Adevăr Divin
Cancerul poate fi învins: Interviuri cu doctori care vindecă într-adevăr cancerul
| SUZANNE SOMERS intervievează mai mulți doctori care folosesc cu succes cele mai inovatoare tratamente oncologice – tratamente care întăresc organismul în loc să îl doboare. Somers s-a confruntat ea însăși cu cancerul, iar după un deceniu și-a învins frica și a mers încrezătoare pe calea pe care a ales-o. În această carte, prezintă atât alegerile ei personale, cât și o serie de opțiuni ale unor doctori din SUA. |
43.34 39.01 RON (Stoc 0)
• Adresa de e-Mail la care dorești să primești notificarea
Detalii:
Tratamente alternative eficiente: fără chimioterapie fără radiații uneori, fără operații chirurgicaleProtocoale integrative: combinarea tratamentelor standard cu terapii care întăresc sistemul imunitarMetode pentru gestionarea cancerului: descrierea unor modalități prin care să poți trăi cu adevărat cu această boală.Iar întrucât prevenția este cea mai bună cale, experții consultați de autoare oferă opțiuni privind nutriția, stilul de viață și suplimentele dietetice care te ajută să eviți apariția acestei boli. |
Cuprins:
Mulțumiri ... 11 Cuvânt-înainte ... 15 Prefață ... 21 Partea 1. Cum am ajuns aici ... 25 Capitolul I. O poveste despre cancer – a mea ... 27 Capitolul 2. Faceți cunoștință cu doctorii ... 51 Capitolul 3. împotriva firii noastre: nașterea unei mari afaceri ... 65 Capitolul 4. Dacă mi s-a putut întâmpla mie, ce vi se va întâmpla vouă? ... 74 Capitolul 5. Cum a ajuns situația atât de gravă? – Latura întunecată a medicinei convenționale ... 83 Capitolul 6. Ralph Moss, Ph.D ... 87 Partea a II-a. Doctorii care vindecă într-adevăr cancerul ... 107 Capitolul 7. Dr. Stanislaw Burzynski ... 109 Capitolul 8. Dr. Nicholas Gonzalez ... 152 Capitolul 9. Dr. James Forsythe ... 207 Capitolul 10. Dr. Julie Taguchi ... 228 Partea a III-a. Cum prevenim cancerul ... 245 Capitolul 11. Dr. Russel Blaylock ... 247 Capitolul 12. Burton Goldberg ... 273 Capitolul13. David Schmidt ... 289 Capitolul 14. Dr. Jonathan Wright ... 300 Capitolul 15. Dr. Stephen Sinatra ... 330 Capitolul 16. Dr. Michael Galitzer ... 348 Capitolul 17. Cristiana Paul, M.S ... 373 Capitolul 18. Dacă alegeți tratamentul tradițional, iată ce trebuie să știți. Interviu cu Bill Faloon ... 411 Epilog ... 437 Resurse ... 440 |
Fragment:
Capitolul 1. O poveste despre cancer – a mea
Noiembrie 2008, ora 4 dimineața. Mă trezesc. Nu pot să respir. Mă sufoc, sunt sugrumată; simt ca și cum aș avea două mâini în jurul gâtului care mă strâng din ce în ce mai tare. Corpul mi-e acoperit din cap până în picioare de bubițe și o erupție groaznică: mâncărimea și usturimea sunt insuportabile. Erupția se află în urechi, în nas, în vagin, pe tălpi, peste tot – la subraț, pe scalp, pe ceafă. Fiecare centimetru al corpului meu e acoperit cu bubițe, cu excepția fetei. Nu știu de ce. Ajung cu greu la telefon și îl sun pe unul dintre doctorii în care am încredere. Încep să îi povestesc ce se întâmplă, iar el mă oprește: – Ești în pericol. Du-te la spital chiar acum. Știam. Simțeam că îmi pierd respirația. Nu avem timp să așteptăm ambulanța. Alergăm la urgență. Gâfâi, încercând cu disperare să respir. Mă sufoc. Nu mai am timp. Nu am timp să gândesc sau să fiu speriată; nu mă pot concentra decât pe o ultimă răsuflare. Amețesc... totul se învârte. Nu mă pot