Noi in secolul XXI Adolescentii Volumul 1

Unicul lucru care se repetă în această carte este ceva greu repetabil, precum (bun) simțul schimbării Marelui Suflet: nu ne putem schimba, nimeni nu poate; în cazurile rare, suntem schimbarea. 

Aceasta este o carte scrisă de oameni care sunt schimbarea: sunt o viață care nu se scurge spre nu-se-știe-unde; sunt o viată care curge spre ei înșiși (aș adăuga – mai mult pentru confortul personal – nu contează cum). 

în genere, ne trebuie o viață întreagă ca să curgem spre noi înșine, dar în cazurile norocoase, doar un om, o clipă, un desen sau un cuvânt, numit (de) Iarina, (de) Mândra, (de) Marian, (de) Claudiu:

Fiecare om are un cântec al lui,

Fie că visează cu ochii deschiși mai mult decât mănâncă,

Fie că a tăiat niște copaci pe ici, pe colo și a făcut o mică poieniță cu sine în centru.

însă doar unii au fost delegați să scrie despre ei înșiși,

Pentru că Somewhere, Not far away from here 

Se află cel care urăște româna. 

Groaznic de tare.

Groaznic de tare vă invit să ne (re)amintim.

Mulțumirile editorului … 5

Caietul Iarinei … 7

Caietul Mândrei … 35

Caietul lui Marian … 63

Scrisoare către editori … 93

2012?

Pfff... 2012... cică vine Apocalipsa, sau trecerea prin inversarea polilor, ori trecerea în nu știu ce altă dimensiune, alinierea cu centrul galactic... Și, pe deasupra, asta s-ar petrece chiar de ziua cățelușei mele! Cum să cred eu așa ceva? Cum să cred că pe 21 decembrie 2012 (nu puteau și ei să mai aștepte câteva zile ca să mai prindem un Crăciun!”) totul se va termina?... (de ce trebuie neapărat să se încheie câte ceva? Să existe un final? I wonder!)

Dacă ar fi numai atât, nu ar fi chiar rău, pentru că, dacă mă gândesc mai bine, 15 ani pare foarte mult timp, însă am argumente care indică exact opusul acestei afirmații. Spuneți-mi și mie, în primul rând, ce amintiri avem de la vârsta de 2-3 ani? Norocoși cei care își amintesc cu adevărat ceva, adică amintirea să fie strict produsul memoriei, nu al memoriei în combinație cu imaginația! Eu, spre exemplu, aș putea spune că îmi amintesc unele lucruri care s-au întâmplat la o vârstă foarte mică (nu aș ști deloc să spun la ce vârstă), dar îmi dau seama că amintirile arată mai mult ca un vis, deoarece în unele părți nu văd prin ochii mei, ci de undeva din aer, ca și cum m-as uita la un film. În plus, cine poate rezista tentației de a întreba în jur: „Cum eram când eram mic?” Știu că întrebarea nu sună corect deloc, dar asta este întrebarea pe care mulți copii au pus-o părinților lor. Eu am auzit întâmplări de la mai mulți oameni – mama, tata, mătușile, verișorii, doamna care a stat cu mine cât părinții erau plecați sau aveau treabă, o prietenă foarte bună, care era deja adultă când eu aveam câțiva ani, – și, aceste informații primite de la ei, în combinație cu ceea ce îmi aminteam cu adevărat, au format niște amintiri semi-adevărate. Având în vedere că până pe la 4-5 ani nu ai cum să păstrezi multe amintiri, deja timpul se scurtează de la 15 ani ai mei acum, la numai 10 ani.

Dacă mă întreabă cineva ce îmi amintesc eu din acești 10 ani, fără să îmi pună întrebări ajutătoare – care poate mi-ar trezi niște amintiri – voi spune puține lucruri, iar în timp ce trec prin ani, voi sări înainte și înapoi de multe ori. Mai mult, nici nu aș ști să spun când s-au întâmplat acele lucruri cu exactitate. Și asta e foarte trist, pentru că, deși am, de fapt, un număr destul de mare de amintiri, habar nu am când s-au petrecut. A trecut ceva timp de când am zis „în primul rând”, așa că am scris asta ca sa vă amintesc despre ce vorbeam: vorbeam despre 15 ani, și despre cât de puțin înseamnă aceștia.

