Un neam trece și altul vine (Ecles. 1, 14). Soarele răsare și apune. Vremea zboară fără încetare. Veacurile vin, trec și se afundă cu pași grei în depărtările trecutului. Generații se nasc și mor, ca să nu se mai întoarcă nicicând pe pământ. Oamenii își înalță case pentru sine, dar le părăsesc îndată, pentru totdeauna, și alți oameni se sălășluiesc în ele. Se zidesc cetăți care mai apoi se năruie. Se nasc state care dispar. Hărțile istoriei se schimbă necontenit. Ceea ce a fost, iată, de acum nu mai este. Iar ceea ce va veni, numai Dumnezeu poate să știe cum va arăta!

Lumea e asemenea unei arene, în care actorii se schimbă unul după altul în decursul timpului. Oameni noi se arată pe scenă, dar În puțină vreme se afundă și ei în întunericul de dincolo de culise.

Tainei atât de înalte a morții și a învierii – pentru cei mai mulți, una de nedezlegat – i se cuvenea, cu siguranță, o carte de căpătâi. Și nu s-ar fi aflat un întocmitor mai destoinic al ei decât părintele Serafim Alexiev, cel mai de seamă teolog ortodox bulgar al veacului al XX-lea...

1. Scopul vieții omenești pe pământ ... 5

II. Despre Chipul lui Dumnezeu în om și despre viața trupească, sufletească și duhovnicească ... 31

III. Cuvântul lui Dumnezeu despre viața de după viață ... 53

IV. Învățătura ortodoxă despre moarte și pricina acesteia ... 88

V. Învățătura ortodoxă despre răscumpărarea din păcat, blestem și moarte ... 105

VI. Credința ortodoxă despre învierea lui Hristos, Biruitorul morții, și despre învierea noastră ... 127

VII. Raportarea Sfinților Părinți, precum și a unor învățați și filosofi, la învierea trupului și la nemurirea sufletului omenesc ... 151

1. Scopul vieții omenești pe pământ

Un neam trece și altul vine (Ecles. 1, 14). Soarele răsare și apune. Vremea zboară fără încetare. Veacurile vin, trec și se afundă cu pași grei în depărtările trecutului. Generații se nasc și mor, ca să nu se mai întoarcă nicicând pe pământ. Oamenii își înalță case pentru sine, dar le părăsesc îndată, pentru totdeauna, și alți oameni se sălășluiesc în ele. Se zidesc cetăți care mai apoi se năruie. Se nasc state care dispar. Hărțile istoriei se schimbă necontenit. Ceea ce a fost, iată, de acum nu mai este. Iar ceea ce va veni, numai Dumnezeu poate să știe cum va arăta!

Lumea e asemenea unei arene, în care actorii se schimbă unul după altul în decursul timpului. Oameni noi se arată pe scenă, dar în puțină vreme se afundă și ei în întunericul de dincolo de culise. Unii joacă roluri importante în viată, alții – mărunte, iar alții nici un fel de rol. Unii se manifestă pe un tărâm social vast, slava lor strălucind ca un meteorit pe cer, pentru a se stinge Îndată. Alții se măsoară doar în cercul strâmt al slujirii lor și printre puținii lor prieteni. Iar despre o a treia categorie nu se poate spune nimic precis.

Judecăți cu multe chipuri și nuanțe! Unii sunt fericiți, iar alții nefericiți.

Unii râd, iar alții plâng. Unii sunt sănătoși, iar alții sunt bolnavi mai toată vremea. Unii sunt bogați, iar alții - săraci. Unii sunt plini de daruri, iar alții – oameni de rând, oameni obișnuiți. Unii trăiesc, după cum spune lumea, o viață îndelungată, iar alții, abia născuți, mor îndată. Între viața lungă și cea scurtă, văzute prin prisma veșniciei, care ne cuprinde pe toți, la urma urmelor, nu e însă mare deosebire. Dacă vine moartea, totul e ca și cum n-ar fi fost. Ce înseamnă chiar și cea mai minunată și îndelungă viață în fața veșniciei de necuprins? Nu este oare aceasta aproape asemănătoare cu cea mai scurtă viață de pe pământ? Nu sunt acestea asemenea clipelor ori scânteielor strălucitoare, care îndată se sting și nu se mai arată?! Anii omului par mulți la număr, când se naște. Dar dacă se scurg, ei se prefac repede în vise de mult apuse.

Să-i întrebăm pe cei mai în vârstă cum au privit la viață ca tineri și cum privesc acum la ea, când neaua anilor s-a așezat pe capetele lor tot mai încărunțite. Aceștia vor mărturisi într-un singur glas că în anii tinereții drumul vieții care se întindea înaintea lor părea fără de sfârșit! Dar oare la fel privesc ei la acesta acum, când a trecut? Nu! Totul li se pare că a fost un vis. Multe dintre idealurile lor nu mai sunt actuale. Se întreabă: cele trăi te de ei au existat cu adevărat ori au fost doar un vis?

