Puterea armoniei
Biografia lui Morihei Ueshiba, fondatorul Aikido-ului, cel mai mare maestru al artelor marțiale
Morihei Ueshiba (1883 – 1969), fondatorul Aikido-ului, a fost, „fără îndoială, cel mai mare maestru de arte marțiale care a trăit vreodată”, conform biografului său, John Stevens. |
Stocurile se epuizează rapid, rezervă acest produs și hai la
librăria Adevăr Divin din Brașov, Str. Zizinului, nr. 48, pentru a-l prelua personal.
(Unele produse pot avea discount suplimentar în librărie.)
Vei fi contactat(ă) telefonic de un reprezentant divin.ro pentru confirmarea disponibilității, în intervalul Luni-Vineri orele 9:00 - 17:00, deci te rugăm să introduci un număr de telefon corect și actual.
Detalii:
„Chiar dacă am considera adevărate faptele vitejești ale luptătorilor legendari, din est și din vest, nici una dintre ele nu poate fi comparată cu capacitatea lui Morihei de a dezarma orice atacator, de a lupta simultan cu o duzina de oameni, de a doborî și de a țintui la pământ adversarii chiar fără să-i atingă, așa cum reiese din nenumărate fotografii, pelicule și mărturii personale.” Cum a reușit acest om înalt de numai cinci picioare (1 picior = 30,479 cm) să dobândească o asemenea forță? În Puterea Armoniei, John Stevens descrie povestea vieții lui Morihei, punând în lumină atât personalitatea sa cât și mesajului său, într-un mod care încântă și stimulează cititorul. John Stevens descrie oamenii, evenimentele și ideile care l-au influențat pe marele maestru în căutarea sa spirituală care a fructificat cu învățăturile Aikido-ului. Ilustrată cu fotografii ale lui Morihei în acțiune și presărată cu anecdote revelatoare despre viața sa și despre acele vremuri, cartea oferă, de asemenea, o expunere a concepției fondatorului despre Aikido, ca fiind o cale către armonie și iubire, ce conduce la unificarea corpului cu mintea, a propriei ființe cu ceilalți, a omului cu universul. |
Cuprins:
Partea întâi: Omul ... 11 Partea a doua: Maestrul de arte marțiale ... 74 Partea a treia: Mesajul ... 104 Bibliografie ... 129 |
Fragment:
Capitolul 1 Timp de două secole și jumătate, shogunatul lui Tokugawa a închis Japonia față de restul lumii și a impus un sistem rigid de control al cetățenilor. Cu toate acestea, în secolul al nouăsprezecelea, după o serie de revolte, guvernarea militară s-a prăbușit în 1868, când tânărul împărat Meiji a declarat reinstaurarea legii imperiale. Au izbucnit apoi lupte feroce între diferitele fracțiuni și abia în 1877, odată cu înfrângerea forțelor conservatoare ale samurailor lui Takamori Saigo, țara a fost din nou unificată. Era necesară o nouă ordine ce urma să fie construită din temelii și un număr impresionant de oameni, oprimați în timpul shogunatului, erau dispuși să-și asume această responsabilitate. Un proverb popular în această perioadă era „dacă spiritul este puternic, totul poate fi realizat”. A fost o eră a inovațiilor în toate sferele activității umane: vechile orientări trebuiau reevaluate și reînnoite. În această perioadă de schimbări, experimentări și oportunități, s-a născut Morihei Ueshiba, la 14 decembrie 1883. Deja părinți a trei fete, mama și tatăl lui Morihei au fost încântați de nașterea primului (și singurului) lor fiu, considerându-l un dar de la zei. Fermier prosper și politician local, Yoroku, puternicul tată în vârstă de patruzeci de ani, era samurai, iar bunicul său, Kichiemon, era recunoscut pentru puterea și curajul lui extraordinar în artele marțiale. Mama lui Morihei, Yuki – descendentă îndepărtată a clanului Takeda, moștenitor al unei îndelungate tradiții în artele martiale – era o femeie cultivată, cu un interes profund pentru literatură, artă și religie. Tanabe, locul de naștere al lui Morihei, un sat de pescari și fermieri, se află în districtul Kii (în prezent Prefectura Wakayama), în inima unei regiuni în care își au originile cele mai vechi rădăcini ale misticismului japonez. Acest district cunoscut sub numele de Kumano, era considerat „poarta către Dumnezeu”. În perioadele timpurii ale istoriei japoneze, principalele locuri de pelerinaj se aflau în munții acestei regiuni, fiind considera te cele mai sfinte din regiune – chiar și împărații din Kyoto mergeau în pelerinaj la Kumano pentru a primi binecuvântarea. Marea zeiță a munților din Kumano era adorată în nenumărate jinja (altare), pretutindeni în împrejurimi; de-a lungul secolelor, sute de sfinți s-au purificat în cascadele râului sacru Nachi, reședința atotputernicilor Regi