Condimentată cu autoironie și cu elemente autobiografice, cartea analizează dificultățile din jurul alimentației compulsive: nevoia de control, dependenta afectivă, tendința de a dramatiza și dorința de a avea ceea ce ne este interzis. Folosindu-se de propria-i experiență dar și de cazurile discutate la atelierele motivaționale pe care le coordonează Roth deschide drumul către eliberarea de obiceiurile alimentare și relaționale inadecvate. Învățându-te cum poți să-ți satisfaci în mod sănătos foamea fizică și afectivă.

Mulțumiri ... 9

Introducere ... 13

1 Când mâncarea ține loc de dragoste ... 19

2 A avea sau a nu avea lucrurile sub control ... 37

3 Alinarea dată de suferință ... 62

4 Să vrei ce e interzis ... 81

5 Sindromul „greșelii fatale” ... 100

6 Doliul după anii pierduți ... 114

7 Să fii victimă, să fii puternic ... 135

8 Să fii puternic în împrejurările primejdioase ... 161

9 Când dragostea este dragoste ... 182

Capitolul 1. Când mâncarea ține loc de dragoste

M-am îndrăgostit pentru prima oară când eram în clasa a șasea. Îl chema Martin Levy și era la liceu. Martin era musculos, avea ochi de agată și un chip care oglindea zilele de vară. Într-o zi de sărbătoare, l-am rugat să se căsătorească cu mine; a spus da. Am intrat în baraca de căsătorii, care era împodobită cu panglici de crep roșu și alb, și profesorul de științe sociale, domnul Ogden, ne-a declarat soț și soție. Martin mi-a strâns mâna, eu m-am înroșit, și apoi m-a sărutat. Pe buze. Am înrămat certificatul de căsătorie și l-am atârnat lângă pat pentru ca astfel să îmi inspire visele. Mi-am pus .Bom Too Late?”, un cântec de Pony Tails, iarăși și iarăși, la nesfârșit, până când fratele meu a spart caseta fiindcă nu mai putea suporta să îl audă. Am început să țin regim în același an în care l-am întâlnit pe Martin. La început, credeam că dacă eram zveltă, voi fi frumoasă – și dacă eram frumoasă, Martin avea să mă ia în serios. După ce a terminat liceul, am vrut doar să fiu frumoasă. Și în următorii șaptesprezece ani, pasiunea mea a fost nu o relație sentimentală, ci greutatea mea. Multe alte drame se desfășurau lângă mine: părinții mei erau nefericiți fără scăpare, primul meu iubit adevărat a murit de cancer, mama prietenei mele Candy s-a sinucis, fratele meu se ducea la școală drogat, cu joben și în smoching, dar, trecând peste toate, mi-am făcut un adăpost rece și
trist într-un colțișor al corpului meu care îmi făgăduia o viață de afecțiune și frumusețe... cu o condiție: să slăbesc.

Și apoi am slăbit. Cu treisprezece ani în urmă, am încetat să țin regim și am pierdut aproape douăzeci de kilograme. Am scris o carte despre asta. Am vorbit la televizor despre asta. Am mai scris o carte despre același lucru. Am așteptat ca afecțiunea și frumusețea să pătrundă în adăpostul meu rece și trist. Și apoi mi-am dat seama că în spatele dorinței arzătoare de a fi slabă era credința că a fi zvelt înseamnă să fii îndrăgostit. Când mă imaginam zveltă, nu mă vedeam niciodată singură. Să fii slab însemna să fii fericit și să fii fericit însemna să nu fii singur. Să fii zvelt însemna să fii îndrăgostit. Brusc, mi-am dorit un partener la fel de mult pe cât îmi dorisem să fiu zveltă.