gândi decât la respirație. Ajungem. Soțul meu sunase înainte la spital. Sunt așteptată. Personalul de la camera de urgență – asistentele, doctorii și alți profesioniști – sunt niște oameni minunați. Au mai avut de-a face cu așa ceva. Ne încurajează: – Bine, vom avea grijă de ea. Imediat ce ajung la sala de urgență, mă injectează cu Decadron, un steroid puternic. – De ce nu puteți respira? pare să îmi strige în ureche medicul de urgență, dar nu pot răspunde. Nu sunt în stare să scot cuvintele pe gură. Îmi fac o injecție cu Benadryl pentru bubițe și erupție. Acum am intrat în sala de urgențe, dar tot nu pot respira. Nu pot nici să mă ridic în capul oaselor. Stau aplecată încercând să găsesc oxigen undeva... Mă pun pe oxigen și albuterol ca să mă ajute să respir și încet, încet revin la viață. Încă am răsuflarea întretăiată și în plămâni îmi apar convulsii, ca și cum cineva ar învârti de un mâner care îmi întoarce plămânii pe dos, dar, spre deosebire de înainte, respirația există... chinuită, dar există. – Trebuie să facem o tomografie computerizată, îmi spune. Știu deja că tomografia presupune cantități mari de radiații și mă deranjează gândul că vor face asta corpului meu. E prima dată în ultimii opt ani când am vreun produs farmaceutic în mine. Mereu spun că nu sunt contra farmaceuticelor, dar cred că ar trebui păstrate drept ultim instrument al specialistului. Viața mea tocmai a fost salvată de niște produse farmaceutice. Poate acesta este unul dintre acele cazuri în care iradierea este justificată pentru a afla ce e în neregulă... Pentru că sigur este ceva în neregulă. Eu sunt sănătoasă. Nu știu pe nimeni care să facă mai mult pentru sănătatea sa decât fac eu zilnic. Tomografie... Nu știu. Îi zic doctorului: – Mi se pare că ori m-am otrăvit, ori am un fel de reacție alergică gravă la ceva. Adică, nu-i așa că are sens? Erupția, senzația de strangulare, asfixierea. Sună tipic, nu? – Nu știm. O tomografie ne va arăta. Chiar vă recomand să o faceți, spune doctorul. Data viitoare s-ar putea să nu fiți atât de norocoasă – s-ar putea să nu ajungeți la timp. N-a lipsit mult să muriți. Știu asta. Simțeam cum se scurge viața din mine în timp ce veneam cu mașina. – Bine, răspund eu, supusă. Sunt îngrijorată și prudentă. Soțul meu e cu mine, mă ține de mâini, mi le strânge. Fata lui e crispată de teamă și îngrijorare. Nimic nu are sens. Acum o săptămână, eram întruchiparea sănătății. Am organizat o seară frumoasă la mine acasă, pentru toți doctorii minunați care participaseră la bestsellerul meu Breakthrough. Era o seară frumoasă, călduroasă și am sărbătorit cu toții sănătatea și starea de bine. Stelele străluceau în plină forță în seara aceea și, în timp ce aerul era plin de notele muzicienilor care interpretau piesele mele preferate de soft jazz, cele patruzeci de persoane de la masă discutau cu entuziasm despre posibilitățile de a îmbătrâni fără boli, de a îmbătrâni cu oasele, creierul și sănătatea intacte, de a muri sănătoși la o vârstă foarte înaintată. Eram entuziasmați. Ne dăduserăm cu toții seama că era realizabil și eram încântați să știm că ne-am alăturat la timp acestui curent incredibil. Era un grup extraordinar de oameni. Acești doctori erau curajoșii care au abandonat „standardul de îngrijire” occidental pentru a declara că actualul model al medicinei nu funcționează. Medicamentele nu