Adevăr Divin
Homeopatia – o analiză științifică și spirituală
| Homeopatia este unul dintre cele mai disputate subiecte din lumea medicală contemporană. Cartea de față, foarte bine documentată, este necesară tuturor celor ce vor sa se lămurească în privința ei. |
19.00 14.25 RON (Stoc 0)
• Adresa de e-Mail la care dorești să primești notificarea
Detalii:
Homeopatia, întemeiată de către Samuel Christian Friedrich Hahnemann (1755-1843), medic german, este clasificată, la ora actuală, printre ramurile medicinei alternative sau complementare, care grupează alte metode de promovare și restaurare a stării de sănătate decât cele aparținând medicinei „clasice″ (hipocratice, alopate). (...) Sperăm că cititorii vor găsi in această carte un instrument util pentru înțelegerea homeopatiei, așa cum se prezintă ea în viața societății contemporane și a fiecărui pacient actual sau potențial în parte, un instrument care să îi asiste în formularea propriilor opțiuni vizavi de sistemul de gândire homeopat și de recursul la aplicațiile sale practice. Homeopatia este unul dintre cele mai disputate subiecte din lumea medicală contemporană. Cartea de față, foarte bine documentată, este necesară tuturor celor ce vor sa se lămurească in privința ei. Nu există în limba romană o altă carte care sâ arate atât de detaliat minusurile homeopatiei. atât din perspectivă științifică, cât și spirituala. Fără îndoială, volumul reprezintă un eveniment editorial care va fi dezbătut in diferite medii și de către persoane aparținând unor domenii variate... |
Cuprins:
Cuvântul editorului ... 5 NOTE ... 220 |
Fragment:
CAPITOLUL 2. HOMEOPATIA ȘI ȘTIINȚA Bieții copii trebuie să fie foarte confuzi. Astăzi învață că pe cât de mare este doza pe atât de mare va fi efectul, mâine că pe cât de mică este doza pe atât de mare va fi efectul. A. Baza abordării hahnemanniene este filosofico-religioasă și nu științifică B. Concepția lui Hahnemann asupra forței (de natură spirituală a) remediilor C. Pretențiile homeopaților față în față cu proprietățile materiei D. Alte observații (logice) privind remediile Homeopatia, eroarea și falsul științific și epistemologie F. Localismul și non-localismul G. Miasmele – „unul dintre cele mai întunecate și de neînțeles concepte din homeopatie” Rezumatul capitolului al doilea A. Baza abordării hahnemanniene este filosofico-religioasă și nu științifică Se istorisește cum Hahnemann și-a conturat abordarea pornind de la observații empirice, și anume de la cele asupra proprietății chininei de a determina simptome asemănătoare cu cele ale malariei (dar mai puțin intense), boală împotriva căreia era administrată”. A se nota, aici, faptul că „simptomele” apăreau după administrarea substanței în doze „ponderale”xxx, adică apreciabile, detectabile și se administra ca atare, nicidecum (ultra)diluată și sucusionată. Constatarea privind efectele chininei nu ar fi trebuit, așadar, să servească tezei homeopate. De altfel, Hahnemann a desfășurat o serie de experimente în cursul cărora a constatat că ceea ce observase legat de chinină (și anume că substanța produce simptome similare bolii împotriva căreia era administrată) nu era valabil și pentru alte substanțe. Cazul chininei a rămas singular, o simplă coincidență, un caz particular pe baza căruia, în mod logic și științific, nu se putea trage o concluzie generală. Cu atât mai inexplicablle sunt curioasele „completări” referitoare la diluare și sucusionare. Hahnemann credea, Însă, că nu pot exista boli incurabile, dat fiind că Dumnezeu este bun. EI considera blasfemică ideea de boală incurabilă și afirma că „ar renega orice sistem medical care permite o atare blasfemie”. Urmările acestei premize sunt: 1) pentru orice stare de boală trebuie să existe un tratament 2) dat fiind că adesea nu pot fi identificate nici cauzele bolii și nici medicamentele care trebuie administrate, aceste elemente (cauzele și