Dar nu era politic corect să îți pui viața în suspensie și să aștepți partenerul perfect, așa că m-am apucat să creez tipul de viață pe care mi-l doream fără el. M-am mutat în casa mea de vis, o cabană mică pe plajă cu lucarne și uși de sticlă și pruni. Am început să organizez ateliere și, cu succesul cărților mele, mi-am construit treptat propria mea afacere. Viața era frumoasă. Aveam prieteni pe care îi iubeam. Aveam o activitate care era expresia reală a valorilor mele. Eram zveltă și sănătoasă. Dar așteptam. Mi-am spus că dacă îmi petrec restul vieții singură, tot aveam să trăiesc din plin. Gândește-te la Katharine Hepburn, mi-am spus. E plină de viață și creativă și trăiește singură. Toți sfârșesc singuri, am raționat eu. E mai bine să fiu singură decât să fiu singuratică cu cineva pe care nu îl iubesc. Credeam toate acestea. Dar tot visam la sărutări sub clar de lună și la trupuri înlănțuite. în multe privințe, eram tot fata de cincisprezece ani care vorbea în șoaptă cu prietena ei Jil în odaia întunecată despre cum e să te îndrăgostești și despre pasiunea care însoțește acest lucru.

– Crezi că doare când și-o bagă în tine? mă întrebase Jil atunci.

– Nu cred, am răspuns eu. Altfel de ce ar face atâția oameni atâta caz de sex? Vreau să spun, dacă doare, ce rost ar avea?
– Ce crezi că simți? a întrebat ea, pe un ton mai ridicat.

– Nu știu.

Jil s-a ridicat și a aprins lumina. Era prea agitată ca să doarmă. M-am răsucit cu fața la ea. Gulerul de dantelă al cămășii ei de noapte era intrat pe dedesubt. O păpușă roșcățivă uriașă înconjurată de o menajerie de animale de pluș era cocoțată pe canapea.

– Cred că trebuie să fie cel mai minunat sentiment de pe lume, a spus Jil. Te uiți în ochii lui, el se uită în ochii tăi și amândoi gemeți. Pentru o clipă, amândoi sunteți o singură ființă. Poți să-ți închipui ceva mai frumos?

– Nu, am murmurat, nu pot.

Am adormit visând la un bărbat cu păr ondulat și ochi ca niște monede de argint.

Nouăsprezece ani mai târziu, tot mai visam la el. După-amiaza, când lumina soarelui cădea pe cuvertură, mi-l imaginam stând pe pat, privindu-mă. Mă purtam ca și cum îndrăgea deja punctul auriu din ochiul meu drept, felul în care spun „alo” când răspund la telefon, conturul feței mele, consistența pielii mele. Și mă simțeam plină de speranță, completă. Serile, când cerul gol al nopții alunga ziua, aprinde am lumina și mă duceam la oglindă. „Fața asta este curată și strălucitoare”, spuneam cu glas tare. „Dacă aș fi bărbat și te-aș vedea, aș vrea să te cunosc. Dacă aș fi bărbat, aș putea să te iubesc.”

După ce a apărut cartea mea Breaking Free, prietena mea Babs mi-a spus că trebuie să fac un efort mai mare.

– Cum te aștepți să întâlnești un bărbat când lucrezi cu femei, scrii pentru femei și îți petreci tot timpul cu prietene? Ieși mai mult. Du-te să dansezi. Du-te la petreceri. Prietena mea cea mai bună, Sara, a spus:

– Te aștepți ca el să sune la ușă și să îți intre în casă? Trebuie să faci mai mult. Nu fi singuratică.

Ellen a spus:

– Ai tot ce îți trebuie. O să-l găsești. Numai nu te mai frământa atâta.

Mă temeam că nu aveam destul din ce trebuie – și că aveam prea mult din ce nu trebuie – pentru a fi într-o relație angajată.

Babs m-a presat să dau un anunț în ziarul local, spunând:

– Asta e noua modalitate de-a întâlni un bărbat; e mai bine decât să te duci prin baruri sau la petreceri sau la cursurile serale. Și în felul ăsta poți spune foarte exact ce vrei.

Când s-a mutat împreună cu bărbatul pe care l-a întâlnit în urma anunțului ei, am hotărât că avea dreptate.