(acum trec la al doilea argument, dar, pentru că nu sună bine să încep cu „în al doilea rând” am scris această paranteză)

Dacă în anul ăsta se termină lumea, înseamnă că eu m-am străduit să iau note bune degeaba! Asta chiar mă enervează la culme: eu învăț, încerc să am medii numai de 10 (ceea ce am reușit în clasa a IX-a, și am avut aproape numai medii de 10 toți anii precedenți), particip la concursuri (de pian, teorie muzicală, engleză) pentru a-mi face un CV, și, de fapt, dacă nimic nu va mai exista, niciunul din aceste lucruri nu mă va ajuta la nimic. Dacă mor, cu ce o să mă ajute că am făcut 9 ani de pian sau că învăț engleza de când eram în scutece? Cu ce mă ajută că am multe medii de 10 la școală și că am luat nu știu ce premii la olimpiade și concursuri”! CU CE?!...

Dar ce bine e când nu crezi în așa ceva, și pur și simplu își trăiești viața în mod normal, zi de zi, pentru că nu ai de ce să crezi toate prostiile pe care le vezi la televizor... Ah, pardon, să nu dăm vina pe televizor! Avem la dispoziție o telecomandă!

Prostii sunt peste tot: pe internet, în cărți, în filme, în muzică... în mințile noastre. Pe unele le vedem, pe altele, nu. Dar sigur o să le auzim, doar nu-s prostii degeaba: Împotriva prostiilor nu există legi... Nu, pe bune, chiar nu există. Când văd ce a ajuns să însemne cuvântul „divertisment”, îmi ajunge o mână să număr emisiunile de divertisment care sunt făcute cu inteligență... și acum citez din memorie din „Despre prostie”, un text de Ghighi Bejan: „Dacă te dor picioarele, doctorii spun, are picioarele proaste. Dacă te dor plămânii, ei zic, are plămânii proști. Dar dacă debitezi prostii se spune: totuși, are cap frumos. Dar ce cap frumos răsare. E al meu? Al meu e oare? Dar al cui? O clipă, aici nu e vorba de dubii, prostul n-are dubii, are numai îngâmfare, și la ureche uite-o floare.”

Ca să nu mai vorbesc de faptul că peste tot vezi și auzi: „Excesul de sare, zahăr și grăsimi dăunează grav sănătății”, „Tutunul dăunează grav sănătății”, „Alcoolul dăunează grav sănătății”... dar „Prostia dăunează grav sănătății” nu scrie nicăieri. Chiar așa, de ce-ar scrie? „ Împotriva prostiei nu există medicamente. Nu s-au inventat. Pe lume sunt tot mai puține genii. Noroc... că prostia nu doare. Noroc bun.” ,citat din Ghighi Bejan. Dacă prostia nu doare, atunci nu dăunează grav sănătății! Eu însă cred că: „Prostia dăunează grav sănătății celor din jurul tău”. Asta ar trebui să le spună celor care creează acest „nou” divertisment.

Sediul prostiei se află în cap. Dacă noi nu încercăm să schimbăm felul în care gândim – pardon, pur și simplu SÃ GÂNDIM – nu vom evolua în niciun caz. Eventual, vom face ca virusurile unicelulare – cel puțin, așa se crede, așa am învățat – vom „evolua” prin involuție... Parcă văd că mâine mă trezesc într-o peșteră, toată lumea se comportă ca maimuțe le și o luăm de la început. Măcar nu o să mai râdem la glumele de prost gust pe care le auzim acum în comedii, pentru că acelea vor fi o parte normală din viața noastră... hmm, asta înseamnă că vom avea un grad mai scăzut de prostie decât avem acum. Ura!

Când văd cât de mulți oameni dau bani să vadă o comedie de prost gust, cât de mulți oameni se amuză atât de tare la niște lucruri extrem de neamuzante, îmi vine să îmi smulg părul din cap... Da! Dacă este ceva care mă deranjează foarte tare în 2012, ăsta e unul din lucruri: prostia oamenilor. Imediat după acest lucru, și, de fapt, strâns legat de el, este criza economică. Eu niciodată nu am înțeles cum e chestia asta cu banii: pentru mine, banii sunt niște hârtii sau monede care, în mod evident, ar putea fi multiplicate. Eu nu înțeleg cum poate fi criză când toate țările din lume pot tipări bani, să dea la toată lumea, să ajungă, și, astfel, nimeni nu mai e in criză! Tipografii există, cerneală încă există, metale și turnătorii există]. .. A încercat, parcă, mama să-mi explice, că e vorba de aur sau ceva, tot nu am înțeles, și, sincer, nici nu mă interesează să înțeleg. Monede și hârtii se mai pot face. PUNCT.

