozofie, pentru care îmi propun să pledez, nu are deocamdată mulți adepți entuziaști, dar „noul realism”, inițiat la Harvard, este adânc impregnat de spiritul său. El reprezintă, cred, un progres de aceeași natură cu cel adus de Galilei în fizică: înlocuirea unor generalități cuprinzătoare, dar netestate, pe care nu le recomanda decât o anumită atracție exercitată asupra imaginației, prin rezultate parțiale, detaliate și verificabile. Înainte însă de a putea înțelege schimbările preconizate de această nouă filozofie, se impune o scurtă examinare și critică a celorlalte două tipuri, cu care ea este nevoită să se confrunte.
A. Tradiția clasică
Cu douăzeci de ani în urmă, tradiția clasică, după ce o biruise pe cea potrivnică a empiriștilor englezi: domina aproape necontestată în toate universitățile anglo-saxone. Și în prezent, deși pierde teren, ea este îmbrățișată de mulți profesori dintre cei mai distinși. În lumea academică franceză, în pofida d-lui Bergson, ea este mai puternică decât toate rivalele sale strânse laolaltă; iar în Germania are mulți susținători viguroși. Cu toate acestea, ea reprezintă, în ansamblu, o forță în curs de istovire, care nu s-a adaptat la suflul epocii. Exponenții ei sunt îndeobște persoane ale căror cunoștințe extrafilozofice țin de sfera literară, și nu persoane care să fi simțit inspirația științei. Împotriva ei acționează, pe lângă o seamă de argumente întemeiate, anumite forțe intelectuale cu caracter general care destramă și celelalte mari sinteze ale trecutului, făcând din epoca noastră una de dibuiri prudente acolo unde predecesorii noștri pășeau la lumina clară a certitudinii netulburate. Germenele din care s-a dezvoltat tradiția clasică a fost credința naivă a filozofilor greci în omnipotenta raționamentului. Descoperirea geometriei le-a luat mințile, iar metoda ei deductivă a priori li s-a părut susceptibilă de aplicabilitate universală. Ei țineau să demonstreze, de pildă, că realitatea în întregul ei este una, că nu există schimbare, că lumea simțurilor este total iluzorie; iar caracterul straniu al rezultatelor la care ajungeau nu le tăia din elan, deoarece erau încredințați de corectitudinea raționamentelor lor. S-a ajuns astfel să se considere că prin gândire pură se puteau stabili cele mai surprinzătoare și mai importante adevăruri privitoare la realitate în ansamblu, cu o certitudine pe care nici un fel de observații potrivnice nu o puteau zdruncina. Pe măsură ce impulsul vital al primilor filozofi și-a pierdut din vigoare, locul său a fost luat de autoritate si de tradiție, întărite, în Evul Mediu și până aproape de zilele noastre, de teologi a sistematică. Filozofia modernă, începând de la Descartes, deși nu mai era încătușară de autoritate precum cea a Evului Mediu, acc:pta totuși mai mult sau mai puțin necritic logica aristotelică. În plus, cu excepția mediului din Marea Britanie, continua să creadă că raționamentul a priori putea dezvălui taine ale universului inaccesibile pe alte căi și putea dovedi că realitatea este cu totul diferită de felul în care i se înfățișează observației directe. Eu consider că acest crez, și nu vreo concluzie particulară ce decurge din el, reprezintă caracteristica distinctivă a tradiției clasice și că el a constituit până în prezent principalul obstacol în calea unei atitudini științifice în filozofie.
Privitor la natura filozofiei încorporate tradiției clasice ne putem lămuri mai bine luând ca ilustrare un exponent particular al ei. În acest scop, să ne referim pe scurt la doctrinele dlui Bradley, pesemne cel mai ilustru reprezentant britanic al acestei școli. Lucrarea Aparență și realitate a d-lui
Bradley constă din două părți – prima intitulată Aparență, cea de a doua, Realitate. Prima parte examinează și desființează aproape tot ce alcătuiește lumea noastră cotidiană: lucruri și calități, relații, spațiu și timp, schimbare, cauzalitate, activitate, eu. Toate acestea, deși într-un sens posedă realitate, nu sunt reale așa cum ne apar. Real e doar un întreg unic, indivizibil, atemporal, numit Absolutul, care într-un anume sens este de natură spirituală, însă nu constă din suflete sau din gândire și voință așa cum acestea ne sunt cunoscute. Iar la această concluzie autorul ajunge prin raționamente logice abstracte, care pretind a da în vileag contradicții înăuntrul categoriilor declarate simplă aparență și a nu lăsa nici o alternativă tenabilă la Absolutul afirmat finalmente ca singurul real.
Un scurt exemplu va fi poate suficient pentru a ilustra metoda dlui Bradley. Lumea ne apare populată cu tot felul de lucruri între care există diverse relații – la dreapta și la stânga, înainte și după, tată și fiu ș.a.m.d. Numai că relațiile, susține dl Bradley, dacă le analizăm, se dovedesc a fi autocontradictorii și deci imposibile. El argumentează mai întâi că, dacă există relații, trebuie să existe niște calități între care ele au loc.