Mi-am petrecut următoarele patru luni scriindu-mi propriul anunț. Nu mă puteam hotărî dacă ar trebui să mă descriu drept „atrăgătoare” sau „foarte atrăgătoare”, dacă trebuia să menționez că nu îmi plăceau filmele lui Woody Allen sau că îmi plăcea ciocolata. Nu voiam să spun că scrisesem cărți despre mâncat fiindcă nu voiam să mă recunoască nimeni, dar nici nu voiam să fiu necinstită. După ce am revizuit anunțul de câteva sute de ori, am mituit-o pe Maureen, secretara mea, să îl ducă la ziar, astfel încât cei de acolo să creadă că era al ei. Versiunea finală era următoarea:

Caut un iubit care să fie și un bun prieten. Sunt o femeie albă singură, evreică, plină de viață și atrăgătoare, în vârstă de 34 de ani, cu o slujbă plină de satisfacții și succese, cu simțul umorului și cu dorința de-a avea o relație cu un bărbat care să fie atât un prieten, cât și un iubit. în diverse momente, sunt într-unul sau în toate felurile următoare: veselă, serioasă, extravagantă, tandră și sensibilă. Îmi place să stau în aer liber, să fiu sănătoasă, să dansez, îmi place ciocolata și îmi place să observ extraordinarul din viața obișnuită. Filmele lui Woody Allen mă deprimă. Caut un bărbat singur cu profesie liberală, de 30-45 de ani, care să fie drăguț, plăcut și onest cu sine (un mensch), care să știe să râdă, să fie îngrijit, să asculte, să nu dea bir cu fugiții când dă de greutăți și care să creadă că va avea o viață mai bună îrnplinindu-se în relația cu o femeie. Nu aș refuza un bucătar priceput. Am primit șaptezeci de răspunsuri, zece fotografii, două buchete de trandafiri, trei poezii și o pâine cu ceapă. Împreună cu prietena mea Ellen am împărțit scrisorile în trei teancuri: da, nu, poate. Sara și cu mine le-am citit pe cele din grupul „da” și am stabilit un program prin care trebuia să sun doi sau trei bărbați pe seară. Nu voiam să o fac. Nu voiam să sufăr de stânjeneala primelor minute de conversație cu un bărbat pe care nu îl cunoșteam și probabil că nu l-aș fi plăcut. Voiam să uit de toată treaba asta, să arunc scrisorile și să devin o preoteasă evreică. În loc de asta, Sara și cu mine am încheiat o înțelegere: urma să telefonez de la cabinet și, imediat ce începea să sune, ea urma să ridice receptorul derivației din camera alăturată astfel încât să ne putem vedea una pe cealaltă și să ne trimitem reciproc mesaje importante.

– Alo?

– Bună. Mă numesc Geneen. Sun fiindcă, ăăă, fiindcă am dat un anunț la ziar și mi-ați răspuns.

– Ce anunț era? Am răspuns la destule.

În momentul acela, i-am aruncat Sarei o privire de genul „o Doamne, cum de m-am băgat în asta?” și ea mi-a aruncat una de genul „vrei să taci și să-i răspunzi?”

M-am întâlnit cu programatori de computere, psihologi, muncitori în construcții. M-am întâlnit cu un bărbat care l-a mușcat pe un hoț de ureche luptându-se cu el, cu unul care trăia cu mama și cu fosta lui soție și cu unul care avea cincisprezece pisici, trei cintezoi și un peștișor auriu. De fiecare dată când vorbeam cu cineva care îmi plăcea, îmi construiam o imagine vizuală care să se potrivească cu vocea lui. Greșeam de fiecare dată. Un bărbat mi-a spus că era înalt și deșirat; când m-am întâlnit cu el, am văzut că avea 1,60 metri și era foarte rotofei. Altul mi-a spus că era „foarte arătos” și că nu voi fi dezamăgită, dar nu mi-a spus că îi lipseau dinții din față sau că avea un trandafir tatuat pe obrazul drept. După cinci săptămâni de întâlniri cu străini pe treptele oficiului poștal sau lângă raionul de pâine neagră cu stafide de la brutăria Gayle’s, nu întâlnisem pe nimeni cu care să vreau să mă văd din nou.

