Viața Sfântului Luca
Copilăria și tinerețea
Pe 27 aprilie 1877, în orașul Kerci, în familia farmacistului Felix Stanislavovici Voino-Iasenețkii și a soției lui, Maria Dmitrievna, s-a născut al treilea fiu: Valentin. Cu totul, perechea a avut cinci copii: Pavel, Olga, Valentin, Vladimir și Victoria. Tatăl era catolic evlavios și în privința religiei păstra o anumită distanță față de restul familiei, care era crescută în duhul Ortodoxiei. Valentin a observat de la cea mai fragedă vârstă sinceritatea rugăciunilor părintești, lucru care, fără îndoială, a influențat formarea concepției lui despre lume. Mai târziu avea să-și amintească: „Tatăl meu era catolic, foarte evlavios, întotdeauna mergea la biserică și se ruga îndelung acasă...
Mama se ruga acasă cu multă râvnă... Dacă se poate vorbi de o religiozitate ereditară în cazul meu, probabil că am moștenit-o mai ales de la tata, care era foarte evlavios. Tata era de o curăție sufletească uimitoare, nu vedea nimic rău în nimeni, avea încredere în toată lumea... „ Viitorul Sfânt a crescut într-o atmosferă de iubire și ascultare. Încă din copilărie se distingea prin caracterul liniștit și ferm. A început să manifeste de timpuriu înclinații artistice; absolvind în același timp gimnaziul și școala de artă, a început să se pregătească pentru examenele de admitere în Academia de artă.
După absolvirea gimnaziului, la vârsta de optsprezece ani, lui Valentin i-a fost dăruit Noul Testament. Iată cum își amintea despre aceasta Sfântul: „Concepția corectă despre învățătura lui Hristos am extras-o din citirea asiduă a întregului Nou Testament, pe care, după obiceiul cel vechi și bun, l-am primit de la directorul gimnaziului când mi s-a înmânat atestatul de maturitate. Foarte multe locuri din această Sfântă Carte, pe care am păstrat-o zeci de ani, au produs asupra mea cea mai profundă impresie, și le-am subliniat cu creion roșu. Nici unul n-a putut să se compare însă ca forță cu acel loc al Evangheliei unde Iisus, arătându-le ucenicilor câmpurile cu grâu copt, le-a spus: Secerișul este mult, iar secerătorii sunt puțini. Așadar, rugați-L pe Domnul secerișului să scoată lucrători la secerișul Său (Mt. 9, 35). Literalmente mi-a tresărit inima, și am strigat tăcut: „0, Doamne! Într-adevăr sunt puțini lucrătorii Tăi?!” Mai târziu, după mulți ani, când Domnul m-a chemat să lucrez în ogorul Lui, am fost convins că prin acest text evanghelic Dumnezeu m-a chemat pentru prima dată să Îi slujesc”.
Pregătindu-se să devină pictor, Voino-Iasenețkii se ocupa intens cu desenul, dar, spre deosebire de colegii săi, alegea nu peisaje din împrejurimile Kievului și nu scene de gen. Pe Valentin îl atrăgea latura spirituală a vieții: „Atunci s-a manifestat religiozitatea mea pentru prima dată. În fiecare zi – uneori și de două ori pe zi – mergeam în Lavra Peșterilor, deseori mă duceam în bisericile din Kiev și, întorcându-mă de acolo, schițam ceea ce văzusem în Lavră și în biserici.’ Am făcut o mulțime de schițe și crochiuri de rugători, de pelerini veniți de la mari depărtări, și atunci s-a format orientarea artistică pe care aș fi urmat-o dacă nu m-aș fi lăsat de pictură. Aș fi mers pe calea lui Vasnețov și Nesterov, fiindcă în preocupările mele de pictor orientarea fundamentală devenise cea religioasă.”
Totuși, în timpul examenelor de admitere la Academia de arte din Sankt-Petersburg tânărul a fost cuprins de gânduri apăsătoare cu privire la corectitudinea căii pe care urma s-o aleagă în viață: „După șovăieli care n-au ținut multă vreme, am hotărât că nu am dreptul să mă ocup cu ceea ce-mi place mie, ci sunt dator să mă ocup cu ceea ce este de folos oamenilor ce suferă”, își amintea ierarhul.
Această alegere a căii de urmat în viață – ajutorarea și luminarea poporului – corespundea ideilor narodnice, răspândite pe atunci în sânul intelighenției ruse. Narodnicismul era adeseori legat de tolstoism, însă pe Valentin l-a înstrăinat de tolstoism însuși Tolstoi, prin broșura „În ce constă credința mea?” lerarhul își amintea de acest moment în felul următor: Tolstoismul meu n-a ținut mult timp, ci doar până când am citit lucrarea lui interzisă, editată peste hotare, cu titlul: «În ce constă credința mea?», care mi-a repugnat violent prin batjocorirea credinței ortodoxe. Am înțeles imediat că Tolstoi este lin eretic, care se află foarte departe de autentieul creștinism, dar deși atracția tolstoismului a dispărut definitiv, dorința sinceră de a sluji poporului meu pentru a-i ușura suferințele a rămas.”
După părerea lui Valentin, folositoare pentru oamenii aflați în suferință era medicina, deoarece satul rusesc avea deosebită nevoie tocmai de asistentă medicală, însă n-a reușit imediat să-și pună în practică hotărârea și să înceapă facultatea de medicină: a mai studiat un an la o școală de artă din Munchen, după aceea (1897-1898) la facultatea de drept a Universității din Kiev.
În anul 1897 a intrat la facultatea de medicină, unde primea numai note maxime și se evidenția clar între studenți prin excelentele preparate anatomice pe care le pregătea: „Din artist ratat am devenit artist în anatomie și chirurgie... colegii mei au hotărât într-un glas că voi fi profesor de anatomie, și au avut dreptate, deși protestam împotriva previziunilor lor.” În anii IV și V l-au pasionat bolile de ochi. Se distingea de ceilalți studenți prin înaltele cerințe morale față de sine însuși și față de ceilalți, prin sensibilitatea față de suferința și durerea celorlalți, prin protestul fățiș împotriva violenței și nedreptății. Se poate spune că prima predică a viitorului arhiereu a fost rostită în facultate, în anul al III-lea. Odată, înainte de începerea cursurilor, Voino-Iasenețkii a aflat că în focul unei dispute un coleg de-al lui l-a lovit pe un alt student peste față, toată afacerea având, pe deasupra, nuanțe rasiale: „Înainte de începerea unui curs am aflat că unul dintre colegi, un polonez, l-a lovit peste obraz pe un alt coleg – evreu. După încheierea cursului m-am ridicat și am solicitat atenția sălii. Toți au tăcut. Am rostit un discurs pasionat care înfiera fapta revoltătoare a studentului polonez. Am vorbit despre normele supreme ale moralității, despre răbdarea jignirilor, am amintit de marele Socrate, care a îndurat în liniște atunci când soția lui certăreață
Pag. 7 – 13 |
Adevăr Divin