(Acum ar trebui să scriu despre viață, viața în anul 2012. Mda. Cuprinsul.)

Viața

Viața mea ar trebui să fie viața mea. Să-mi aparțină cumva. Dar observ că, de fapt, sunt atâtea în jurul meu care îmi influențează viața. Gândurile mele nu sunt chiar ale mele, sunt obligată să suport gânduri le altora ce năvălesc din televizor, din clasă, din filme și cărți, de peste tot în capul meu. Până la urmă, ce este viața?...

Viața este o proiecție. După cum spune un vechi proverb: Așa cum îți așterni, așa dormi. După atâtea mii de ani, ne-am obișnuit cu lumea asta, cu regulile astea, cu viața asta, încât nu ne mai putem imagina altceva, și chiar dacă încercăm, ajungem să creăm ceva asemănător, pentru că nu intrăm înăuntrul nostru să căutam adevărul, nu privim mai departe de orizont. De asta, într-o bună zi, vreau să merg în spațiu, pentru că acolo nu există orizont, pur și simplu vezi în infinit. Dar aș vrea să atrag atenția elevilor: dacă profesorul sau profesoara de geografie vă întreabă ce este Universul, nu răspundeți „o lume infinită”! Nu asta vor să audă. Când am răspuns așa la ora de geografie cred că de-abia se abținea să nu râdă doamna profesoară...

Din păcate suntem orbiți de aceste legi, definiții, tradiții, tabieturi, obiceiuri, și nu mai putem vedea dincolo de ele. Poate dacă, încet-încet, ne deschidem mintea și încercăm să îndepărtăm aceste lucruri, să rupem tiparele, poate așa copiii copiilor noștri sau copiii lor ș.a.m.d. – ca să fiu în ton cu moda – vor putea schimba acest mediu, această obișnuință, felul ăsta de a gândi, vor putea schimba realitate a și vor vedea dincolo de iluzie. Cine știe? Poate, dacă ne trezim suficient de repede, vom reuși și noi acest lucru. Nici măcar nu cred că este foarte greu. Îți trebuie curajul de a-ți recunoaște drepturile tale. Dreptul de a te îndoi de ceea ce pare a fi clar și în conformitate cu legea. Dreptul de a căuta propria-ți viziune, dreptul de a fi tu, pe scurt, dreptul de a... căuta. Ceea ce luăm de bun sau de bună, ceea ce suntem învățați de părinți, de profesori, de filozofi și de cercetătorii în domeniile științelor este mereu prezent în spatele comportamentului nostru față de lume, în spatele viziunii noastre despre viață, în spatele viitorului nostru... sau, mai precis, la baza lui. Și, uneori, deși simțim că nu e corect, că nu e bine, că nu e folositor, noi, ca și copii, ne dărâmăm singuri visele, ori proiecțiile noastre despre viață pentru că... „nu avem ce face! Nu putem schimba nimic!” Dar de ce să nu putem schimba? Și ideea asta este tot o povață de la bunici, părinți etc.

Dacă proiecțiile lui Jules Verne au devenit realitate, dacă ceea ce și-a imaginat, scriind faimoasele sale cărți, a putut deveni realitate, atunci, de ce n-ar putea deveni realitate și proiecțiile altor oameni... sau, poate că au și devenit?... Or fi oare și predicțiile și profeții le despre 2012 tot așa? Poate că există undeva, un fel de filtru care selectează ceea ce este bun și folositor vieții din fiecare proiecție. Poate că Dumnezeu veghează în felul acesta, lăsând să devină realitate ceea ce este de folos?... O fi de folos și zguduirea asta, așa cum a fost de folos și războiul mondial?...

Cred că am tendința de a mă reține de la orice proiecție pentru viitor. Nu înțeleg prea bine de ce, că altfel, am o imaginație destul de bogată. Dar, parcă aștept ceva. Ceva care să treacă prin viața mea și după aceea voi fi liberă să mă văd în viitor. Ori poate că trăiesc prezentul?... O fi mai bine? O fi mai rău?...

