Această carte explorează un tabu nerecunoscut, dar foarte puternic – conspirația noastră tacită de a ignora cine, sau ce, suntem cu adevărat. Pe scurt, doresc să arăt că impresia curentă care ne definește ca un eu separat închis într-un sac de piele este o halucinație aflată în dezacord atât cu știința occidentală, cât și cu filosofiile-religiile experimentale din Orient, în special cu filosofia hindusă Vedanta. Această halucinație stă la baza folosirii greșite a tehnologiei în scopul de a subjuga violent mediul natural al omului, ceea ce, în cele din urmă, îl va împinge la distrugere.

Iată de ce avem urgent nevoie să ajungem la o percepție a propriei noastre existențe, care să fie în acord cu datele fizicii și care să depășească sentimentul nostru de alienare față de univers.... Cartea de față este mai degrabă o fertilizare încrucișată între știința occidentală și intuiția orientală.

PREFAȚÃ ... 9

INFORMAȚII TAINICE ... 11
JOCUL DE-A ALBA-NEAGRA ... 39
CUM SÃ FII UN FALS AUTENTIC ... 77
LUMEA ESTE CORPUL TÃU ... 121
Si CE DACÁ ... 151
ACELA ... 191
CÃRȚILE ... 216

Capitolul I

Informații tainice

Ce anume trebuie să știe o tânără sau un tânăr pentru a fi „inițiat”? Există, cu alte cuvinte, niște informații tainice, niște ponturi secrete despre viață și existență, un anume tabu pe care cei mai mulți părinți și profesori fie nu-l cunosc, fie nu vor să-l divulge?

Odinioară, în Japonia, exista obiceiul ca tinerii să primească înainte de nuntă o „carte-pernă”. Aceasta era de fapt un set de stampe, deseori colorate, înfățișând toate detaliile contactului sexual. Nu era doar atât, căci, după cum spun chinezii, „O imagine valorează cât o mie de cuvinte”. De asemenea, datorită stampelor, părinții erau scutiți de stânjeneala de a fi nevoiți să explice personal aceste chestiuni intime. Doar că, astăzi, în Occident, poți obține aceste informații de la orice chioșc de ziare. Sexul nu mai este un tabu veritabil. Uneori, adolescenții știu mai multe despre acest subiect decât adulții.

Dar, dacă sexul și-a pierdut aura de mister, ce tabu ne mai rămâne? Pentru că există întotdeauna ceva tabu, ceva refulat, neadmis, ceva la care privim fugar cu coada ochiului, deoarece ar fi prea neliniștitor să îl privim drept în față. Tabuurile se ascund în tabuuri precum foile de ceapă. Care să fie Cartea pe care tații ar putea s-o dea pe furiș fiilor și mamele fiicelor, fără a o recunoaște vreodată deschis?

În anumite cercuri, chiar printre oamenii care merg la biserică și citesc Biblia, există un tabu legat de religie. Aici, religia este problema personală a fiecăruia. Nu se cade, nu dă bine să discuți sau să te cerți pe teme religioase, și este de-a dreptul deplasat să-ți afișezi pietatea. Cu toate acestea, când cunoști din interior dedesubturile oricărei religii oficiale, te întrebi care este obiectul acestei secretomanii. Desigur, Cartea la care mă gândesc nu este Biblia, Sfânta Scriptură, această fascinantă antologie de înțelepciune străveche, istorie și legende care a fost idolatrizată într-o asemenea măsură, încât ar fi bine s-o punem sub cheie câteva secole pentru ca apoi oamenii să-i asculte mesajul nestingheriți de balastul trecutului. Există, desigur, mari taine în Biblie, unele chiar foarte subversive, dar toate acestea sunt sofisticat camuflate în simboluri arhaice, astfel încât este foarte greu să explici creștinismul omului modern. Desigur, asta dacă nu te mulțumești să-l diluezi, să fii bun și să-L imiți pe Isus, deși nimeni nu-ți explică cum anume să faci așa ceva. Pentru a o face trebuie să ai o putere specială de la Dumnezeu numită ”har”, dar tot ceea ce știm despre har, e că unii îl primesc iar alții nu.

Religiile oficiale, iudaismul, creștinismul, islamul, hinduismul, buddhismul, sunt – așa cum se practică în prezent – asemeni unor mine care aproape și-au epuizat rezervele: sunt foarte greu de săpat. Cu unele excepții nu tocmai ușor de găsit, concepțiile lor despre om și lume, imagistica, riturile și ideile lor despre cum ar trebui să ne conducem viața nu par a se potrivi cu universul pe care-l știm, sau cu lumea oamenilor care se schimbă atât de rapid, încât ceea ce învață cineva în școală este depășit deja în ziua absolvirii.

