Teologia bolii

Prefața traducătorului ... 5

Introducere ... 9

Capitolul 1: La izvoarele bolii ... 17

Capitolul II: Sensul spiritual al bolii ... 61

Capitolul III: Căi creștine de vindecare ... 89

Bibliografie ... 151

CAPITOLUL I:

LA IZVOARELE BOLII

„Perfecțiunea” originară

Dumnezeu, deși este „Făcătorul tuturor celor văzute și al celor nevăzute”, nu poate fi considerat ca autorul bolilor, al suferinței și al morții. Sf. Părinți afirmă în unanimitate acest adevăr. În omilia intitulată „Dumnezeu nu este pricinuitorul relelor”, Sf. Vasile cel Mare zice: „E o nebunie să crezi că Dumnezeu este autorul relelor noastre; această blasfemie [ ... ] nimicește bunătatea lui Dumnezeu”, „Boala nu este [ ... ] o lucrare a mâinii lui Dumnezeu”, „Dumnezeu, care a făcut trupul, n-a făcut și boala, tot astfel cum El, deși a făcut sufletul, n-a făcut nicidecum și păcatul’”. De asemenea, este evident că „Dumnezeu n-a făcut nicidecum moartea’”. Celor care, afirmației biblice despre crearea omului după chipul lui Dumnezeu, îi aduc ca obiecție destinul nostru perisabil, scurtimea vieții noastre, dispoziția noastră de a suferi tot felul de boli trupești și psihice, Sf. Grigorie de Nyssa le răspunde:

„Caracterul anormal al condițiilor actuale ale vieții umane nu ajunge spre a dovedi că omul n-a fost niciodată în posesiunea bunurilor (care țin de chipul lui Dumnezeu). Într-adevăr, omul fiind lucrarea lui Dumnezeu, Care S-a inspirat din bunătatea sa pentru a aduce la existență această ființă, nimeni n-ar putea bănui că cel ce-și datorează viața acestei bunătăți ar fi fost aruncat în rele de Creatorul Său. Există o altă cauză a condiției noastre de acum și a privațiunii care ne-a despuiat de o stare mai bună”. „A te baza pe suferințele trupului care vin în mod necesar să se grefeze pe caracterul inconsistent al naturii noastre (actuale) spre a-L numi pe Dumnezeu autor al relelor, sau a-I refuza cu totul titlul de Creator al omului spre a nu-l imputa Lui responsabilitatea suferințelor noastre, denotă cea mai adâncă neînțelegere [ ... ]”. Sf. Maxim Mărturisitorul subliniază că „Dumnezeu, creând natura omenească, n-a introdus în ea [ ... ] durerea”? și că pătimirea, stricăciunea și moartea, pe care omul le-a cunoscut după aceea, nu vin de la E18. Sf. Grigorie Palama, la rândul său, afirmă: „Dumnezeu n-a creat moartea, nici bolile, nici infirmitățile; „Dumnezeu n-a creat moartea sufletului, nici moartea trupului”; „această moarte a trupului, Dumnezeu n-a dat-o, n-a făcut-o, nici n-a poruncit ca ea să fie”! [ ... ] „El nu este nici autorul bolilor trupești”. Încă autorul cărții Înțelepciunii lui Solomon învață: „Dumnezeu n-a tăcut moartea și nu se bucură de pieirea celor vii. El a zidit toate lucrurile spre viață și făpturile lumii sunt făcute spre a fi izbăvite; întru ele nu este sămânță de pieire”
(Int. Sol 1 13-14).

Autorul inspirat al Facerii arată că creația lui Dumnezeu este bună în întregime (cf Fc 1,31), iar Sf. Părinți învață, cu toții, că omul însuși, în starea de la început a firii sale, ignora cu totul boala, infirmitatea, durerea și stricăciunea. „Omul trăia în bucuriile raiului [ ... ], posedând integritatea facultăților sale, în starea naturală în care fusese creat” , notează Sf. Dorotei de Gaza. El cunoștea, „în trupul său, o sănătate desăvârșită”, afirmă Fer. Augustin. Iar Sf. Ioan Hrisostom zice: „De vreți să știți care era starea trupului nostru atunci când a ieșit din mâinile lui Dumnezeu, să mergem în rai și să-I vedem pe omul acela pe care l-a pus Dumnezeu acolo. Trupul său nu era supus [ ... ] stricăciunii; ca o statuie ce se scoate din cuptor și care lucește cu cea mai vie strălucire, el nu cunoștea nici una din aceste infirmități pe care le vedem astăzi”. Și Sf. Grigorie de Nyssa remarcă faptul că ”boala sau diformitatea nu sunt născute de la început cu firea noastră!”; suferința fizică, „încercările trupului, care fac parte din condiția noastră, numeroasele boli”, omenirea „la început nu le-a cunoscut. „Omul, mai scrie el, nu avea în el prin fire, nici ca proprietate esențială legată de natura sa, capacitatea de a pătimi [ ... ], la începutul începuturilor [ ... ], ci numai mai târziu s-a insinuat în el firea pătimitoare. Absența suferinței și ne stricăciunea trebuie socotite printre numeroasele bucurii pe care el le poseda la început-v. „Cel ce face mențiune de încercările trupului, care fac parte din condiția noastră, de numeroasele boli, pe care la început omenirea nu le-a cunoscut, va vărsa încă și mai multe lacrimi dacă va compara fericirea [originară] cu suferința [actuală], relele [îndurate astăzi] cu bunurile [posedate odinioară]. Iar Sf. Maxim Mărturisitorul scrie: „Primul om, luându-și ființa de la Dumnezeu, a venit la existență [ ... ] liber față de păcat și de stricăciune, căci nici păcatul, nici stricăciunea n-au fost create împreună cu el”; „schimbarea pentru pătimire, stricăciune și moarte [ ... ] omul n-o avea la început”.