Viața este o multitudine de alegeri. Să luăm ca exemplu jocul de solitaire: trebuie să alegi ce cărți vei pune și unde. Pare simplu, dar nu e. Sunt multe alegeri de făcut, chiar și într-un joc atât de banal. Și noi nici măcar nu ne gândim la asta, la cât de mult seamănă jocul cu viata noastră. În viată avem alegeri si avem consecințele lor. La fel și în joc, doar că acolo alegerile duc la două concluzii: câștigi sau pierzi. Atât ne-am agățat de această dualitate, încât viața începe să semene din ce în ce mai mult cu acest joc: câștigi sau pierzi. Deja nu mai există conceptul că în bine e și rău, și în rău e și bine. Dacă pierzi, pierzi, și dacă câștigi, câștigi. Opțiuni la limită. Doar atât?...

Dar să ne întoarcem la ce am spus mai devreme: în viață sunt alegeri și consecințe. Chiar dacă nu ne dăm seama, după fiecare alegere urmează o consecință, iar când ești într-o situație în care ești forțat să alegi între două lucruri, ai de fapt trei alegeri: de a alege primul lucru, al doilea, SAU de a alege să nu alegi. Dacă alegi ultima variantă, de multe ori și se va spune că nu e posibil, că TREBUIE să alegi. Nu este adevărat. Așa cum atunci când nu mai vrei să alegi ce cărți să pui și unde, poți inchide jocul solitaire, așa poți face și în viață. Vor exista consecințe și pentru această alegere (cine știe, poate că o să fii dat afară din lumea socială, din societate), dar dacă simți că nu vrei să alegi nici unul din acele două lucruri, alege asta. Alege să nu alegi. Viața este în mâinile tale.

Asta îmi amintește de un citat din Kant, de fapt, o’ indicație, un sfat cu mare putere de influență asupra gândurilor mele: „Trăiește-ți viața ca și cum fiecare faptă a ta ar deveni lege universală.” Nu mai știu unde am citit, dar știu că mi s-a părut o lovitură cu ciocanul în masa judecătorească.

Înțelege cum ai ajuns la respectivul rezultat. Mi s-a întâmplat de mai multe ori într-o săptămână. Eu și câteva colege ne pregăteam de olimpiada de matematică. Erau pe foile alea niște exerciții ce ne puneau mintea să se întrebe dacă o doare rău... Nu știu cum, dar se nimerea ca la cel puțin un exercițiu, în fiecare zi, mintea mea intra într-un fel de „fast forward” și, foarte rapid, găsea un număr (sau o pereche de numere) care să se potrivească. Chestia ciudată e că, în pofida faptului că habar nu aveam cum am ajuns la numărul bun, ‚mintea mea (cine știe unde e și cine e ea) trecea printr-un anume proces pentru a ajunge acolo, iar acel misterios proces dispărea complet odată cu atingerea obiectivului. Deci, o parte din mintea mea (subconștientul, nu știu exact ce parte, dar, oricum, nu partea care gândește acum) știa să rezolve exerciții de olimpiadă. Și nu numai. Au existat multe alte momente (ultimul exemplu pe care îl dau este jocul Conquiztador) în care acea parte din mine care știe tot împingea câte un răspuns în haosul care poate fi numit, mai simplu, „capul meu”. E frustrant, câteodată, să-ți dai seama că, de fapt, știi ceva și să nu poți să găsești răspunsul. Cred că mama mi-a zis odată că ajunge să citești ceva o singură dată (dar trebuie să fii atent) și poți memora acel lucru perfect. Ei bine, creierul tău, da, poate. Tu, efectiv, nu. (de ce oare tu și creierul tău par a fi două lucruri diferite?... ! !! cine gândește ceea ce gândește? Și ce este creierul în fața gândirii ăsteia?... )

De fapt, cred că suntem puși să facem același lucru în fiecare viață. Astfel, când ne naștem, nu mai ținem minte nimic din ce am învățat înainte sau, poate, din ce au învățat strămoșii noștri. Ah, ba nu! Rămân și se transmit prin tradiție, prin obiceiuri și educație toate cele pe care le-au gândit, crezut, aflat, învățat ei, strămoșii! Cred că e o altă genetică. Așa că, dacă eu, azi, aș vrea să înțeleg ceva ce nu exista pe vremea strămoșilor mei, ar trebui să depun un mare efort în îndepărtarea anumitor limitări în gândirea mea pe care, iată le-am moștenit! Deși, nu eu le-am dorit!

