Adevăr Divin
Cele două cărți ale lui Francis Bacon despre excelența și progresul cunoașterii divine și umane
| Inventar al temelor modernității, cartografie a lumii intelectuale, trecere în revistă a lipsurilor de care suferă cunoașterea și a bolilor minții umane, Cele două cărți despre excelența și progresul cunoașterii divine și umane constituie, în același timp, un manifest al conlucrării și cooperării între spiritele active ale Europei. |
59.00 56.05 RON (Stoc 0)
• Adresa de e-Mail la care dorești să primești notificarea
Detalii:
Inventar al temelor modernității, cartografie a lumii intelectuale, trecere în revistă a lipsurilor de care suferă cunoașterea și a bolilor minții umane, Cele două cărți despre excelența și progresul cunoașterii constituie, în același timp, un manifest al conlucrării și cooperării între spiritele active ale Europei. Această scriere definitorie a umanismului renascentist oferă proiectul unei culturi instituționale fundamentale pentru dezvoltarea științei europene și pentru afirmarea importanței perene a filozofiei. Arareori ni se ivește ocazia întâlnirii cu o operă care să ofere imaginea fidelă a unei epoci, vădind, totodată, valoare filozofică universală. |
Cuprins:
Lista abrevierilor ... 7 |
Fragment:
Cele două cărți despre excelența și progresul cunoașterii: de la enciclopedia cunoașterii la cartografia „lumii intelectuale” și reflecția critică asupra prezentului Cititorul care s-ar apuca să facă un inventar al temelor baconiene esențiale pentru modernitate pe care le putem găsi în volumul de față va fi ușor convins atât de importanța, cât și de actualitatea acestei cărți. Găsim în ea o afirmare a valorii și importanței cunoașterii întemeiate pe experiență, o redefinire a naturii, întinderii și scopurilor filozofiei (cu aproape toate ramurile ei: metafizică, epistemologie, filozofie naturală, filozofie morală, filozofie politică), o primă formulare modernă a noțiunii de progres, o profesiune de credință cu privire la valoarea, eficiența și importanța colaborării intelectuale, formularea unei interesante concepții cumulative asupra cunoașterii, enunțarea principiilor fundamentale de organizare a unor societăți științifice internaționale destinate producerii, administrării și transmiterii cunoașterii, o spectaculoasă critică a universităților urmată de un foarte actual proiect de reformă a învățărnântului centrat pe revalorizarea artelor liberale și a științelor practice, creionarea pașilor de urmat pentru construirea unei „logici a descoperirii științifice”, o propunere de reformă a științei morale, un proiect de evaluare a comportamentului uman în societate în funcție de rezultatele lui practice, precum și o celebră schemă de împărțire a domeniilor cunoașterii cu o respectabilă posteritate filozofică. Pe de altă parte, un cititor mai puțin programatic și mai interesat de litera decât de spiritul, sau de posteritatea filozofică, a acestui volum va găsi în această spectaculoasă trecere în revistă a realizărilor și deficiențelor cunoașterii umane un întreg inventar de arte și științe renascentiste greu de clasificat: divinația (o știință a predicției comportamentului sau destinului unui individ), fascinația (un fel de protoștiință a manipulării), psihologia astrologică, magia naturală, demonologia, studiul vrăjitoriei, al medicinei restaurative, al influențelor planetare sau al „adevăratei” arte alchimice. Va rămâne uimit în fața titlului care, prescurtat adesea sub forma Progresul cunoașterii, trezește asocieri iluministe, când, de fapt, în formă completă, sună mult mai puțin „progresist”: Cele două cărți ale lui Francis Bacon despre excelența și progresul cunoașterii divine și umane. Va fi cu siguranță surprins de definițiile paradoxale ale unor cuvinte și sintagme