Această carte este școala visată de mine, curriculumul meu ideal, încercarea mea de-a livra ceea ce ar fi să semene cu un bilet de intrare la Școala din Atena. Am strâns laolaltă doisprezece dintre cei mai mari profesori din antichitate, ca să ne învețe lucruri ce sunt adeseori scoase din educația modernă: cum să ne stăpânim emoțiile, cum să ne purtăm în societatea de azi, cum să trăim o viață armonioasă. Acești profesori ne învață arta dezvoltării personale (Cicero scrie că filosofia ne învață „să fim proprii noștri doctori"), însă o dezvoltare personală de cel mai bun soi, care nu se centrează îngust asupra individului, ci ne deschide, în schimb, mințile și ne conectează cu societatea, știința, cultura și cosmosul.

Fiecăreia dintre diferitele filosofii pe care le vom cunoaște, i-am adresat trei întrebări. în primul rând, ce tehnici de dezvoltare personală putem prelua din respectiva filosofie și folosi în viața noastră?

În al doilea rând, putem să îmbrățișăm această filosofie ca pe un mod de viață? Și, în sfârșit, ar putea această filosofie să formeze baza unei comunități sau chiar a unei întregi societăți? În cazul fiecărei filosofii, am luat interviuri unor oameni care au folosit ideile acesteia în propriile lor vieți, ca să depășească niște probleme serioase și să ducă o viață mai bună.

Merită să spunem de la început că, deși filosofia mi-a fost de mare ajutor, eu nu mă consider filosof, ci mai degrabă un jurnalist curios să cunoască modul în care oamenii aplică aceste idei antice în viața modernă.

Prefață ... 9

1. Apelul nominal de dimineață ... 13

   SESIUNEA DE DIMINEAȚÃ: RÃZBOINICII VIRTUȚII

2. Epictet și arta stăpânirii de sine ... 45
3. Musonius Rufus și arta exercițiului practic ... 63
4. Seneca și arta de a struni speranțele ... 89

   LUNCH: BUFET FILOSOFIC

5. Lecția de prânz: Epicur și arta de a savura clipa ... 113

   PRIMA SESIUNE DE DUPÃ-AMIAZÃ: MISTICI ȘI SCEPTICI

6. Heraclit și arta contemplației cosmice ... 141
7. Pitagora și arta memorării și incantației ... 163
8. Scepticii și arta cultivării îndoielii ... 181

   SESIUNEA DE SEARÃ: POLITICA

9. Diogene și arta anarhiei ... 207
10. Platon și arta dreptății ... 232
11. Plutarh și arta eroismului ... 255
12. Aristotel și arta împlinirii ... 275
    Ceremonia de absolvire:
    Socrate și arta plecării din lume ... 301

EXTRACURRICULAR. APENDICE
Apendice 1:
   Este Socrate hiperoptimist în ceea ce privește rațiunea umană? ... 321
Apendice 2:
   Tradiția socratică si tradiții filosofice nonoccidentale ... 325
Apendice 3:
   Socrate și Dionysos ... 331

Note ... 335
Lecturi suplimentare ... 357
Mulțumiri ... 373

 1

Apelul nominal de dimineață

SOCRATE ȘI ARTA DE A FILOSOFA PE STRADÃ

– Și... hm... cum te ... simți? Ești... bine? Sentimentul de jenă era insuportabil.

Se întâmpla în 1996, primul meu an la universitate. Studiile mele pentru licență mergeau bine, tutorii mei păreau să fie mulțumiți de eseurile pe care le scriam. însă emoțiile mele o luaseră subit razna. Din senin, mă asaltau brusc atacuri de panică, dispoziții oscilante, depresie și anxietate. Eram total debusolat și nu aveam idee de ce.

– Sunt bine, mulțumesc de întrebare, sir.

– Bun.

Șeful meu de departament fusese însărcinat să mă verifice. Aceasta pentru că, în incontinența mea emoțională, depășisem limita plafonului de credit. Banca mea luase legătura cu colegiul, care îl alarmase pe șeful meu de departament, un respectat expert în poezia anglo-saxonă, dar nu și în materie de discuții confesive.

– Nu ai patima jocurilor de noroc, nu-i așa? Consumi droguri?