Chiar îmi amintesc acum de niște ore de română la care am vorbit despre „Sărmanul Dionis”. (De fapt, am vorbit despre reîncarnare. Ãla era doar titlul lecției) încercam să îl conving pe profesorul de română că reîncarnarea este adevărată. Unul dintre lucrurile pe care Viața este o experiență. Unii oameni cred că există viață după moarte, chiar mai multe vieți, înainte și după viața noastră prezentă. Existența acestei credințe a dat naștere multor altor credințe. Așa s-a format regresia, progres ia, și alte lucruri asemănătoare. În ziua de astăzi există și site-

Pfff... 2012... cică vine Apocalipsa, sau trecerea prin inversarea polilor, ori trecerea în nu știu ce altă dimensiune, alinierea cu centrul galactic... Și, pe deasupra, asta s-ar petrece chiar de ziua cățelușei mele! Cum să cred eu așa ceva? Cum să cred că pe 21 decembrie 2012 (nu puteau și ei să mai aștepte câteva zile ca să mai prindem un Crăciun!”) totul se va termina?... (de ce trebuie neapărat să se încheie câte ceva? Să existe un final? I wonder!)

Dacă ar fi numai atât, nu ar fi chiar rău, pentru că, dacă mă gândesc mai bine, 15 ani pare foarte mult timp, însă am argumente care indică exact opusul acestei afirmații. Spuneți-mi și mie, în primul rând, ce amintiri avem de la vârsta de 2-3 ani? Norocoși cei care își amintesc cu adevărat ceva, adică amintirea să fie strict produsul memoriei, nu al memoriei în combinație cu imaginația! Eu, spre exemplu, aș putea spune că îmi amintesc unele lucruri care s-au întâmplat la o vârstă foarte mică (nu aș ști deloc să spun la ce vârstă), dar îmi dau seama că amintirile arată mai mult ca un vis, deoarece în unele părți nu văd prin ochii mei, ci de undeva din aer, ca și cum m-as uita la un film. În plus, cine poate rezista tentației de a întreba în jur: „Cum eram când eram mic?” Știu că întrebarea nu sună corect deloc, dar asta este întrebarea pe care mulți copii au pus-o părinților lor. Eu am auzit întâmplări de la mai mulți oameni – mama, tata, mătușile, verișorii, doamna care a stat cu mine cât părinții erau plecați sau aveau treabă, o prietenă foarte bună, care era deja adultă când eu aveam câțiva ani, – și, aceste informații primite de la ei, în combinație cu ceea ce îmi aminteam cu adevărat, au format niște amintiri semi-adevărate. Având în vedere că până pe la 4-5 ani nu ai cum să păstrezi multe amintiri, deja timpul se scurtează de la 15 ani ai mei acum, la numai 10 ani.

Dacă mă întreabă cineva ce îmi amintesc eu din acești 10 ani, fără să îmi pună întrebări ajutătoare – care poate mi-ar trezi niște amintiri – voi spune puține lucruri, iar în timp ce trec prin ani, voi sări înainte și înapoi de multe ori. Mai mult, nici nu aș ști să spun când s-au întâmplat acele lucruri cu exactitate. Și asta e foarte trist, pentru că, deși am, de fapt, un număr destul de mare de amintiri, habar nu am când s-au petrecut. A trecut ceva timp de când am zis „în primul rând”, așa că am scris asta ca sa vă amintesc despre ce vorbeam: vorbeam despre 15 ani, și despre cât de puțin înseamnă aceștia.

(acum trec la al doilea argument, dar, pentru că nu sună bine să încep cu „în al doilea rând” am scris această paranteză)

Dacă în anul ăsta se termină lumea, înseamnă că eu m-am străduit să iau note bune degeaba! Asta chiar mă enervează la culme: eu învăț, încerc să am medii numai de 10 (ceea ce am reușit în clasa a IX-a, și am avut aproape numai medii de 10 toți anii precedenți), particip la concursuri (de pian, teorie muzicală, engleză) pentru a-mi face un CV, și, de fapt, dacă nimic nu va mai exista, niciunul din aceste lucruri nu mă va ajuta la nimic. Dacă mor, cu ce o să mă ajute că am făcut 9 ani de pian sau că învăț engleza de când eram în scutece? Cu ce mă ajută că am multe medii de 10 la școală și că am luat nu știu ce premii la olimpiade și concursuri”! CU CE?!...

Dar ce bine e când nu crezi în așa ceva, și pur și simplu își trăiești viața în mod normal, zi de zi, pentru că nu ai de ce să crezi toate prostiile pe care le vezi la televizor... Ah, pardon, să nu dăm vina pe televizor! Avem la dispoziție o telecomandă!