pe care Bacon le introduce pentru prima oară în vocabularul filozofic occidental (și, uneori, chiar în limba engleză): physick pentru a desemna nu medicina, ci o știință a cauzelor eficiente și materiale, adică „fizica”; „metafizică” pentru a vorbi de descoperirea cauzelor formale și finale ale proceselor materiale, „magie naturală” pentru a vorbi de partea operativă a metafizicii. Până și sintagma din titlu, „progresul cunoașterii”, este folosită pentru a desemna nu apariția „noului”, ci, mai curând, un fenomen prestabilit în planul Creației, o împlinire a timpurilor, anunțată de semnele care-i spun interpretului naturii că trăim o a treia epocă providențială de înflorire a cunoașterii din istoria umanității, după cele ale grecilor și romanilor. În acest orizont de așteptare se plasează proiectul epistemologie, metafizic și moral anunțat de volumul de față. Nu e de mirare, prin urmare, că rolul filozofului nu este unul critic sau constatativ, ci unul activ și implicat. Cele două cărți despre excelența și progresul cunoașterii divine și umane nu descriu o nouă filozofie și nu anunță o reformă a cunoașterii, ci, mai degrabă, enunță magistral un paradox: pe de-o parte anunță, cu tonul unui manifest, venirea unor timpuri privilegiate în care marile descoperiri geografi ce, dezvoltarea artelor mecanice, renașterea Antichității și reforma religioasă funcționează ca tot atâtea semne ale unei epoci providențiale. Pe de altă parte, denunță starea precară a intelectului și proasta funcționare a rațiunii umane, prizonieră a umorilor, idiosincraziilor, prejudecăților și fantasmelor personale sau colective. Filozoful este, pentru Bacon, cel care vede atât semnele renovării lumii, cât și semnele corupției interioare; este medicul care diagnostichează boala, administrează purgative și tratamente chirurgicale pentru a curăța „otrava” erorii, propune tratamente, prescrie o disciplină a minții și o cultivare a intelectului. Din nou, sintagme precum „medicina minții” sau „cultivarea intelectului” desemnează totalitatea încercărilor filozofiei practice de a reinstaura unele dintre proprietățile și calitățile pierdute de Adam la Căderea din Paradis. Nici unul din aceste două tipuri de lectură a textelor baconiene nu e nou. Ele reprezintă, de fapt, o bună măsură a modului în care au fost citite și receptate, de-a lungul timpului, scrierile lui Francis Bacon în general și Progresul cunoașterii în special. Destinul lui Bacon a fost să fie citit în cheie programatică și profetică; să fie mereu considerat un autor de manifeste și nu de tratate filozofice, herald al modernității sau ultimul dintre magicienii Renașterii, pamfletar inspirat și nu filozof critic, coauror al limbii engleze moderne (alături de Shakespeare, cu care amatorii de teoria conspirației l-au și identificat, uneori), însă nu savant și cu atât mai puțin practicant al științei experimentale (pe care o promovează în toate scrierile sale). În parte, această receptare a fost motivată și încurajată de modul în care Francis Bacon însuși și-a construit și publicat cărțile: rescriind cercetări experirnentale în cheia tradiționalelor istorii naturale, trasformând reflecții critice și sistematice într-un sistem de aforisme, folosind fabule și parabole ca instrumente hermeneutice și adoptând, mereu, tehnici retorice pentru a „inflama” imaginația cititorului și a-i pune mintea la lucru. Bacon a crezut toată viața în valoarea creatoare a maximei, fabulei, aforism ului, în valoarea pedagogică și euristică a fragmentarului, a ceea ce numea ilustrativ „semințe de înțelepciune”, de semănat în mintea celor dispuși să vadă și să depună efortul necesar pentru a merge mai departe. A fost unul dintre cei mai acerbi critici ai filozofiei sistematice, în care vedea sfârșitul