Omul care voia să fie fericit

Închipuie-ți că ești în vacanță în Bali și că, înainte de a te întoarce acasă, consulți un bătrân vraci. Fără niciun motiv, ci doar asa, fiindcă ai tot auzit de el...

Diagnosticul lui: ești perfect sănătos, dar nu ești fericit.

Deținător al unei infinite înțelepciuni, bătrânul pare să te cunoască mai bine decât oricine și te va antrena în cea mai captivantă aventură: descoperirea de sine. în final, o expresie vetustă precum căutarea fericirii se arată a fi nevoia cea mai autentică și mai profundă din noi.

Romanul lui Laurent Gounelle evocă lecțiile filosofilor antici: pentru a fi fericit, trebuie să cucerești nu numai lumea exterioară, ci și pe tine însuți.

1

Nu voiam să plec din Bali fără să-l fi întâlnit. Nu știu de ce.

Nu eram bolnav, dimpotrivă, am fost întotdeauna foarte sănătos. Am căutat informații despre onorariul lui, întrucât șederea mea se apropia de sfârșit, iar eu aveam portofelul aproape gol. Nici nu îndrăzneam să-mi verific contul bancar de la distanță. Oamenii care îl cunoșteau mi-au spus: „Dai cât vrei. Lași banii într-o cutie mică pusă pe etajeră”. Bine, asta m-a liniștit, chiar dacă îmi făceam ceva griji la ideea de a lăsa o bancnotă mică unei persoane care, se spune, îl tratase pe primul ministru al Japoniei.

Mi-a fost greu să găsesc casa, pierdută într-un sătuc la câțiva kilometri de Ubud, în centrul insulei. Nu știu de ce, dar în această țară, practic nu există panouri indicatoare. Să citești o hartă este posibil când ai puncte de reper, dacă nu, e la fel de inutilă ca și un telefon mobil într-o zonă în care nu este semnal. Rămânea, bineînțeles, soluția ușoară: să-i întreb pe trecători. Noroc că sunt bărbat, iar asta nu mi-a pus niciodată probleme. Uneori mi se pare că mai toți bărbații cred că își pierd virilitatea dacă trebuie să se coboare să facă asta. Preferă să se cufunde într-o tăcere semnificativă. „Știu”, se prefac ei căutând un reper, până când se rătăcesc complet și soția lor le zice: „Ți-am spus că ar fi trebuit să întrebăm”.

Necazul, în Bali, este că oamenii sunt atât de amabili încât spun întotdeauna da. Serios. Dacă îi spuneți unei fete „Sunteți foarte drăguță”, vă va privi cu un surâs frumos și vă va răspunde: „Da”. Iar când întrebați pe unde să o luați, sunt atât de dornici să vă ajute, încât nu suportă să recunoască faptul că nu știu încotro să vă îndrume. Și atunci, vă indică o direcție, bineînțeles la întâmplare.

Prin urmare, eram puțin nervos când am ajuns la intrarea în grădină.

Nu știu de ce, dar îmi imaginasem o casă destul de luxoasă, cum întâlnești uneori în Bali, cu bazine acoperite cu flori de lotus, la umbra binevenită a frangipanilor ce-și arătau florile albe, mari, cu parfum atât de îmbătător încât era aproape indecent. În locul unei case obișnuite, exista o succesiune de colibe, un fel de căsuțe fără pereți interiori care comunicau unele cu altele. Asemenea grădinii, erau de O mare simplitate, destul de scorojite, fără să arate totuși sărăcăcios.

O femeie tânără a venit în întâmpinare a mea, înfășurată într-un sarong, cu părul negru strâns într-un coc, tenul bronzat, un nas mic, drept și privire limpede, trăsături care m-au uimit întotdeauna la această populație pierdută în inima Asiei.

– Bună ziua, ce doriți? m-a întrebat, exprimându-se de la bun început într-o engleză aproximativă.

Înălțimea mea de un metru nouăzeci și părul blond înlăturau orice îndoială cu privire la originile mele occidentale.
– Vin să-l văd pe domnul... ăă, pe maestrul... Samtyang.