Nu mă drogam. Dar încercasem cu destulă nesăbuință drogurile în ultimul an de liceu. Mă întrebam dacă acel lucru era ceea ce mă dăduse peste cap. Provin dintr-o familie plină de afecțiune și fusesem destul de fericit până de curând. Dar i-am văzut pe câțiva dintre prietenii mei cum au luat-o razna și cum unii dintre ei sfârșiseră în instituții psihiatrice, iar acum sănătatea mea mintală se făcea, la rândul ei, fărâme. Oare consumul de droguri ne defectase circuitele neurale, osândindu-ne pe viață la disfuncții emoționale? Sau eram eu un adolescent nevrotic tipic? Cum aș fi putut să aflu?

– O, acum sunt bine, sir, într-adevăr. Îmi cer scuze pentru... ăă

– Atunci e bine.

A urmat o pauză.

– Chiar îmi place Sir Gawain și Cavalerul Verde, am propus eu.

– Da, este o carte mare, nu-i așa?

Și, cu un sentiment de ușurare, am rupt-o amândoi la fugă din caverna întunecată a stărilor emoționale și ne-am reîntors în aerul mai proaspăt al discuției impersonale și academice.

Am primit realmente o bună educație și sunt foarte recunoscător pentru asta. Diploma pe care am obținut-o în literatura engleză mi-a dăruit șansa de a studia cărți minunate, precum Sir Gawain și Cavalerul Verde, și să apreciez scriitura frumoasă. Știu că sunt foarte norocos să fi avut acea oportunitate. Ceea ce studiile mele nu au făcut, însă, a fost să mă învețe cum să-mi înțeleg ori să-mi stăpânesc emoțiile sau cum să reflectez asupra scopului vieții. Poate că ar fi să le cer prea mult tutorilor mei suprasolicitați (la urma urmelor, ei nu sunt terapeuți), însă cred că școlile, universitățile și educația pentru adulți ar trebui să le ofere oamenilor o oarecare îndrumare, nu numai în folosul carierei lor, ci și pentru viață, în momentele ei cele mai bune și cele mai rele. E ceea ce ofereau cândva profesorii zugrăviți în Școala din Atena: ei își învățau elevii cum să-și transforme emoțiile, cum să înfrunte necazurile, cum să trăiască cele mai bune vieți cu putință. Mi-aș fi dorit să fi primit învățăturile lor în acei ani dificili. În schimb, am descoperit că universitate a seamănă mai degrabă cu o uzină: pontam la intrare, predam eseurile, pontam la ieșire, după care eram lăsați de capul nostru, ca și cum am fi fost niște adulți responsabili, pe deplin formați. Mi s-a părut că exista o infimă preocupare instituțională pentru starea de bine a studenților sau pentru o dezvoltare mai largă a caracterului nostru. Nici printre studenți nu existau prea mari speranțe că lucrurile studiate ar putea fi realmente aplicabile în viața noastră și, cu atât mai puțin, capabile să transforme societatea.  O diplomă era o simplă pregătire pentru piață, acea mare uzină în care urma să intrăm și ale cărei reguli noi nu puteam să le schimbăm.

De-a lungul următorilor trei ani de facultate, studiile mele academice au mers bine, în vreme ce viața mea emoțională a mers din rău în mai rău. Atacurile de panică năvăleau ca niște cutremure, făcându-mi țăndări încrederea în capacitatea de a mă înțelege pe mine însumi sau de a mă controla. Nu aveam senzația că aș fi putut sta de vorbă cu cineva despre ceea ce se petrecea în adâncul sufletului meu, așa că m-am retras tot mai mult în cochilia mea, ceea ce a dat naștere unui cerc vicios, pe măsură ce comportamentul meu dezordonat mă înstrăina de prieteni și stârnea critici, nefăcând altceva decât să confirme credința mea că lumea era un loc ostil și nedrept. Nu aveam nici cea mai vagă idee despre ceea ce se întâmpla cu mine și nimic din ceea ce am studiat nu pare să-mi fi folosit în această privință. În ce fel ar fi putut să-mi fie de folos literatura și filosofia? Creierul meu era o mașinărie neurochimică, eu o stricasem și nu mai era nimic de făcut. Într-un fel sau altul, după facultate, trebuia să conectez acest aparat defect la gigantica mașinărie de oțel a pieței și să supraviețuiesc. Am absolvit în 1999 cu note mari și, spre a-mi sărbători succesul, am avut o cădere nervoasă.