Cartea la care mă gândesc nu este religioasă în sensul curent al termenului, dar va trebui să ia în discuție multe lucruri de care s-au ocupat religiile – universul și locul omului în el, acel misterios centru al experienței numit „Eu însumi”, problemele legate de viață și dragoste, durere și moarte, ar trebui să-și pună întrebarea dacă existența are sens – orice semnificație am da acestui cuvânt. Căci există senzația tot mai acută că existența este o luptă pe viață și pe moarte care are loc într-o capcană, că organismele vii, inclusiv oamenii, sunt simple tuburi care bagă lucruri pe la un capăt al lor și le scot pe la celălalt capăt, ceea ce, pe termen lung, sfârșește prin a le uza. Așadar, pentru ca păcăleala să continue, tuburile găsesc modalități de a face alte tuburi noi, care, la rându-le, bagă lucruri pe la un capăt al lor și le scot pe la celălalt. La capătul de la intrare ele dezvoltă un ganglion format din celule nervoase și numit creier, cu ochi și urechi, putând astfel să șterpelească mai ușor lucruri bune de înghițit. În momentul în care au suficientă mâncare, își vor folosi surplusul de energie trăncănind în modalități complicate, vor scoate tot felul de zgomote inspirând și expirând aerul pe orificiul de la intrare, se vor strânge laolaltă în grupuri pentru a se lupta cu alte grupuri. Cu timpul, tuburile își formează atât de multe accesorii încât este foarte greu să le re cunoști forma inițială, și reușesc să facă asta într-o uimitoare varietate de forme. Există regula, îndeobște respectată, de a nu mânca tub uri care au forma ta, dar, în mare, se dă o competiție acerbă pentru a ști care este cel mai tare tip de tub. Toate acestea par de o gratuitate miraculoasă și totuși, dacă începi să reflectezi un pic, devine mai degrabă miraculos decât gratuit. Pare, într-adevăr, din cale-afară de straniu.

Sentimentul că starea normală a lucrurilor este stranie, ciudată și foarte improbabilă ține de o anume iluminare interioară. G. K. Chesterton a spus odată că una este să te minunezi în fața unei gorgone sau a unui grifon – creaturi care nu există –, dar este cu totul altceva să te minunezi în fața unui rinocer sau a unei girafe – creaturi care există și arată de parcă n-ar exista. Acest sentiment de stranietate universală include și întrebarea fundamentală și presantă despre sensul tuturor lucrurilor. De ce, dintre toate lumile posibile, există această imensă și aparent nenecesară mulțime de galaxii într-un continuum spațiu-timp având o curbură foarte misterioasă, de ce există miliardele de specii diferite de tuburi, de ce jocul lor frenetic de-a evoluția, de ce nenumăratele moduri de a „făuri”, de la arhitectura elegantă a cristalului de gheață sau a algei unicelulare la splendoarea uluitoare a păsării-liră sau a păunului?

Ludwig Wittgenstein și alți „logicieni” moderni au încercat să elimine întrebarea spunând că nu are sens și că nu trebuie pusă. Cele mai multe probleme filosofice urmează să fie rezolvate debarasându-ne de ele, mai precis ajungând să observi că întrebări precum „De ce există universul?” sunt o nevroză intelectuală, o folosire greșită a cuvintelor, în sensul că, deși întrebarea pare rațională, ea este de fapt la fel de absurdă ca și, de pildă, „Unde este universul?”, deoarece oriunde s-ar afla lucrurile, ele trebuie să fie undeva în univers. Scopul filosofiei este de a izbăvi oamenii de asemenea absurdități. Așa după cum vom vedea, aici Wittgenstein avea dreptate. Cu toate acestea, a te minuna nu este un semn de anormalitate. Mirarea, prin expresia sa poetică și artistică, se numără printre cele mai importante elemente care deosebesc oamenii de alte animale și oamenii inteligenți și sensibili de cei imbecili.

Există, prin urmare, un pont care explică această uluitoare alcătuire a lucrurilor, un pont care nu vine niciodată pe canalele obișnuite de cunoaștere a Răspunsului – religiile și filosofiile istorice? Ei bine, există. El a fost exprimat în repetate rânduri, dar într-o asemenea manieră, încât noi, astăzi, în civilizația modernă, nu îl auzim. Nu ne dăm seama că el este extrem de subversiv nu atât din punct de vedere politic și moral, dar mai ales pentru că modifică radical perspectiva noastră obișnuită asupra realității, ceea ce considerăm a fi de la sine, înțeles.  

Desigur, această răsturnare poate avea consecințe de ordin politic și moral, dar, în momentul de față, ele nu pot fi anticipate. Până în prezent, această revoluție a minții s-a limitat la indivizi izolați; după știința mea, ea nu a influențat pe scară largă comunitățile sau societățile omenești. S-a considerat că o asemenea influență ar fi prea periculoasă, ceea ce a dus la apariția unui tabu.

Însă lumea se află într-o situație extrem de periculoasă, iar bolile grave necesită adesea aplicarea unui tratament periculos – precum serul lui Pasteur pentru rabie. Nu doar că vom arunca planeta în aer cu bombe nucleare, ne vom sufoca prin suprapopulare, ne vom distruge resursele naturale pentru că nu vom ști să le conservăm, sau ne vom ruina solul și produsele sale cu chimicale ale căror efecte nu se cunosc și cu pesticide. Dincolo de toate acestea, există posibilitate a ca civilizația să fie un veritabil succes tehnologic  dar prin metode pe care cei mai mulți le-ar considera laborioase, înspăimântătoare și derutante – deoarece, pentru un motiv sau altul, metodele se vor schimba continuu. Este ca și cum am juca un joc ale cărui reguli sunt schimbate constant fără a fi clarificate vreodată, un joc din care cineva nu se poate retrage decât sinucigându-se, și în care nu poți reveni niciodată la o formă mai veche a jocului.

Însă problema raportului dintre om și tehnică se pune aproape întotdeauna în termeni eronați. Se spune că omenirea a evoluat unilateral, progresul tehnic nefiind echilibrat printr-o creștere comparabilă în privința moralității, sau, cum ar prefera unii să spună, fără un progres comparabil în domeniul educației și al gândirii raționale. Cu toate acestea, problema are cauze mai adânci. Cauza problemei rezidă în modul în care ne percepem și ne definim ca ființe umane, în modul în care experimentăm viața, existența și identitatea individuală. Suferim de o ha-

Pag. 11 – 17