– Are să vină, m-a informat ea înainte să dispară printre arbuști și succesiune a de coloane mici care susțineau acoperișul colibei.

Am rămas puțin mirat, în picioare, așteptând ca Excelența Sa să binevoiască să vină să-I primească pe umilul vizitator care eram. La capătul a cinci minute, care mi s-au părut suficient de lungi încât să mă facă să mă întreb dacă prezența mea aici era potrivită, văd venind un bărbat de cel puțin șaptezeci de ani, poate, chiar optzeci. Primul lucru care mi-a venit în minte a fost acela că i-aș fi dat fără îndoială cincizeci de rupii dacă l-aș fi văzut cerșind pe stradă. Am tendința de a nu da decât bătrânilor – îmi spun că dacă cerșesc la vârsta lor, sigur n-au de ales. Bărbatul care înainta încet spre mine nu era în zdrențe, desigur, dar hainele sale erau de o sobrietate dezarmantă, minimaliste și fără vârstă.

Mi-e rușine să recunosc că primul meu impuls a fost acela de a mă gândi că s-au înșelat asupra persoanei. Nu putea fi vorba despre vindecătorul a cărui faimă se întindea peste mări. Sau harul lui mergea mână în mână cu lipsa lui de discernământ și accepta ca primul ministru al Japoniei să-l plătească în mărunțiș. Ar fi putut, de asemenea, să fie un geniu al marketingului, țintind occidentalii creduli, avizi de clișee precum cel al vindecătorului care trăiește ca un ascet într-o totală detașare de toate lucrurile materiale, dar care acceptă la sfârșitul ședinței o retribuție generoasă.

M-a salutat și m-a primit cu simplitate, exprimându-se cu multă blândețe într-o engleză foarte bună. Lumina din privirea sa contrasta cu ridurile de pe pielea arsă de soare. Avea o malformație la urechea dreaptă, ca și cum lobul fusese parțial tăiat.

M-a invitat să-l urmez în prima colibă: un tavan susținut de patru coloane mici, sprijinită pe un perete vechi, o etajeră – superbă – de-a lungul zidului, un dulap din lemn de camfor și, pe jos, o rogojină. Dulapul deschis dădea pe dinafară de documente, printre care puteam vedea planșe ce reprezentau interiorul corpului uman și care, în alt context, m-ar fi făcut să mor de râs, atât erau de îndepărtate reprezentările de aici de cunoștințele medicale actuale.

M-am descălțat înainte să intru, așa cum cere tradiția balineză.

Bărbatul m-a întrebat de ce sufeream, ceea ce m-a trimis brusc înapoi la motivul prezenței mele aici. Ce căutam, de fapt, de vreme ce nu eram bolnav? Eram pe cale să fac un om, despre care începusem să simt că e cinstit, să-și piardă timpul, ca să nu spun integritatea, chiar dacă nu aveam încă nicio dovadă a competenței sale. Chiar țineam ca omul acesta să se intereseze de cazul meu, să se ocupe de mine, să-mi vorbească despre „sinele meu profund” și, cine știe, să descopere că
există o cale ca să-mi meargă încă și mai bine. Cel puțin, mi-am urmat intuiția... La urma urmelor, mi s-a spus că era un om de suflet, iar eu am ținut pur și simplu să-l întâlnesc.

– Vin pentru un control, am mărturisit, roșind la ideea că nu eram la vizita medicală anuală și că cererea mea era deplasată.

– Întindeți-vă aici, mi-a spus el, arătându-mi rogojina fără să manifeste nicio reacție față de futilitatea cererii mele.

2

Astfel, a început prima – și sper, ultima – ședință de tortură pe care am trăit-o în viața mea. Totul a pornit normal: culcat pe spate, relaxat, încrezător și pe jumătate amuzat, l-am lăsat să-mi palpeze ușor diferite zone ale corpului. Pentru început, capul, ceafa, brațele, pe ,toată lungimea lor, până la ultimele falange ale degetelor. Au urmat diferite zone, aparent foarte precise, de la nivelul pieptului, apoi stomacul.