medicamentele) nu sunt absolut necesare pentru a trata pacientul. Așadar, trebuia să fie posibil să se alcătuiască un tratament exclusiv pe baza a ceea ce poate fi perceput – simptomele pacienților, respectiv cele ale probanților sănătoși, boala trebuind să se releve celor capabili de a observa simptomele pacientului, după cum și tratamentul se va releva din simptomele probanților. Altfel spus: În acord cu această logică, principiul similarității apare, într-adevăr, ca unicul principiu rațional posibil și de încredere pe care să se bazeze vindecarea. Principala preocupare a lui Hahnemann fusese satisfăcută, detaliile care urmau devenind minore”. Sesizând, probabil, potențialul impact negativ asupra credibilității homeopatiei pe care l-ar putea avea admiterea unor astfel de fapte, autorul se grăbește să adauge că: Aceasta nu înseamnă că homeopatia lui Hahnemann nu este decât un construct lipsit de speranță, al unui estet de modă veche, nici că știința medicală modernă accesează realitatea adevărată. Ambele abordări, atât cea homeopată cât și cea științifică, reprezintă preocupările unor medici onorabili, mânați de cele mai nobile intenții. Niciuna dintre cele două nu este întru totul corectă, niciuna dintre cele două nu este întrutotul eronată. Niciuna nu este susținută sau practicată numai de oameni buni sau numai de oameni răi. Diferențele constau mai degrabă într-un detaliu minor, care are consecințe majore. Ierarhizarea motivațiilor a fost cea care a condus la constituirea fiecăruia dintre sisteme, cu specificul său. Comentariile lui Schmidt sunt, după cum se poate observa, pur enunțiative, retorice, lipsite de valoare de argument. Onorabilitatea propunătorilor și/sau bunele lor intenții nu reprezintă o bază pentru validarea științifică a unui sistem medical sau pretins medical, or mărul discordiei în disputa dintre alopați și homeopați îl reprezintă tocmai caracterul neștiințific al homeopatiei. B. Concepția lui Hahnemann asupra forței (de natură spirituală) a remediilor Revenim asupra faptului că „forța vitală” despre care vorbește homeopatia este de natură pur spirituală. Conceptul de forță vitală este, așadar, prin definiție non-științific, știința ocupându-se cu studiul sistematic al lumii materiale. Hahnemann insistă asupra faptului că interacțiunile homeopate nu implică niciun fel de particulă materială și le reproșează eventualilor contestatari ai acestei idei concepțiile lor materialiste. Cu forța vitală, pur spirituală, interacționează, conform concepțiilor homeopate, forța medicinală, de asemenea nematerială, a remediilor. Aceste presupuse procese se plasează, așadar, Încă o dată, de drept, în afara sferei de competență a științelor. Forța medicinală specifică invizibilă a acestor remedii înalt potențate nu depinde de atomii lor materiali sau de proprietățile lor fizice – idei care sunt rezultatul teoriilor nefolositoare și încă materialiste despre puterea mare a remediilor potențate. Dimpotrivă, ceea ce se găsește în măruntele globule impregnate sau În soluții este doar energia invizibilă a substanței brute eliberată și amplificată la maximum. Prin contact cu țesutul viu, forța medicinală acționează dinamic asupra întregului organism într-un mod specific, fără a-i transmite nici cea mai mică particulă materială, oricât de subtilă; lucru ce se realizează din ce în ce mai puternic pe măsură ce devine tot mai liberă și mai puțin materială, prin procesul de dinamizare progresivă”, Părintele homeopatiei americane, J. T. Kent, considerat unul dintre cei mai mari exegeți ai operei lui Hahnemann, insista, la rândul său, în comentariile la Organon, asupra naturii non-materiale a forței remediilor: (...) cuvintele „mai puternică” trebuie înțelese literal, dar mai ales ca spirit și în sensul lor profund. Este vorba aici de un alt mod de gândire (domeniu non-material) unde forța, intensitatea, puterea, sunt expresii