Prostii sunt peste tot: pe internet, în cărți, în filme, în muzică... în mințile noastre. Pe unele le vedem, pe altele, nu. Dar sigur o să le auzim, doar nu-s prostii degeaba: Împotriva prostiilor nu există legi... Nu, pe bune, chiar nu există. Când văd ce a ajuns să însemne cuvântul „divertisment”, îmi ajunge o mână să număr emisiunile de divertisment care sunt făcute cu inteligență... și acum citez din memorie din „Despre prostie”, un text de Ghighi Bejan: „Dacă te dor picioarele, doctorii spun, are picioarele proaste. Dacă te dor plămânii, ei zic, are plămânii proști. Dar dacă debitezi prostii se spune: totuși, are cap frumos. Dar ce cap frumos răsare. E al meu? Al meu e oare? Dar al cui? O clipă, aici nu e vorba de dubii, prostul n-are dubii, are numai îngâmfare, și la ureche uite-o floare.”

Ca să nu mai vorbesc de faptul că peste tot vezi și auzi: „Excesul de sare, zahăr și grăsimi dăunează grav sănătății”, „Tutunul dăunează grav sănătății”, „Alcoolul dăunează grav sănătății”... dar „Prostia dăunează grav sănătății” nu scrie nicăieri. Chiar așa, de ce-ar scrie? „ Împotriva prostiei nu există medicamente. Nu s-au inventat. Pe lume sunt tot mai puține genii. Noroc... că prostia nu doare. Noroc bun.” ,citat din Ghighi Bejan. Dacă prostia nu doare, atunci nu dăunează grav sănătății! Eu însă cred că: „Prostia dăunează grav sănătății celor din jurul tău”. Asta ar trebui să le spună celor care creează acest „nou” divertisment.

Sediul prostiei se află în cap. Dacă noi nu încercăm să schimbăm felul în care gândim – pardon, pur și simplu SÃ GÂNDIM – nu vom evolua în niciun caz. Eventual, vom face ca virusurile unicelulare – cel puțin, așa se crede, așa am învățat – vom „evolua” prin involuție... Parcă văd că mâine mă trezesc într-o peșteră, toată lumea se comportă ca maimuțe le și o luăm de la început. Măcar nu o să mai râdem la glumele de prost gust pe care le auzim acum în comedii, pentru că acelea vor fi o parte normală din viața noastră... hmm, asta înseamnă că vom avea un grad mai scăzut de prostie decât avem acum. Ura!

Când văd cât de mulți oameni dau bani să vadă o comedie de prost gust, cât de mulți oameni se amuză atât de tare la niște lucruri extrem de neamuzante, îmi vine să îmi smulg părul din cap... Da! Dacă este ceva care mă deranjează foarte tare în 2012, ăsta e unul din lucruri: prostia oamenilor. Imediat după acest lucru, și, de fapt, strâns legat de el, este criza economică. Eu niciodată nu am înțeles cum e chestia asta cu banii: pentru mine, banii sunt niște hârtii sau monede care, în mod evident, ar putea fi multiplicate. Eu nu înțeleg cum poate fi criză când toate țările din lume pot tipări bani, să dea la toată lumea, să ajungă, și, astfel, nimeni nu mai e in criză! Tipografii există, cerneală încă există, metale și turnătorii există]. .. A încercat, parcă, mama să-mi explice, că e vorba de aur sau ceva, tot nu am înțeles, și, sincer, nici nu mă interesează să înțeleg. Monede și hârtii se mai pot face. PUNCT.

(Acum ar trebui să scriu despre viață, viața în anul 2012. Mda. Cuprinsul.)

Viața

Viața mea ar trebui să fie viața mea. Să-mi aparțină cumva. Dar observ că, de fapt, sunt atâtea în jurul meu care îmi influențează viața. Gândurile mele nu sunt chiar ale mele, sunt obligată să suport gânduri le altora ce năvălesc din televizor, din clasă, din filme și cărți, de peste tot în capul meu. Până la urmă, ce este viața?...

Viața este o proiecție. După cum spune un vechi proverb: Așa cum îți așterni, așa dormi. După atâtea mii de ani, ne-am obișnuit cu lumea asta, cu regulile astea, cu viața asta, încât nu ne mai putem imagina altceva, și chiar dacă încercăm, ajungem să creăm ceva asemănător, pentru că nu intrăm înăuntrul nostru să căutam adevărul, nu privim mai departe de orizont. De asta, într-o bună zi, vreau să merg în spațiu, pentru că acolo nu există orizont, pur și simplu vezi în infinit. Dar aș vrea să atrag atenția elevilor: dacă profesorul sau profesoara de geografie vă întreabă ce este Universul, nu răspundeți „o lume infinită”! Nu asta vor să audă. Când am răspuns așa la ora de geografie cred că de-abia se abținea să nu râdă doamna profesoară...