În cele din urmă, în 2001, după cinci ani de teamă și confuzie, am fost diagnosticat ca suferind de anxietate socială, depresie și tulburare posttraumatică. Făcând propriile investigații, am descoperit că, după cum se părea, aceste tulburări emoționale puteau fi tratate prin ceva numit terapie cognitiv-comportamentală. Am găsit un grup TCC de sprijin pentru suferinzii de anxietate socială, care se întrunea săptămânal într-o biserică londoneză, aproape de locuința mea. Nu era de față niciun terapeut, dar noi am urmat un curs de TCC, pe care unul dintre noi îl cumpărase de pe Internet,” Am văzut diapozitivele, am făcut exercițiile și ne-am încurajat unii pe alții în eforturile noastre de însănătoșire. Și pentru unii dintre noi, a dat rezultate. În cazul meu, atacurile de panică au încetat cam după o lună și am început să capăt mai multă încredere în capacitatea mea de a reflecta asupra emoțiilor mele violente. A fost un drum lung de revenire la sănătate. Nu este ca și cum ai traversa o graniță, după care te simți dintr-odată bine din nou. Eu, unul, mă mai vindec și acum.

Filosofie antică, psihologie modernă

Atunci când am intrat pentru prima oară în contact cu TCC, ideile și tehnicile sale mi s-au părut familiare. Mi-au reamintit de puținul pe care-l știam despre filosofia antică greacă. În 2007, devenisem jurnalist independent, așa că am început să investighez originile TCC. Am mers la New York ca să-i iau un interviu lui Albert Ellis, cel care inventase terapia cognitivă prin anii 1950. A fost ultimul său interviu înainte de a muri și eu am scris necrologul său pentru The Times. În următorii cinci ani, i-am luat un interviu și lui Aaron Beck, celălalt fondator al TCC, precum și altor psihologi cognitivi de frunte). Prin aceste interviuri, am descoperit influența directă pe care filosofia antică greacă a exercitat-o asupra terapiei cognitive. Albert Ellis mi-a spus, de exemplu, că fusese în mod deosebit impresionat de un aforism al filosofului stoic Epictet: „Nu lucrurile îi tulbură pe oameni, ci părerile pe care și le fac ei asupra lor”. Această sentință i-a inspirat lui Ellis modelul său ”ABC” despre emoții, care constituie miezul TCC: noi avem experiența unui eveniment (A), după care o interpretăm (B) și apoi simțim o reacție emoțională în acord cu interpretarea noastră (C). Urmându-i pe stoici, Ellis a sugerat că ne putem modifica emoțiile schimbând gândurile și opiniile noastre despre evenimente. Aaron Beck mi-a spus, de asemenea, că fusese inspirat de lectura Republicii lui Platon, „fiind și el influențat de către filosofii stoici, care susțineau că oamenii erau afectați mai degrabă de sensul evenimentelor decât de evenimentele ca atare. Atunci când acest gând a fost articulat de către Ellis, totul s-a orânduit de la sine”. Acești doi pionieri – Ellis și Beck –
au preluat ideile și tehnicile filosofiei antice grecești și le-au introdus chiar în miezul psihoterapiei occidentale.

Conform TCC și filosofiei socratice, din care s-a inspirat, ceea ce cauzase anxietatea socială și depresia mea nu erau instinctele libidinale reprimate, după cum ar susține psihanaliștii. Nu erau nici defecțiuni neurologice, care să poată fi tratate cu medicamente, după cum ar demonstra psihiatria. Erau opiniile mele. Aveam niște opinii și deprinderi intelectuale toxice, care mă otrăveau, precum: „M-am distrus iremediabil” și „Toți trebuie să mă aprobe, iar dacă n-o fac, e un dezastru”. Aceste opinii toxice se găseau în miezul suferinței mele emoționale. Emoțiile mele decurgeau din opiniile mele, făcându-mă să mă simt extrem de anxios în situații sociale și deprimat atunci când acele situații nu evoluau bine. Opiniile erau inconștiente și neanalizate, dar eu am putut să învăț cum să le examinez, să le scot la lumina rațiunii și să văd dacă au sens. Am putut să mă întreb: „De ce trebuie să mă placă toată lumea? Este realistă această dorință? Poate că mă pot accepta și agrea pe mine însumi chiar dacă un altul nu mă place”.