sunt soluția. Medicamentele și substanțele chimice degradează creierele bătrânilor noștri și îi atacă pe furiș pe tinerii nebănuitori. Mă uitam în jur, la acest grup de oameni energiei și sănătoși și eram încântată că i-am adunat pe toți laolaltă. Cunoșteam cu toții această nouă abordare a stării de bine. Și, înainte de a ne fi servită delicioasa masă bio, toată lumea și-a scos punguțele cu suplimente. Am râs toți la faza asta. Era atât de interesant să vorbim cu entuziasm despre adevărata sănătate, în locul tonului șoptit care însoțește discuția despre cineva drag afectat de o boală. Mi se părea că multe dintre abordările actuale ale sănătății păreau mereu însoțite de o deznădejde. Chiar și atunci când funcționau, părea să existe o reacție nedorită în organism. Într-un fel, nu mai erai aceeași persoană; erai încetinit, fragil, îmbătrâneai mai rapid. În societate, în majoritatea grupurilor eram reținută în conversațiile legate de modul meu de abordare a sănătății, deoarece celor care își încredințau viața medicilor alopați occidentali care respectau „standardul de îngrijire” se putea să nu le surâdă ideea că poate au făcut o alegere greșită sau că metoda lor nu a fost cea mai bună. Respectam lucrul acesta. Viața și sănătatea implică alegeri. Există metoda veche și metoda nouă și fiecare dintre noi trebuie să facă ceea ce îi convine cel mai mult .. Eu am ales metoda nouă și nu m-am mai simțit niciodată mai bine, mai fericită, mai energică, mai echilibrată hormonal și mai activă sexual. Atunci, de ce sunt aici, în acest spital? Ce s-a întâmplat? Faptul că sunt dusă în sala de tomografie mi se pare ireal. Îmi aduc imediat aminte de tratamentele cu radiații pentru cancer de sân din urmă cu câțiva ani. Știu că acum nu aș face aceeași alegere. Singurele probleme de sănătate pe care le-am avut – până în seara aceasta – erau legate de expunerea la radiații, dar mulțumită doctorilor nemaipomeniți pe care am avut privilegiul să îi intervievez și să îi cunosc, am putut să remediez ceea ce fusese stricat, folosind „uneltele naturii”, după cum spune dr. Jonathan Wright. Acum sunt îmbrăcată într-un halat albastru de spital și deocamdată am fost fortificată cu trei doze de oxigen și albuterol. Încep să mă simt din nou normal. De data asta, medicamentele mi-au salvat viața. Acesta e rostul lor. Cunoscând toxicitatea tuturor medicamentelor chimice, deja începeam să mă gândesc la regimul de suplimente și la tratamentele de detoxificare pe care le voi urma după ce ieșeam de acolo, ca să scot din mine toate reziduurile produselor farmaceutice. Sper că aceasta va fi singura dată când va trebui să recurg la medicamente occidentale. – Vă vom injecta un colorant inofensiv, spune specialista în radiologie. Vă va face să vă fie cald și să simțiți că faceți pipi în pantaloni, dar senzația va trece. Nu va dura mult, poate cincisprezece minute, relaxați-vă numai. Deja sunt pe o perfuzie cu glucoză, așa că îmi injectează colorantul în perfuzie. Imediat simt căldura, o căldură cam neconfortabilă, pe urmă simt într-adevăr că voi face pipi chiar pe masă. Clic, clic, clic, precum ceva mecanic care se clatină. Clic, clic, clic. Iar și iar. Stau acolo nemișcată ca să poată obține cele mai bune imagini. – OK, gata, spune femeia, apoi tace. Se vede ceva pe chipul ei, dar nu-mi pot da seama ce. Durează doar o fracțiune de