Din păcate suntem orbiți de aceste legi, definiții, tradiții, tabieturi, obiceiuri, și nu mai putem vedea dincolo de ele. Poate dacă, încet-încet, ne deschidem mintea și încercăm să îndepărtăm aceste lucruri, să rupem tiparele, poate așa copiii copiilor noștri sau copiii lor ș.a.m.d. – ca să fiu în ton cu moda – vor putea schimba acest mediu, această obișnuință, felul ăsta de a gândi, vor putea schimba realitate a și vor vedea dincolo de iluzie. Cine știe? Poate, dacă ne trezim suficient de repede, vom reuși și noi acest lucru. Nici măcar nu cred că este foarte greu. Îți trebuie curajul de a-ți recunoaște drepturile tale. Dreptul de a te îndoi de ceea ce pare a fi clar și în conformitate cu legea. Dreptul de a căuta propria-ți viziune, dreptul de a fi tu, pe scurt, dreptul de a... căuta. Ceea ce luăm de bun sau de bună, ceea ce suntem învățați de părinți, de profesori, de filozofi și de cercetătorii în domeniile științelor este mereu prezent în spatele comportamentului nostru față de lume, în spatele viziunii noastre despre viață, în spatele viitorului nostru... sau, mai precis, la baza lui. Și, uneori, deși simțim că nu e corect, că nu e bine, că nu e folositor, noi, ca și copii, ne dărâmăm singuri visele, ori proiecțiile noastre despre viață pentru că... „nu avem ce face! Nu putem schimba nimic!” Dar de ce să nu putem schimba? Și ideea asta este tot o povață de la bunici, părinți etc.

Dacă proiecțiile lui Jules Verne au devenit realitate, dacă ceea ce și-a imaginat, scriind faimoasele sale cărți, a putut deveni realitate, atunci, de ce n-ar putea deveni realitate și proiecțiile altor oameni... sau, poate că au și devenit?... Or fi oare și predicțiile și profeții le despre 2012 tot așa? Poate că există undeva, un fel de filtru care selectează ceea ce este bun și folositor vieții din fiecare proiecție. Poate că Dumnezeu veghează în felul acesta, lăsând să devină realitate ceea ce este de folos?... O fi de folos și zguduirea asta, așa cum a fost de folos și războiul mondial?...

Cred că am tendința de a mă reține de la orice proiecție pentru viitor. Nu înțeleg prea bine de ce, că altfel, am o imaginație destul de bogată. Dar, parcă aștept ceva. Ceva care să treacă prin viața mea și după aceea voi fi liberă să mă văd în viitor. Ori poate că trăiesc prezentul?... O fi mai bine? O fi mai rău?...

Viața este o multitudine de alegeri. Să luăm ca exemplu jocul de solitaire: trebuie să alegi ce cărți vei pune și unde. Pare simplu, dar nu e. Sunt multe alegeri de făcut, chiar și într-un joc atât de banal. Și noi nici măcar nu ne gândim la asta, la cât de mult seamănă jocul cu viata noastră. În viată avem alegeri si avem consecințele lor. La fel și în joc, doar că acolo alegerile duc la două concluzii: câștigi sau pierzi. Atât ne-am agățat de această dualitate, încât viața începe să semene din ce în ce mai mult cu acest joc: câștigi sau pierzi. Deja nu mai există conceptul că în bine e și rău, și în rău e și bine. Dacă pierzi, pierzi, și dacă câștigi, câștigi. Opțiuni la limită. Doar atât?...

Dar să ne întoarcem la ce am spus mai devreme: în viață sunt alegeri și consecințe. Chiar dacă nu ne dăm seama, după fiecare alegere urmează o consecință, iar când ești într-o situație în care ești forțat să alegi între două lucruri, ai de fapt trei alegeri: de a alege primul lucru, al doilea, SAU de a alege să nu alegi. Dacă alegi ultima variantă, de multe ori și se va spune că nu e posibil, că TREBUIE să alegi. Nu este adevărat. Așa cum atunci când nu mai vrei să alegi ce cărți să pui și unde, poți inchide jocul solitaire, așa poți face și în viață. Vor exista consecințe și pentru această alegere (cine știe, poate că o să fii dat afară din lumea socială, din societate), dar dacă simți că nu vrei să alegi nici unul din acele două lucruri, alege asta. Alege să nu alegi. Viața este în mâinile tale.