oricărui proces de investigație a naturii: [ ... ] prea adesea și-au făcut unii un obicei ca din câteva axiome și observații, indiferent de subiect, să construiască sistemul solemn și formal al unei întregi arte, umplându-l cu discursuri și ilustrându-l cu exemple, iar apoi digerându-l într-o întreagă metodă formală de transmitere. (p. 323) Pentru Bacon, o astfel de metodă formală de transmitere a cunoașterii distorsionează procesul gândirii: ea are ca scop obținerea asentimentului din partea cititorului, și nu „aprinderea scânteii” în mintea discipolului. Dimpotrivă, „scrierea în aforisme are multe virtuți remarcabile”, ne spune Bacon: Mai întâi, îl pune la încercare pe cel care scrie, și îl măsoară dacă este superficial sau solid. Pentru că aforismele, în afara celor care țin de comedie, provin, de fapt, din inima și fântâna științelor. Atunci când discursurile ilustrative sunt eliminate, atunci când nenumăratele exemple sunt eliminate, când trecerile, explicațiile, conexiunea sau considerațiile cu privire la ordine sunt eliminate, când se renunță la descrierea aplicațiilor practice, nu rămâne nimic pentru a mai umple aforismele, decât o mare cantitate pură și simplă de observații. Ca urmare, vor scrie aforisme doar oamenii a căror rațiune este solidă și bine fundamentată. Dimpotrivă, sisteme sunt o droaie. (pp. 323-324) Progresul cunoașterii nu este o carte compusă din aforisme, precum Noul organon. Însă nu este nici un tratat de filozofie sistematică. E o scriere destul de greu de caracterizat, în fapt. A fost descrisă ca fiind un „manifest” în favoarea cunoașterii, sau un „program de reformă” al întregii cunoașteri moștenite. A fost comparată cu enciclopediile renascentiste (Whitaker 1990: 29 și urm.) - și ele treceri în revistă a domeniilor și realizărilor diferitelor „arte” și „științe”. A fost asemănată cu o hartă: un remarcabil exercițiu de cartografie intelectuală (Rees 2002: 394), o investigare amănunțită a teritoriilor virgine și a lacunelor de pe harta cunoașterii (Vickers în Bacon 1996: 580-581). A fost văzută ca fiind o piesă-cheie în încercarea lui Bacon de a obține favoruri politice sau sprijin pentru un proiect mai larg (și mai îndrăzneț) de reformă intelectuală, politică și juridică (Gaukroger 2001, Martin 1992). S-a spus despre Progresul cunoașterii că e cea mai revoluționară dintre scrierile baconiene (Sessions 1996: 91), inovatoare nu doar la nivel de vocabular, ci și de doctrină filozofică propriu-zisă. A fost citită ca manifest al progresului (Whitney 1986), dar și ca scriere tipică de tipul apologiilor diferitelor domenii ale cunoașterii, atât de tipice umanism ului Renașterii (Bullough 1968). S-a discutat despre agenda politică, juridică, religioasă, științifică și retorică „ascunsă” sau incifrată în volutele baroce ale acestui text atât de controversat. Multitudinea de interpretări nu a apărut, însă, în secolul XX. Contemporanii lui Bacon și primele generații de „baconieni” au ajuns adesea la aceeași uluitoare diversitate de interpretări conflictuale. Și ei, ca și cititorii ulteriori ai acestui volum, au selectat adesea, din multitudinea de teme și direcții supuse reflecției critice, pe acelea care le-au stârnit interesul sau pe cele care se potriveau cu propria lor agendă filozofică. Făcând acest lucru au mers chiar în direcția „nadei” aruncate de Bacon, căci Progresul cunoașterii conține câte ceva pentru toți. Mulți m-ar putea acuza că fac în această enumerare a tuturor științelor și artelor particulare, dintre cele mai puțin cunoscute, un fel de trecere în revistă a trupelor științelor, chemându-le la raport una câte una, pentru a le arăta ostentativ calitățile și fără a urmări vreun folos practic. La asta să răspundă cei care se pricep la aceste științe, spunând dacă