Maica Domnului ocrotitoarea celor prigoniți de comuniști. Mărturisirile unui condamnat la moarte

Fraților! Pot să vă spovedesc iar Sfintele Taine mergeți în mănăstire să le primiți. Altceva eu nu am ce vă da! Decât vă voi da un lucru deosebit de scump pentru voi. Vă dau trei iconițe cu Maica Domnului aduse de la Ierusalim. Cine va purta cu credință acest fel de iconiță, care este făcătoare de minuni, nu i se va întâmpla nimic tragic. De glonț nu va muri! Nici de cuțit sau de boală. Și din toate împrejurările aducătoare de moarte va scăpa.

Toate întâmplările se derulează sub protecția divină. O mână nevăzută îl scapă mereu în ultima clipă, iar când nu mai poate scăpa din mâinile necredincioșilor, minunea este și mai mare: lada în care se ascunsese – doar de 80 cm lungime – e ciuruită de două ori de gloanțe, dar gloanțele trec prin ladă, dar pe el îl ocolesc! Nici unul nu-l atinge!

Mărturisirile unui condamnat la moarte

Mă numesc Aioanei Neculai, fiul lui Neculai și Ana, am învățat clasele primare, apoi părinții m-au trimis la Iași pentru a face Seminarul Teologic. După terminarea acestuia, patriarhul Bisericii Ortodoxe Române – pe acea vreme era Nicodim Munteanu, fiind de loc din Pipirig, pentru acest fapt am fost selecționat dintre ceilalți absolvenți ca să fiu trimis cântăreț la Biserica Ortodoxă Română din Berlin. Biserica se afla pe strada Kllaptocpprose nr.38, lângă statui a Grajje Schtem Bv Unter Der Linden. Ambasada României se găsea în apropiere, cam la 150 m depărtare. Ministru plenipotențiar se numea Bosie, ambasadorul general era Galin, iar atașat militar era Generalul Rădescu! Toate slujbele religioase se făceau într-un lăcaș neîncăpător, deosebit de mic față de câți credincioși erau.

Pe vremea aceea, la București, în conducerea țării era Mareșalul Ion Antonescu. După cum era atunci, Germania devenind o putere de temut, țara noastră a făcut relații deosebit de bune cu ei. La putere era Hitler. În vremea aceea partidul nazist a închis, în Germania, mai multe biserici, atât protestante, cât și de alte culte. Văzând Patriarhul României că Biserica Ortodoxă Română este deosebit de mică în Germania, a intervenit pe lângă Mareșalul Antonescu și acesta, la rândul său, pe lângă Hitler, să-i dea o biserică, din cele închise, Patriarhiei Române. Și acesta i-a dat o catedrală protestantă, dar mai trebuiau înăuntru mai multe îmbunătățiri și reparații. Eu imediat am trecut la treabă; am format o echipă de muncitori și am început reparațiile.

În una din zile, aflându-mă la lucru, am observat din întâmplare că peretele avea o deformație; am lovit cu ciocanul în perete și am observat că suna a gol. Atunci imediat am început a strica peretele. Era zidit. Am înlăturat peretele și ce să vezi!? Acolo era o cutie metalică, cam 40x40 cm, și înăuntru era plină cu bancnote de mărci germane și 5 medalioane cu diametrul „cam de 6 cm și grosimea de 5 mm, cu efigia „Wilhelm al II-lea și Bismark”. Iau imediat acea cutie, fără să mai spun la nimeni și o duc la locuința mea.

Mă gândeam eu: ce să fac cu așa mare sumă de bani? Preot paroh era V. Vasiloschi. M-am gândit că ar fi bine cu acești bani să terminăm toate lucrările la biserică și restul să luăm cu toții, cât ni s-ar cuveni. Și, într-o bună zi, îi spun preotului paroh despre acest eveniment. El, la rândul său, i-a spus Consulului General Galin, care îi era cumnat. Acesta a vorbit cu Generalul Rădescu despre eveniment și el imediat m-a convocat la consulat cu pașaportul, pe care mi l-a ridicat, apoi imediat mi-a eliberat o foaie de trimitere în țară, forțat, fără să mă lase să mă mai duc pe acasă, m-a încredințat poliției, m-a pus în tren și m-a expediat forțat în țară. Generalul Rădescu a telefonat în țară pentru ca imediat ce ajung să fiu încorporat în armată, deși contingentul meu încă nu îl încorporase.

Ajungând acasă la părinți, numai văd că vine jandarmul, m-a luat și a plecat cu mine la Piatra Neamț. De acolo am fost repartizat la Unitatea 13 – Vânătorii de Munte din Tg. Neamț. Aceasta, la rândul ei, m-a trimis la o școală de subofițeri și această școală se instruia în Germania, apoi, de acolo, imediat îi trimitea direct pe la unități, unde aveau nevoie de a merge pe front.

Timpul a trecut, iar eu am fost instruit în Germania, devenind sergent major. În vara anului 1944 această școală, acum deja revenise în țară și ne găseam în Timișoara. Războiul a luat o întorsătură catastrofală, iar marele stat major se gândea să ne trimită de urgență la unități pentru a intra în lupte. Dar, imediat a venit ziua de 23 August. Țara noastră a întors armele contra nemților, deoarece școala încă nu apucase să ne trimită pe la unități și s-a primit ordin ca toate școlile să facă front către armatele ungare și germane.

Lupta a început deosebit de dură, fiindcă noi nu eram pregătiți de luptă, ci eram considerați ca școală. În acele bătălii ce s-au dat, am fost rănit și m-au dus la spital. Nu după multe bătălii, aproape toate școlile de ofițeri și subofițeri au fost complet dezmembrate deoarece inamicul era deosebit de puternic. Numai că, după o lună de lupte, au sosit unitățile sovietice și au completat ele tot frontul.