Această dublă afirmație, că Dumnezeu n-a creat moartea și că omul, în starea sa primară, era ne stricăcios, implică logic că omul, în această stare originară a naturii sale, era și nemuritor. Numeroase texte patristice par, într-adevăr, să indice acest lucru.

Privită însă mai de aproape, concepția Părinților asupra acestei probleme se dovedește deosebit de nuanțată.

Sprijinindu-se pe afirmația din Sf. Scriptură că „Dumnezeu, luând țărână din pământ, l-a făcut pe om” (Fc 2, 7), unii dintre ei, în grija de a distinge creatul de necreat, nu ezită să afirme că trupul omului era de la început și după natura sa proprie un compus instabil, stricăcios și muritor. „Omul era muritor după natura trupului său”, afirmă Fer. Augustin. „Prin natură, omul este muritor, deoarece el este scos din neant”, scrie Sf. Atanasie al Alexandriei, care mai afirmă că, la origine, oamenii „erau de natură stricăcioasă”. Sf. Ioan Hrisostom notează că, în rai, omul, deși nu re simțea nici una din tristele necesități, era „îmbrăcat într-un trup muritor”. Adeseori, Sf. Părinți își nuanțează exprimarea, spunând că omul a fost creat „spre nestricăciune” sau „pentru nemurire sau că aparținea naturii sale de a tinde să participe la nemurirea dumnezeiască, sau vorbesc de ne stricăciunea și nemurirea făgăduite, indicând astfel faptul că această ne stricăciune și această nemurire nu erau dobândi te definitiv dintr-o dată, așa cum s-ar fi întâmplat dacă ele ar fi fost însușiri atașate însăși naturii sale.

Aceasta, deoarece ne stricăciunea și nemurirea primului om se datorau numai harului dumnezeiesc. Imediat după ce l-a făcut pe om din țărâna pâmântului, Dumnezeu, zice cartea Facerii, „a suflat în fața lui suflare de viață și s-a făcut omul ființă vie” (Fc 2, 7); în această suflare Sf. Părinți au văzut sufletul, dar și Duhul dumnezeiesc. Și, deoarece erau pătrunse de energiile divine, sufletul și trupul său posedau calități supranaturale. Astfel, Sf. Grigorie Palama notează că harul dumnezeiesc „completa prin foarte multe binefaceri insuficiența naturii noastre. Prin acest har puteau trupul și sufletul să fie perfect sănătoase. „Eram feriți de boală [ ... ] datorită darurilor primite la creație”, remarcă Sf. Vasile”. Tot acest har făcea ca trupul să fie ne stricăcios și nemuritor. Astfel, Fer. Augustin notează că omul „era muritor după natura trupului său, dar nemuritor prin har”. Sf. Atanasie spune despre om că trăia o „viață nemuritoare”, ca unul care Poseda darurile lui Dumnezeu și puterea proprie, care-i vine de la Cuvântul Tatălui, și notează că „oamenii erau de o natură stricăcioasă, dar [că] prin harul participării la Cuvânt” puteau „să scape acestei condiții a naturii lor”, că „datorită Cuvântului care era cu ei, stricăciunea naturii nu s-ar fi apropiat de ei”.

În virtutea acestui har, Adam se afla deci într-o condiție foarte diferită nu numai de cea a altor ființe vii din natură, ci și de condiția omenească așa cum o cunoaștem noi acum. Tocmai această condiție privilegiată, superioară, este numită „rai”. Pentru a indica acest acces, prin har, la o condiție superioară, Sf. Părinți, tâlcuind textul din Facere (2, 8), subliniază că omul n-a fost creat în rai, ci că a fost pus acolo de Dumnezeu și disting clar raiul de restul pământului. Această condiție privea nu numai sufletul, ci și trupul. Astfel, Sf. Maxim vorbește de „deosebirea dintre constituția trupului omenesc, înainte de cădere, la protopărintele nostru Adam și cea care ne stăpânește

Pag. 17 – 13