secundă, dar a fost cu siguranță pe fața ei, în tonul ei. – Ați avut cancer la sân? întreabă ea, părând îngrijorată. – Da, răspund. – Aha, zice ea. Sunt dusă înapoi în sala de urgență și aștept împreună cu Alan. Vreau să plec de aici. Vreau să merg acasă. Ușa se deschide și intră doctorul și asistenta, închizând ușa în urma lor. Doctorul stă și se uită la mine o clipă, apoi spune: – Am adus-o cu mine pentru încurajare, fiindcă nu-mi place deloc ceea ce am de spus. Timpul pare înghețat, oprit. – Avem o veste foarte proastă, continuă el. Inima a început să îmi bată, de parcă avea să îmi sară din piept. – Aveți o masă canceroasă în plămân; cancerul pare că a metastazat în ficat. Nu știm ce se întâmplă cu ficatul dumneavoastră, dar este atât de mărit, încât vă ocupă întreg abdomenul. Aveți atât de multe tumori în piept, încât nu le putem număra și toate conțin noduli; mai aveți și un cheag de sânge și pneumonie. Așa că vă vom interna și vom începe să tratăm cheagul de sânge, pentru că acesta este primul care v-ar ucide. Nu mai era aer în încăpere. Mă uit la fața soțului meu și văd că e crispată de teamă, durere și confuzie. Inima îmi bate atât de tare, încât, pentru prima oară în viață, spun: Tensiunea mi-a ajuns la 19,1. De obicei am 11,0/8,0. Bate, bate, bate. Nu-mi vine să cred! Mă uit la Alan; nu avem cuvinte. Ne ținem de mâini. Ochii îi sunt înlăcrimați, la fel ca ai mei. Ce-am putea spune? Tocmai primiserăm o lovitură năucitoare. Din nou pare ireal. Sunt dusă sus, internată într-un salon de spital. E agitație, se instalează perfuzii. Îmi aud glasul stins întrebând: – Ce puneți în perfuziile acestea? – Heparină, răspunde o asistentă, e un anticoagulant pentru cheagul de sânge, iar în cealaltă este Levaquin, un antibiotic pentru pneumonie, plus Ativan ca să, vă calmeze. Sunt recunoscătoare pentru Ativan. Medicamente! Eu, adepta nefolosirii medicamentelor. Am luat atât de multe medicamente în dimineața asta, că mi se învârte capul. Ce se întâmplă cu viața mea? Cu viața noastră? Îi spun lui Alan să îl sune pe Bruce, fiul meu, încercând să împiedic panica să pună stăpânire pe glasul meu. – Filmează în Atlanta; sună-l pe celular. Apoi îi spun să îi sune pe Leslie, Stephen, pe sora mea Maureen și fratele meu Danny. Și Alan, și eu suntem ca amorțiți. Oncologul intră în salon. Nu știe cum să se poarte cu pacienții: fără compasiune, fără delicatețe, fără o abordare precaută. Stă pe scaun cu brațele încrucișate defensiv. – Aveți cancer. Tocmai m-am uitat la tomografia dumneavoastră, e peste tot, zice el sec. – Peste tot? întreb stupefiată. Peste tot? – Peste tot, repetă el, de parcă mi-ar spune că a cumpărat bilete la meciul echipei Lakers. Plămânii, ficatul, tumorile din jurul inimii... Nu am văzut niciodată atât de mult cancer. Iese din încăpere și sunetul aparatului la care sunt conectată umple liniștea lăsată de șocul condamnării la moarte primite. Alan se întinde pe patul mic alături de mine și mă ține strâns. Nu plângem niciunul. Suntem prea năuciți ca să plângem. Asistentele vin și pleacă, îmi ajustează aparatura; noi continuăm să ne ținem în brațe parcă ore întregi. Îmbrățișarea ne e întreruptă de telefonul lui Alan. E Bruce. – Mamă... – Tu ești piatra de temelie a acestei familii; tu ne ții laolaltă. – Știu, Bruce. O să rezolv eu. E un doctor în Italia... Vocea mi se stinge. Pag. 29 – 33 |