cu sens mai intim, mai profund, mai ascuns (subtil). [...] Cuvântul „puternic” se extinde de asemenea și în sensul profunzimii și tocmai de aceea medicamentele sunt dinamizate, diluate și supuse unor sucusiuni din ce în ce mai viguroase, pentru a se atinge miezul (focarul) în care rezidă energia. Pe un plan pur material, un remediu se subțiază în cursul dinamizării. Pare paradoxal să concepi că un remediu devine din ce în ce mai puternic atunci când el este atenuat (diluat), când substanța sa materială este rarefiată ; și, totuși, exact așa se întâmplă. În mod aparent paradoxal, în aceeași notă a (coresp. notei 7 din original) la paragraful 11 din Organonul Medicinei, citată mai sus, Hahnemann răspunde la întrebarea Ce Înseamnă influență dinamică, forță dinamică? cu diferite exemple de interacțiuni cât se poate de materiale, precum gravitația, magnetismul sau transmiterea unor boli infecțioase. Prima ediție a Organonului a fost publicată în 1810, cea de-a cincea, ultima antumă, în 1833, iar cea de-a șasea a fost publicată postum, în 1842. Or, Sir Isaac Newton și-a publicat lucrarea Philosaphiae Naturalis Principia Mathematico”, în care vorbește despre forța de atracție universală (gravitație) în 1686, iar experimentul lui Cavendish, prin care s-a măsurat constanta gravitațională, a avut loc în 1797-1798. Și în înțelegerea științifică a magnetismului se făcuseră progrese importante la vremea lui Hahnemann – deja se examina electromagnetismul, iar primele teorii privind electricitatea și magnetismul ca fenomene complementare, asociate proprietăților unor particule, se scriseseră la jumătatea secolului precedent (Franz Ulrich Theodor Aepinus, Tentamen Theoria Electricitatis et Maqnetismi”, 1759). Probabil că relativ la aceste elemente de fizică Hahnemann era, pur și simplu, ignorant. Domeniul medicinei ar fi trebuit, însă, să-i fie familiar. Este drept că experimentul prin care Pasteur avea să demonstreze în mod incontestabil faptul că microorganismele sunt prezente pretutindeni în jurul nostru va avea loc În 1859, iar evidențierea pentru prima oară a unui virus În 1898 (Martinus Beijerinck, descoperind virusul mozaicului tutunului). Vaccinul împotriva variolei (boală despre care Hahnemann susține că se transmite prin influențe dinamice și nu prin vreun element material) a fost descoperit, Însă, În 1796 (de către Jenner), la vremea lui Hahnemann existând, deja, și încă de ceva vreme, programe de vaccinare în masă care. au salvat vieți în Europa, coloniile spaniole și britanice, precum și în Statele Unite. Inocularea împotriva variolei se practica în China încă din secolul al X-lea, precum și în India, procedura ajungând, în secolul al XIII-lea, din sud-estul Asiei în Anatolia, de unde a pătruns și în Anglia în jurul anului 1718, pentru ca pe parcursul secolului al XVIII-lea să se răspândească în Europa continentală. Iar inocularea și vaccinarea ar fi trebuit să-i ridice niște probleme lui Hahnemann. Faptul că în urma inoculării/vaccinării subiecții dezvoltau o reacție similară cu o formă foarte ușoară a bolii, după care se vindecau și deveneau imuni la variolă ar fi putut părea că susține principiul similitudinii. La o examinare mai atentă, însă, contradicțiile dintre realitatea inoculării/vaccinării și filosofia homeopată devin evidente: Inocularea/vaccinarea combăteau, efectiv, o boală pe care Hahnemann o pune pe seama influențelor dinamice. Dar, dacă boala este produsă de influențe dinamice și nu poate fi combătută decât prin influențe dinamice, și neapărat în baza principiului homeopat al similitudinii, unde se regăsesc toate acestea, în procedeul inoculării / vaccinării? Prin inoculare se introducea în organismul subiecților materie „brută” provenind de la bolnavi, nediluată și nedinamizată după principiile homeopatiei. Prin vaccinare se introducea în organismul subiecților materie provenită de la o Pag. 25 – 31 |