Asta îmi amintește de un citat din Kant, de fapt, o’ indicație, un sfat cu mare putere de influență asupra gândurilor mele: „Trăiește-ți viața ca și cum fiecare faptă a ta ar deveni lege universală.” Nu mai știu unde am citit, dar știu că mi s-a părut o lovitură cu ciocanul în masa judecătorească.

Viața este o experiență. Unii oameni cred că există viață după moarte, chiar mai multe vieți, înainte și după viața noastră prezentă. Existența acestei credințe a dat naștere multor altor credințe. Așa s-a format regresia, progres ia, și alte lucruri asemănătoare. În ziua de astăzi există și site-uri care îți vor spune ce ai fost într-una din viețile tale anterioare. Cum, de ce, de unde, în ce fel pot să afle... care este logica, programul, baza de date,
secretul din spatele site-ului cu pricina, eu nu pot înțelege.

Ceea ce facem acum, în această viață, este să învățăm. Dar ce învățăm? Din păcate, ceea ce deja știm. Totul este deja în noi, într-un loc secret pe care nu mai știm cum să îl deschidem, dar care, câteodată, când chiar avem nevoie de un răspuns, se deschide de la sine, ne oferă răspunsul, apoi se închide la loc. Nu vi s-a întâmplat niciodată? Mie da. Câteodată mă și enervez pe chestia asta: există momente când chiar mă ajută, dar sunt și unele în care mă încurcă. Într-un exercițiu de matematică, de multe ori trebuie să scrii o demonstrație. Altfel, cei care îți citesc rezolvarea nu vor înțelege cum ai ajuns la respectivul rezultat. Mi s-a întâmplat de mai multe ori într-o săptămână. Eu și câteva colege ne pregăteam de olimpiada de matematică. Erau pe foile alea niște exerciții ce ne puneau mintea să se întrebe dacă o doare rău... Nu știu cum, dar se nimerea ca la cel puțin un exercițiu, în fiecare zi, mintea mea intra într-un fel de „fast forward” și, foarte rapid, găsea un număr (sau o pereche de numere) care să se potrivească. Chestia ciudată e că, în pofida faptului că habar nu aveam cum am ajuns la numărul bun, ‚mintea mea (cine știe unde e și cine e ea) trecea printr-un anume proces pentru a ajunge acolo, iar acel misterios proces dispărea complet odată cu atingerea obiectivului. Deci, o parte din mintea mea (subconștientul, nu știu exact ce parte, dar, oricum, nu partea care gândește acum) știa să rezolve exerciții de olimpiadă. Și nu numai. Au existat multe alte momente (ultimul exemplu pe care îl dau este jocul Conquiztador) în care acea parte din mine care știe tot împingea câte un răspuns în haosul care poate fi numit, mai simplu, „capul meu”. E frustrant, câteodată, să-ți dai seama că, de fapt, știi ceva și să nu poți să găsești răspunsul. Cred că mama mi-a zis odată că ajunge să citești ceva o singură dată (dar trebuie să fii atent) și poți memora acel lucru perfect. Ei bine, creierul tău, da, poate. Tu, efectiv, nu. (de ce oare tu și creierul tău par a fi două lucruri diferite?... ! !! cine gândește ceea ce gândește? Și ce este creierul în fața gândirii ăsteia?... )

De fapt, cred că suntem puși să facem același lucru în fiecare viață. Astfel, când ne naștem, nu mai ținem minte nimic din ce am învățat înainte sau, poate, din ce au învățat strămoșii noștri. Ah, ba nu! Rămân și se transmit prin tradiție, prin obiceiuri și educație toate cele pe care le-au gândit, crezut, aflat, învățat ei, strămoșii! Cred că e o altă genetică. Așa că, dacă eu, azi, aș vrea să înțeleg ceva ce nu exista pe vremea strămoșilor mei, ar trebui să depun un mare efort în îndepărtarea anumitor limitări în gândirea mea pe care, iată le-am moștenit! Deși, nu eu le-am dorit!

Chiar îmi amintesc acum de niște ore de română la care am vorbit despre „Sărmanul Dionis”. (De fapt, am vorbit despre reîncarnare. Ãla era doar titlul lecției) încercam să îl conving pe profesorul de română că reîncarnarea este adevărată. Unul dintre lucrurile pe care

Pag. 9 – 15