Asupra acestei părți din argumentarea sa nu-i nevoie să stăruim. Apoi continuă astfel:
„Pe de altă parte, este ininteligibil în ce raport poate sta relația cu calitățile. Dacă ea nu afectează în nici un fel calitățile respective, atunci acestea nu se leagă defel între ele; în care caz, după cum am văzut, ele încetează a mai fi calități, iar relația dintre ele este o nonentitate. Dacă, dimpotrivă, le afectează în vreun fel, atunci, de bună seamă, avem nevoie de o nouă relație. Căci relația nu are cum să fie simplul adjectiv al unuia din termenii săi sau al amândurora; ori, cel puțin, pare de nesusținut în această accepțiune. Și, fiind ea însăși ceva, dacă ea însăși nu stă într-o relație cu termenii ei, este de neînțeles cum anume îi poate afecta. Ne vedem astfel antrenați iarăși în vâltoarea unui proces fără sfârșit, siliți să postulăm mereu noi relații. Verigile sunt legate între ele printr-o verigă, iar această legătură sau unire este și ea o verigă cu două capete; și fiecare din acestea necesită câte o nouă verigă care să-l lege de cea veche. Problema constă în a desluși în ce raport stă relația cu calitățile între care subzistă, iar această problemă este insolubilă.
Nu-mi propun să examinez în detaliu această argumentare ori să arăt în ce locuri este, după opinia mea, sofistică.
Am citat-o doar ca pe o exemplificare a metodei cu pricina. Majoritatea cititorilor vor admite, cred, că ea este menită să genereze mai degrabă nedumerire decât convingere, căci probabilitatea erorii este mai mare la o argumentare foarte subtilă, abstractă și dificilă decât la un fapt atât de evident cum este cel al interconexiunii lucrurilor din lume. Primii gânditori greci, cărora geometria le era practic singura știință cunoscută, puteau urmări consimțind firul unui raționament, chiar dacă acesta conducea la cele mai stranii concluzii.
Pentru noi însă, cu metodele noastre de experimentare și observație și cu tot ceea ce știm din lunga istorie a erorilor a priori infirmate de știința empirică, a devenit firesc să bănuim prezența unui sofism în orice deducție a cărei concluzie pare să contravină unui fapt evident. Se poate lesne întâmpla ca o astfel de bănuială să fie dusă prea departe, fiind de aceea dezirabil ca, pe cât posibil, să fie lămurită natura exactă a erorii, atunci când aceasta există. Dar nu încape îndoială că ceea ce numim viziune empirică a devenit o componentă a formației intelectuale a majorității oamenilor instruiți; tocmai datorită acestui fapt, și nu vreunui argument specific, a slăbit influența tradiției clasice asupra celor ce se îndeletnicesc cu filozofia și asupra publicului cult în general.
Funcția logicii în filozofie, după cum voi încerca să arăt ceva mai târziu, este de maximă importanță; nu cred însă că funcția ei este cea pe care o are înăuntrul tradiției clasice. În cadrul acestei tradiții, logica devine constructivă prin negare. Acolo unde un număr de alternative par, la prima vedere, la fel de posibile, logica este folosită pentru a le elimina pe toate în afară de una, care în acel moment este proclamată reală. În felul acesta, lumea este construită cu ajutorul logicii, apelând foarte puțin sau deloc la experiența concretă. După părerea mea, adevărata funcție a logicii este diametral opusă acesteia. Cu aplicare la chestiuni ce țin de experiență, ea nu este constructivă, ci mai degrabă analitică: luată a priori, ea relevă mai adesea posibilitatea unor alternative până acum nebănuite decât imposibilitatea unor alternative ce păreau prima facie posibile. În felul acesta, descătușând imaginația cu privire la cum ar putea să fie lumea, ea refuză să legifereze privitor la cum este ea în fapt. Această schimbare, produsă de o revoluție internă din logică, a spulberat construcțiile ambițioase ale metafizicii tradiționale, chiar si pentru cei care manifestă cea mai mare încredere în logică; iar pentru mulți dintre cei ce consideră logica o himeră, sistemele paradoxale cărora această metafizică le-a dat naștere nu merită nici măcar combătute. Așa se face că respectivele sisteme au ajuns să nu mai atragă nici o parte a publicului cultivat, și chiar și lumea filozofică tinde din ce în ce mai mult să nu le mai ia în seamă.
Am putea menționa aici una sau două dintre doctrinele favorite ale școlii despre care discutăm, spre a ilustra natura pretențiilor ei. Universul, ne spune ea, este o „unitate organică”, aidoma unei viețuitoare sau unei opere de artă desăvârșite. Cu aceasta ea vrea să spună, aproximativ, că toate părțile universului se potrivesc între ele și cooperează, fiecare din ele fiind ceea ce este grație locului pe care-I ocupă în cadrul întregului. Această idee este uneori avansată dogmatic, pe când alteori este susținută cu oarecare argumente logice. Dacă ea este adevărată, atunci fiecare parte a universului constituie un microcosmos, o reflectare în miniatură a întregului. Potrivit acestei doctrine, dacă ne-am cunoaște temeinic pe noi înșine, am cunoaște totul. Firește, simțul comun va ridica aici obiecția că există oameni – să zicem, în China – cu care ne găsim în relații atât de indirecte si de banale, încât din fapte referitoare la noi înșine nu putem infera nimic important despre ei. Dacă există ființe vii pe Marte sau în zone mai
Pag. 15 – 21 |
Adevăr Divin