ceea ce am prezentat aici este doar vorbărie goală sau dacă au găsit, în toate acestea, semințele unei posibile dezvoltări de viitor. (p.319) Mulți au răspuns acestui îndemn; atât în secolul al XVII-lea, cât și mai târziu. Argumentele baconiene în favoarea unui nou tip de cunoaștere „științifică” și a unui nou tip de comunitate au funcționat adesea, în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, ca stindarde ale „noii științe”. Diferite proiecte de societăți sau academii științifice au preluat, în folos propriu, planurile expuse de Bacon în deschiderea cărții a doua din acest volum (Jalobeanu 2011c). Schema de împărțire și clasificare a domeniilor cunoașterii propusă aici de Bacon a stat la baza proiectului similar propus în secolul al XVIII-lea de autorii Enciclopediei Franceze. Elemente ale teoriei sociale și politice expuse în acest volum se regăsesc la Hobbes, Locke sau Hume. Influența teoriei baconiene a „progresului cunoașterii” este greu de evaluat. Diferite alte arte sau domenii ale cunoașterii expuse în textul lui Bacon au cunoscut dezvoltări rapide în secolul al XVII-lea. În a doua jumătate a secolului al XVII-lea apar numeroase teorii „baconiene” ale asupra educației, precum și proiecte baconiene de îmbunătățire a condițiilor vieții umane.” Evident, Bacon n-a fost preluat doar de „câștigătorii” Revoluției științifice, ci și de înfrânți. Există un baconianism ezoteric și rozicrucian, unul puritan și milenarist, un baconianism alchimie și vitalist, și așa mai departe (Giglioni 20 12b). De aceea e și atât de greu de măsurat impactul pe care textul tradus aici l-a avut asupra primilor dintre cititorii lui. Ca și alte scrieri baconiene, volumul de fața este prezentat ca parte integrantă a unui program ce are în vedere selectarea, dintre cititori, a unor colaboratori și asociați. Atât apologia progresului cunoașterii, cât și trecerea în revistă a științelor – făcută nu pentru „a le arăta calitățile”, cum spune paragraful de mai sus, ci, dimpotrivă, pentru a le pune în evidență scăderile, neajunsurile și lipsurile – se adresează direct celor dispuși să se înroleze, într-o formă sau alta, în programul baconian de reformă a cunoașterii moșteni te. După cum remarca Stephen Gaukroger, proiectul baconian nu viza doar reforma filozofiei naturale, ci mai ales reforma filozofilor; construirea unei noi persona filozofice, fundamentată pe o nouă atitudine față de cunoaștere (Gaukroger 2001: 52). Obiectul acestei reforme era dublu: ea viza, pe de-o parte, o vindecare și o reconstrui re a intelectului uman angajat în procesul de cunoaștere. Pe de altă parte, Bacon urmărea transformarea rolului și statutului filozofului. Acesta devenea nu doar membru al unei confrerii de producători de cunoaștere, ci, înainte de toate, o persoană publică, lucrând în serviciul binelui comun (și al Coroanei). În acest program general de reformă, Bacon păstrează pentru sine un rol oarecum ambiguu: uneori se prezintă drept călăuză sau ghid pe drumul spinos la cunoașterii, alteori susține că este doar cel care anunță venirea unui timp privilegiat, martor imparțial al desfășurării istoriei providențiale. Remarcabile pasaje de auto reflecție ne prezintă volumul de față ca fiind un „indicator la răspântie”, „care arată drumul, însă nu îl parcurge”, lăsând în seama generațiilor viitoare completarea unui plan cu multe direcții și multe fațete. Într-un pasaj memorabil, Bacon declară: Această scriere mi se pare (Dacă oglindirea nu e înșelătoare) și în măsura în care un autor poate judeca imparțial asupra operei sale, nu mult diferită de zgomotul pe care-l fac muzicienii la începutul unui concert, când își acordează instrumentele; nu e prea plăcut la auz, însă este cauza datorită căreia muzica care urmează este Pag. 11 – 17 |