Am stat la spital până ce m-am vindecat. Între timp, toți cei ce făceau parte din școlile de război și au mai rămas în viață au fost trimiși la unități ce urmau să lupte în continuare spre înfrângerea Germaniei. După ce am ieșit din spital, nu am mai știut unde să mă duc. Toți care au mai rămas au fost repartizați la unități. De asemenea, am fost și eu repartizat. Dar unde? Nu știam. Am plecat cu trenul în Moldova să mă prezint la Unitatea 13 – Vânătorii de Munte din Tg. Neamț, dar aceasta era plecată pe front. M-am prezentat la cercul militar de la Piatra Neamț. Văzându-mă cu sunt rănit – nu știau împrejurările unde și cum am fost rănit – mi-au făcut livret militar și mi-au spus: Du-te acasă și pe ziua de... să te prezinți la Comisia Militară pentru a fi clasat.

Într-o zi, când am fost rânduit, am plecat la Piatra Neamț, cu un alt cetățean – anume Negru V. N., tot din Pipirig, căci și el era rănit la fel ca mine. Ne-am prezentat la Comisie. Acolo am dat o declarație despre împrejurarea rănirii mele. În consecință, comisia a analizat și a hotărât că eu am fost rănit într-o împrejurare de neatenție susținută și deci am fost declarat rănit în grad de 60% de invaliditate, cu specificul: în afara serviciului ordonat, dar cu dreptul de contestație la București la o comisie superioară a Ministerului Apărării Naționale. Am făcut contestația și am plecat acasă, la Pipirig. După două săptămâni primesc o citație de la M.A.P.N. să mă prezint la comisia respectivă pentru a-mi rezolva contestația. Acolo erau niște doctori colonei, s-au uitat la mine, le-am povestit împrejurarea rănirii mele și, în consecință, am fost clasat rănit în grad de 60% de invaliditate, dar acum au specificat în Procesul Verbal de constatare: „rănit în timpul serviciului ordonat”; mi-au eliberat un certificat și m-au trimis la P. Neamț, la Cercul Militar, pentru eliberarea livretului militar. După ce m-am prezentat cu acel certificat, am primit Livretul militar cu specificul „rănit pe front, în grad de 60% de invaliditate”. Totodată am fost decorat cu „Virtutea Militară” și am venit acasă.

Timpul s-a scurs. Războiul luase sfârșit în anul 1945. În anul 1946 au fost alegeri – zise democratice – în țara noastră, cu campanie electorală. Eu eram văzut de comuniști foarte prost datorită faptului că am fost instruit în Germania; oamenii – mai ales comuniștii – ziceau că am făcut parte din unitățile fasciste și căutau un țap ispășitor pentru a pune mâna pe mine să mă omoare. Atunci, văzând eu situația așa de grea, m-am echipat și am plecat prin munți, singur, în anul 1946.

Situația mea acum devenise deosebit de gravă, că se auzise că-s plecat în munți și acum, cei care doreau să mă facă țap ispășitor se temeau de mine, deoarece au auzit că sunt înarmat. Am stat o perioadă de timp, din 1946 până în anul 1948, adică 2 ani de zile, singur prin munți, dar, în acea vreme, prin păduri se găseau fel de fel de oameni, mai ales foarte mulți care nu se împăcau cu noua orânduire socialistă (comunistă) și ne-am împrietenit, dar cu mare prudență pentru că se găseau printre noi și din cei care ne căutau vânzarea.

În anul 1948 m-am gândit eu, ce ar fi dacă aș face o unitate de partizani antisovietici și anticomuniști. Zis și făcut. Am întocmit un statut de luptă și la 1.06.1948 am hotărât înființarea unui comando de luptă (rezistență). Într-o zi de Duminică am convocat pe toți cei care m-au înțeles și, la punctul numit Măgura-Dumesniculul, am avut întâlnirea. La acest început de drum în necunoscut eram înarmați cu fel de fel de arme, puști, pistoale automate etc... După ce am procedat la o consfătuire frățească, am căzut cu toții de acord ca, pentru securitatea noastră, dacă s-ar întâmpla ca cineva dintre noi să ne facă vânzarea, acela să fie lichidat. După terminarea discuțiilor am luat eu cuvântul și am zis: Fraților, suntem pe picior de război! În tot momentul putem să pățim ceva, deoarece pe toate crestele de munți și pe toate drumurile de munte, erau plasate posturi de pândă cu specificul: când suntem reperați, să tragă fără somație pentru a ne lichida.

Eu aveam legătură cu părinții mei și, din toate informațiile ce le auzeau, făceau o scrisoare și o puneau la un anumit loc. Numai că, într-o bună zi primesc o scrisoare, unde mă avertizează că în preajma mănăstirilor sunt amplasate posturi de observație ascunse cu specificul să tragă fără somație când suntem reperați. Ce-i de făcut? Mai întâi de toate noi suntem creștini și trebuie neapărat să ne apropiem de vreo mănăstire să ne mărturisim și să primim Sfânta Împărtășanie. Am zis: Nu mergem astăzi că-i Duminică [și sigur mănăstirea e supravegheată], nici luni, o lăsăm pe miercuri; trebuie în acea zi să postim post negru. Am așteptat până miercuri și am început a face deplasarea spre Mănăstirea Sihăstria.

M-am gândit eu: ce ar fi dacă ne-am duce mai întâi de toate la un pusnic ce locuia singur într-o hrapă [râpă] la o depărtare de 2 km de Sihăstria. În acel moment am plecat cu toții spre locul numit. Era o cărăruie de la mănăstire spre acel pusnic.

Pag. 5 – 9