Acum pare destul de evident, însă, prin acest gen de autointerogare și cu sprijinul grupului meu de TCC, am reușit să mă desprind încet de opiniile mele inițiale, toxice și iraționale, apropiindu-mă de niște opinii mai raționale și mai bine întemeiate. Și, în conformitate cu modelul ABC al emoțiilor, elaborat de către Ellis, emoțiile mele au urmat evoluția opiniilor mele. Treptat, m-am simțit mai puțin anxios în situații sociale, mai puțin deprimat și mai încrezător, vesel și stăpân pe viața mea.

Socrate și filosofia vieții cotidiene

Aaron Beck numește această tehnică de examinare a opiniilor inconștiente „metoda socratică”, deoarece a fost nemijlocit inspirată de către Socrate, cel mai grandios personaj din filosofia antică greacă și romană și directorul școlii noastre. Au existat oameni care s-au numit filosofi cu cel puțin un secol înainte de Socrate, precum Thales, Pitagora și Heraclit. Dar ei fie s-au concentrat asupra naturii materiale a universului, fie au elaborat filosofii despre viață pronunțat elitiste și antidemocratice. Socrate, care a trăit între 469 și 399 î.Hr., a fost primul filosof care a susținut că filosofia ar trebui să se adreseze preocupărilor de zi cu zi ale oamenilor de rând. El însuși era de origine umilă – fusese copilul unui pietrar și al unei moașe, neavând parte de avuție, relații politice sau înfățișare chipeșă, dar, cu toate acestea, i-a fermecat cu totul pe cei din societatea lui, într-o perioadă nelipsită de personalități sclipitoare. Nu a scris nicio carte. Nu a avut o filosofie, în sensul unui corp coerent de idei pe care să le fi transmis adepților săi. Aidoma lui Iisus, știm despre el numai din relatările altora, îndeosebi din ale discipolilor săi Platon și Xenofon. Atunci când Oracolul din Delphi l-a declarat cel mai înțelept om din Grecia, el a sugerat că era astfel numai pentru că și-a dat seama cât de puțin știa. Dar el era, deopotrivă, conștient și de cât de puține știau toți ceilalți. Și ceea ce a încercat să le împărtășească concetățenilor săi atenieni – ceea ce el a văzut a fi misiunea lui divină de a-i învăța pe oameni – a fost deprinderea interogării de sine. A spus că, după el, este „un bine de ordinul cel mai înalt” să „mă interoghez pe mine și pe ceilalți” și „să-mi petrec fiecare zi discutând despre bine.” Majoritatea oamenilor, a sugerat el, pășesc prin viață ca niște somnambuli, fără a se întreba despre ceea ce fac sau de ce o fac. Ei asimilează valorile și credințele părinților sau ale culturii lor și le acceptă fără examinare critică. Dar, dacă se întâmplă să asimileze credințe greșite, acest fapt îi va îmbolnăvi.

Socrate a susținut ideea că există o legătură puternică între filosofia noastră (felul în care interpretăm lumea, ce credem că este important în viață) și sănătatea voastră mintală și fizică. Opinii diferite conduc la stări emoționale diferite – iar diferitele ideologii politice se manifestă, de asemenea, în diferite forme de maladii afective. De exemplu, eu am acordat o valoare prea mare aprobării venite din partea celorlalți oameni (ceea ce Platon sugerează a fi boala clasică a democrației liberale) și această filosofie m-a făcut să sufăr de anxietate socială. Prin intermediul TCC și al filosofiei antice, mi-am adus valorile inconștiente în sfera conștiinței, le-am examinat și am decis că sunt absurde. Mi-am schimbat opiniile și, prin aceasta, mi-am schimbat sănătatea emoțională și fizică. Valorile mele erau, într-o oarecare măsură, primite din societatea mea. Dar nu am putut să le imput celorlalți sau culturii mele, pentru că zi de zi eu am ales să le accept. Socrate afirma că este responsabilitatea noastră să „ne îngrijim de sufletul nostru” și asta ne învață filosofia – arta psihoterapiei, care vine de la expresia grecească „a te îngriji de suflet”. De noi depinde să ne scrutăm sufletul și să alegem care opinii și valori sunt raționale și care

Pag. 13 – 19