Apoi l-am întâlnit pe Matt. Dar nu prin anunțul meu.

L-am auzit vorbind la o conferință unde aveam fiecare câte o comunicare și am fost fermecată. Era convingător, nostim și sexy. Am vrut să îl cunosc. Când l-am văzut a doua zi, m-am prezentat singură. l-am spus că vorbise minunat și că aveam aceiași ochelari de soare pe care îi purta și el. Mi-a mulțumit și mi-a spus că aveam gust bun la ochelarii de soare. Apoi și-a continuat drumul. În ultima zi a conferinței, psihologul Virginia Satir ținea cuvântarea de închidere într-o sală plină cu o mie de participanți. Stăteam în centrul sălii și la mijlocul unui rând. Cu coada ochiului, l-am văzut pe Matt îndreptându-se spre ușă. Fără să mă gândesc, m-am scuzat, am trecut peste genunchi și picioare, am călcat pe o poșetă și mi-am croit drum spre spatele sălii. Când am ajuns față în față cu el, am spus:

– M-am prezentat ieri, dar nu cred că m-ați observat. Mă numesc Geneen Roth și vreau să vă mai spun o dată cât de impresionată am fost de discursul dumneavoastră.

De data asta, m-a băgat în seamă.

* * *

După prima noastră întâlnire, eram sălbatic de surescitată, înnebunită de intensitate a pasiunii și de perspectivele ei. îmi plăcea felul în care se uita la mine, felul în care vorbea de munca lui, felul în care era interesat de mine. Îmi plăcea spațiul dintre dinții din față, conturul nasului, armonia râsului, Când mi-a lăsat un mesaj pe robot care spunea: „Vreau doar să știi cât de fericit sunt că te-am cunoscut și că faci parte din viața mea”, i-am spus Sarei că probabil visez. „Un bărbat care spune ce simte. Nu pot să cred.”

La a doua noastră întâlnire, am mers la grădina botanică. Stând lângă șirul de iriși purpurii, a spus:

– Știu că e nebunesc de devreme să-ți spun că vreau să te văd doar pe tine, dar așa e, vreau să te văd doar pe tine. Cred că mă îndrăgostesc de tine.

Voiam să sorb florile, să mănânc culorile, să îi acopăr fața cu sărutări de lavandă.

– Nu mă trezi, i-am spus. Dacă e un vis, nu mă trezi.

Timp de opt luni, m-am trezit dimineața cântând. Am zârnbit atât de mult, că mă durea gura. L-am sărutat atât de mult, că mi-au amorțit buzele. Mă plăceam mai mult când eram cu el; eram mai drăguță, mai calmă, mai fericită. Pulsam de dragoste, iradiam lumină.

Și apoi, treptat, am revenit la mine însămi.

O dată, la seminar a venit cineva care pierduse 33 de kilograme în urma unui regim. A ieșit în fața a 150 de oameni și, cu o voce tremurândă, a spus:

– Mă simt ca și cum aș fi fost jefuită. Cel mai frumos vis pe care îl aveam s-a dus. Am crezut sincer că dacă slăbesc o să mi se schimbe viața, dar nu mi s-a schimbat decât aspectul exterior. Interiorul e tot același. Mama mea e tot moartă și tatăl meu tot m-a bătut când creșteam. Sunt la fel de furioasă și de singură și acum, că am slăbit, parcă nu mai am niciun fel de viață. După ce am așteptat toată viața ca tandrețea și frumusețea să sosească sub forma supleței sau a iubirii, poate fi devastator să descoperim că niciuna dintre acestea nu vine de la sine. Cu atât mai puțin când așteptarea e că ne vom pierde pe sine sau că ne vom găsi pe sine.

Pag. 19 – 25