Dragon; magicianul En-no-Cyoja, marele patriarh al asceților din munți, și-a dobândit arta în aceste locuri; la fel și Kobo Daishi, maestru al budismului tantric, despre care se crede că este încă în viață, meditând asupra „vârfului mandală” al muntelui Koya, așteptând zorii unei noi ere ce urmează să apară odată cu sosirea lui Miroku Buddha, iluminatul viitorului. Astfel, Morihei a fost înconjurat, încă de la naștere, de o ambiantă încărcată de prezenta divinității, a supranaturalului și misteriosului. Consecință a nașterii sale premature, Morihei a fost un copil fragil și bolnăvicios. De timpuriu el a manifestat o atracție deosebită atât către științele esoterice cât și către cele exoterice. Deoarece băiatul devora cărți de factură foarte variată, fiind în special atras de matematică și fizică, în jurul vârstei de șapte ani, Morihei a fost trimis la școala locală a templului, unde se studiau clasicii chinezi, sub îndrumarea preotului. Plictisit de textele seci și moralizatoare confucianiste, Morihei l-a rugat pe preotul Shingon să-i povestească despre marile miracole ale lui Kobo Daishi și să-l învețe ritualurile esoterice Shingon, tehnicile de meditație și incantațiile secrete. Budismul Shingon utilizează metodele tantrice de antrenament spiritual: ritualuri complexe, vizualizări secrete bazându-se și pe ajutorul plin de rafinament și senzualitate al artei, muzicii și al propriului corp pentru a aduce iluminarea chiar în timpul acestei vieți. Shingon folosește curent mantrele sanscrite (indiene) și realizează ceremonii spectaculoase cum ar fi gama – sacrificiul focului. Impresionabilul flăcău entuziast a asimilat tot aceast elixir sacru, o mare parte din el integrându-l mai târziu în gândirea sa matură. O dată cu ucenicia în budismul Shingon, Morihei a devenit un adorator fervent al zeităților Shinto din Kumano. Își petrecea o mare parte din timpul său liber în locurile sfinte din munți și a susținut mereu că îngerii păzitori din Kumano au vegheat asupra lui întreaga viață. Având în vedere fizicul insuficient dezvoltat și temperamentul nervos al fiului său, Y oroku l-a încurajat pe Morihei să participe la antrenamente de lupte sumo, la alergare și la înot. Băiatul s-a alăturat expedițiilor locale de pescuit, devenind rapid un bun mânui tor al harponului. Sub privirea atentă a lui Yoroku și a unui profesor de la școală ce începuse să se intereseze în mod special de neobișnuitul copil, Morihei și-amodelat treptat corpul. Conștient de forța sa potențială, băiatul visa să se transforme într-o bună zi în cel mai puternic om din lume. Oi-a călit pielea făcând zilnic dușuri cu apă rece ca gheața și rugându-și prietenii să arunce în el cu castane în coajă. Puterea lui a crescut atât de mult încât era chemat să care în spate copiii bolnavi, în orașul cel mai apropiat, la aproape 50 de mile distanță, pentru îngrijire medicală. Necesitatea de a dobândi putere i-a fost întărită într-o noapte, când tânărul a fost martor la lupta tatălui său cu un grup de bătăuși trimiși de rivalii săi politici. În 1896, la vârsta de 13 ani, Morihei a intrat la școala medie recent deschisă la Tanabe, dar a plecat după numai un an de studii. Era prea nerăbdător pentru a urma un program stabil și nu-i plăcea să rămână în casă toată ziua. Ulterior, Morihei a intrat la o renumită academie. Înzestrat cu o minte ascuțită și cu îndemânare, el a fost atestat un an mai târziu ca instructor asistent. După absolvirea academiei, Morihei s-a angajat ca revizor contabil în localitatea sa natală. și-a îndeplinit munca bine, așa că a fost remarcat și i s-a propus un transfer la Tokyo. Morihei, neintenționând să rămână „scrib” pentru tot restul vieții, a refuzat propunerea și, la scurt timp după aceea, a renunțat la postul său pentru a lucra la un pescar aflat într-o situație foarte dificilă din cauza promulgării unei noi legi a industriei pescuitului. Anumiți funcționari înstăriți și oficiali corupți foloseau legea pentru a înlătura concurența pescarilor săraci. Indignat, Morihei (în vârstă de șaptesprezece ani) a uzat de cunoștințele sale în domeniul taxelor pentru a-și apăra vecinii și pentru a-i proteja împotriva amenințărilor și represaliilor. Rezultatul final al acestei afaceri nu este clar, dar Morihei a demonstrat tuturor că nu este omul care să stea pe tușă și să urmărească o controversă ca pe un spectacol. Deși de admirat, activitatea lui Morihei a provocat consternare a tatălui său care era în acea vreme consilier. Yoroku i-a