M-am simțit ușurat când mi-am dat seama că a trecut de la stomac direct la coapse. Genunchii, gambele, călcâiele, talpa picioarelor: palpa totul, iar asta nu mă deranja peste măsură. În cele din urmă, a ajuns la degetele de la picioare.

3

Nu știam că era posibil să faci un om să sufere atât de mult doar prinzându-i degetul mic de la piciorul stâng între degetul mare și arătător. Țipam și mă zvârcoleam în toate felurile pe rogojina mea. Văzut de la distanță, trebuie că părea un pescar care încerca să fixeze pe cârlig un vierme de un metru nouăzeci. Recunosc că din fire sunt foarte sensibil la durere, dar ceea ce simțeam depășea în intensitate tot ce simțisem vreodată.

– Sunteți bolnav, mi-a spus.

Fără glumă. Am șoptit înăbușit un „da”, între două gemete. Nu mai aveam putere nici măcar să strig. Nu părea afectat de durerea mea, păstra un soi de neutralitate binevoitoare. Fața lui exprima chiar un soi de bunătate, care contrasta cu tratamentul pe care mi-l aplica.

– Sunteți nefericit, a spus el, ca și cum mi-ar fi pus diagnosticul.

În acel moment, da. Foarte nefericit. Nu știam dacă să plâng sau să râd de această situație în care mă pusesem de unul singur. Cred că plângeam și râdeam în același timp. Nimeni nu mă întrece când e vorba să-mi fac praf planurile. Și când te gândești că aș fi putut să-mi fi petrecut ziua pe plajă, să vorbesc cu pescarii și să mă uit după fetele frumoase din Bali!

– Durerea dumneavoastră în acest punct precis este simptomul unui rău general. Dacă aș apăsa pe altcineva cu aceeași presiune în exact același loc, n-ar trebui să-l doară deloc, mi-a spus.

Aceasta fiind zise, mi-a dat în sfârșit drumul la picior și m-am simțit dintr-odată cel mai fericit om.

– Ce profesie aveți?

– Sunt profesor.

S-a uitat la mine o clipă, apoi s-a îndepărtat cu un aer gânditor, preocupat parcă. Simțeam că am spus ceva ce nu ar fi trebuit sau chiar că am făcut o prostie. S-a uitat vag în direcția unei plante cățărătoare, la câțiva pași de noi. Părea absorbit în gândurile sale. Ce trebuia să fac? Să plec? Să tușesc ca să-i amintesc de prezența mea? M-a scos din dilemele mele, întorcându-se spre mine. S-a așezat pe podea și a început să-mi vorbească uitându-se ochi în ochii mei.

– Ce nu merge în viața dumneavoastră? Sunteți foarte sănătos. Deci, ce se întâmplă? Serviciul? Dragostea? Familia?

Întrebarea era directă și mă fixa cu privirea, nelăsându-mi nicio portiță de scăpare, chiar dacă vocea și privirea sa erau binevoitoare. M-am simțit obligat să răspund, deschizându-mă în fața unui om pe care nici măcar nu-l cunoșteam cu o oră înainte.

– Nu știu, dar aș putea fi mai fericit, ca oricine altcineva, cred.

– Nu vă cer să răspundeți pentru alții, ci pentru dumneavoastră, mi-a spus calm.  

Individul acesta începe să mă enerveze, m-am gândit, simțind cum mă cuprinde furia. Fac ce vreau și nu e treaba lui.

– Să spunem că aș fi mai fericit dacă aș avea pe cineva în viața mea.

De ce spusesem asta? Simțeam cum furia se întoarce împotriva mea. Sunt cu adevărat incapabil să mă opun întrebării cuiva. Lamentabil.

– În acest, caz, de ce nu aveți pe cineva?

Ei bine, aici trebuie să iau o hotărâre, chiar dacă acesta nu este punctul meu forte: fie îl întrerup și plec, fie joc jocul până la sfârșit.

M-am auzit răspunzându-i:

– Chiar aș vrea, dar trebuie să-mi și placă femeia.

– Ce vă împiedică?

– Ei bine, am un corp prea slab, am lăsat să-mi scape, roșu de rușine și furie.

Pag. 7 – 15