Dacă la vârsta de zece ani ați fi auzit că una din rudele dumneavoastră de 60 de ani a murit, ați fi gândit: „A trăit destul! A îmbătrânit! Și-a trăit viața! Dumnezeu s-o ierte!” Însă vremea se scurge pe nesimțite, iar tu, tinere, devii un om matur, apoi, cap de familie. Ți se nasc copii. Și, iată, după ani și ani, apar și nepoții. Pe nesimțite, se îngrămădesc în spatele tău 60 de ani. Pentru copiii tăi ești deja bătrân, iar pentru nepoți – de-a dreptul mult prea bătrân! Dar tu te simți încă destul de tânăr. În mijlocul viforului vieții de zi cu zi nu ești în stare să-ți mai aduci aminte de ceva și nu poți să crezi că ai în spate 60 de ani, care s-au scurs fără întoarcere. Deodată însă auzi că cineva de vârsta ta a făcut un infarct și a murit pe neașteptate. Chiar la vârsta ta – 60 de ani! Una ca aceasta te pune pe gânduri. „Așa de tânăr, așa de tânăr s-a dus!” – oftezi tu, uitând că ție însuți, ca tânăr, această vârstă ți se părea înaintată. Acum tu muți hotarele bătrâneții și mai departe de tine, ca să mai trăiești. Tocmai această năzuință a ta de a trăi scoate la iveală nemurirea.

Mi s-a povestit despre un scriitor că, atunci când a sărbătorit 70 de ani, unii prieteni i-au dorit din inimă să ajungă la 100 de ani. Această urare i-a priit, pentru că el a trăit îndelung. Scriitorul le-a mulțumit atunci celor prezenți pentru urări... Au trecut anii. Binecuvântarea s-a adeverit. La a 98·a aniversare s-au adunat prietenii lui apropiați și unul dintre tinerii săi urători i-a făcut aceeași urare, care cândva îl bucurase - de a atinge suta de ani. Scriitorul a fost afectat și i-a replicat jignit:

„Cum? Numai cu doi ani îmi prelungiți viața?! Ia nu vă mai amestecați în treburile lui Dumnezeu!”

Omul nu se mai satură de viață.

Acest fapt, arhicunoscut, grăiește de la sine că suntem creați nu pentru moarte, ci pentru viața veșnică. Dintru început noi năzuim după veșnicie. Toți simțim că moartea e un lucru nelalocul său, apărut nitam-nisam în viața omului. În mod instinctiv ne agățăm de viața noastră ca de cea mai de preț comoară... Setea noastră de a trăi se lovește de chipul morții aproape în fiecare zi. Noi și noi oameni care mor sunt scoși afară din casă. Cei vii aleargă în jurul adormiților lor ca să-i îngroape, până ce și aceștia, după mai multe zile, vor cădea morți, ca să fie îngropați la rândul lor.

Luând aminte la toate acestea, omul, fără să vrea, se întreabă: care este sensul scurtei noastre existențe? Pentru ce trăiește omul pe pământ? Oare ca să se arate pentru puțin timp precum un balonaș deasupra mării vieții și după aceasta să se afunde și să dispară pentru totdeauna? Și ce e în realitate omul – acest pumn de țărână – din punct de vedere material? Ce sunt aceste puternice patimi în el, cel slab? De unde sunt aceste avânturi spre marile nevoințe în el, cel iute trecător? Este el doar materie? Nu există oare ceva mai înalt, ceva dumnezeiesc în el? Dacă admitem că în om nu există spirit, atunci îl prefacem într-un craniu gol și în oase goale!

Cineva a dorit să afle cât costă omul, din punct de vedere material, și a ajuns la concluzia, după ce a socotit și a adunat toate elementele lui prețioase, că la o greutate de 60-70 de kilograme acesta nu face mai mult de trei-patru sute de leva. Acesta să fie oare adevăratul preț al omului? Oare într-atât de ieftin și de nimic este el? Ar fi un lucru jalnic! Dacă ceea ce este mai de preț în această lume – omul – e atât de lipsit de preț, atunci nu există nici alte valori în viață! Atunci legile morale își pierd sensul. Conștiința, în cazul acesta, este în mod absolut fără rost, un conducător nefolositor, doar un sfătuitor și un chinuitor al nostru! Atunci?.. Atunci viața ar fi lipsită de sens; și mai cu seamă n-ar avea rost să se trăiască după rânduielile creștinești, care cer o înaltă morală evanghelică!

Însă inima omului, în care strălucește nădejdea nemuririi, nu poate să se împace cu gândul absurd al unei vieți pământești lipsite de scop. Omul este trup și suflet. Dacă trupurile omenești sunt atât de înțelept alcătuite, încât prin toate organele și prin toate funcțiile lor corespunzătoare ating un scop rațional, putem oare să admitem în privința sufletului că această cea mai de preț și nemuritoare parte din om este lipsită de orice sens, de orice țel? Nu! Una ca aceasta e de neconceput. Sufletul a fost creat de Dumnezeu și pentru Dumnezeu. Noi ne naștem în timp pentru veșnicie și moartea nu este o negare a vieții veșnice, căci s-a spus: Pulberea să se întoarcă în pământ cum a fost, iar sufletul să se întoarcă Ia Dumnezeu, Care l-a dat (Ecles. 12, 7). Doar convingerea în nemurirea sufletului, doar ea poate să dea în această scurtă viață pământească un sens în veșnicie.

Observațiile au demonstrat: din credința în Cel Preaînalt și în valoarea eternă a zilelor noastre pământești, destinate să ne apropie de izvorul originar al ființei, s-au născut și se nasc cele mai înalte cugetări, cele mai

Pag.  5 – 11