oferit lui Morihei o substanțială sumă de bani sfătuindu-l să-și găsească o ocupație care să i se potrivească cu adevărat. Deși încă nesigur de chemarea sa, Morihei, încă un visător, nemulțumit cu o viată într-un sat îndepărtat, a decis să-și caute renumele și norocul la Tokyo. La câteva luni după sosirea lui la Tokyo, la sfârșitul anului 1901, Morihei a reușit să deschidă un mic magazin cu câțiva angajați, dar nu era făcut pentru lumea afacerilor. După ce s-a îmbolnăvit de beri-beri din cauza dietei săra ce, a împărțit angajaților săi marfa, a închis magazinul și și-a cheltuit ultimul său yen pentru un bilet de tren clasa întâi la Tanabe unde, luându-și tatăl prin surprindere, i-a spus „am părăsit Tanabe cu nimic și m-am întors tot cu nimic!” Cu siguranță că Morihei nu a realizat prea multe ca om de afaceri, în scurta sa ședere la Tokyo, dar a descoperit afinitatea sa pentru artele marțiale. A studiat Tenjin Shinyo Ryu jujutsu cu un profesor numit Takisaburo Tobari și vizita cu mare plăcere dojo-ul Shinkage Ryu. Acum în vârstă de nouăsprezece ani, Morihei și-a recăpătat repede sănătatea datorită aerului curat și mâncărurilor de la Tanabe. Evenimentele se derulează rapid: în 1902 se căsătorește cu Hatsu Itogawa, o rudă îndepărtată, iar în anul următor este chemat în armata japoneză. Unul dintre principalele motive ale prăbușirii, în 1868, a shogunatului a fost incapacitatea de a înfrunta „barbarii străini” care cereau Japoniei să-și deschidă porțile pentru comerțul cu occidentul. Tânăra națiune a fost forțată să negocieze mai multe tratate inechitabile, iar noii conducători, căutând să evite colonizarea vizată de puterile occidentale, au început consolidarea în forță a armatei. Începând cu 1880, guvernul japonez s-a considerat destul de puternic pentru a renegocia anumite tratate și, cuprins de spiritul acelor vremuri, a căuta să abordeze un imperialism propriu. Un singur grup promova expansiunea „pacifistă” prin cooperare economică, însă liderii militari înclinau spre forme mult mai dure de expansiune. Când puterile occidentale au început atacurile asupra Chinei, în 1890, militarii au câștigat majoritatea în guvern și au intervenit pe continent în 1894, sub pretextul eliberării Coreei de sub dominația chineză. Spre surprinderea întregii lumi, Japonia – de fapt un grup de insule lipsite de apărare în 1868 – a obținut o victorie răsunătoare asupra Chinei și, în 1895, a dictat condițiile unui tratat de pace extrem de favorabil ei. Apariția Japoniei ca putere principală a Asiei a alarmat aliații occidentali; Rusia, Franța și Germania au determinat Japonia să renunțe la teritoriile din Manciuria, revendicate ca daune de război. Cu toate că nu erau suficient de puternici ca să învingă respectivele țări, la acea vreme, conducătorii militari japonezi au jurat în secret să răzbune umilirea. În consecință, 55% din bugetul național a revenit forțelor armate. În acest context, Morihei a fost unul din miile de recruți chemați spre a servi armata în rezervă. Insă el nu a îndeplinit baremul de înălțime, de cinci picioare și doi inch (1,60 m) și a fost respins. Dezamăgit amarnic, s-a izolat în munți, antrenându-se cu febrilitate pentru a-și întinde coloana cu încă o jumătate de inch, atârnând agățat de copaci ore în șir, cu greutăți prinse de picioare. Spre marea sa satisfacție, Morihei a trecut testul fizic în anul următor și a fost trimis la un regiment din Osaka. Deosebit de competitiv și în pofida staturii sale scunde, el a excelat în viața militară. Extraordinar de iute de picior, a fost singurul infanterist din regiment care a putut ține pasul în timpul marșurilor de 25 de mile cu ofițerii călare, el fiind de asemenea cel mai bun la lupta sumo și la lupta cu baioneta. Morihei își folosea capul – ad literam – pentru a-și face un nume în armată. Timp de câțiva ani, el și-a lovit țeasta de o lespede de piatră, de o sută de ori pe zi. Ofițerii din vechea armată japoneză erau cunoscuți pentru grindina de pumni pe care le abăteau asupra capetelor subordonaților pentru cea mai mică infracțiune. Mai mulți ofițeri irascibili și-au fracturat încheieturile de țeasta tare ca piatra a lui Morihei, și cei mai mari opresori care căutau nod în papură acestui soldățel erau reduși la tăcere de la prima lovitură. (Cincizeci de ani mai târziu, în timpul unei demonstrații, Morihei a fost izbit în cap cu toată puterea cu o sabie de lemn; în ciuda înspăimântătorului zgomot, spectatorii au fost uluiți să-l Pag. 13 – 17 |