Despre bolile tainice ale sufletului

În zilele noastre, foarte mulți oameni care au cunoscut adâncurile întunecoase ale necredinței, dar din mila lui Dumnezeu au fost scoși din acest iad și chemați la lumină, se nasc la o nouă viață, cu totul diferită de aceea pe care au trăit-o până acum. Se poate însă întâmpla ca omul să nu-și simtă bolile duhovnicești, și dacă nu-și obișnuiește privirea să fie atentă la neputința sufletului nu se va lipi de el pocăința lăuntrică. Fără aceasta, viața duhovnicească nu va avea un reper, și el se va abate pe un drum greșit. Este important ca de la bun început viața duhovnicească a credinciosului să ia o orientare corectă, iar pentru aceasta e necesar să-i vorbim despre viclenia patimilor lăuntrice, să-i deschidem ochii asupra acelei lumi lăuntrice întunecate cu care el urmează să se lupte și care deseori se ascunde sub masca virtuții și a dreptății.

Scopul acestei cărți a arhimandritului Lazăr Abașidze, sihastru din Munții Georgiei, este ca sprijinindu-se pe îndrumările Sfinților Părinți din vechime și ale Părinților timpurilor din urmă să-i deștepte, să-i pună în gardă, să-i protejeze pe creștinii începători arătându-le unele curse tainice ale bolilor sufletești ascunse, profunzimea căderii noastre și viclenia duhurilor rele, încât să poată observa și evita și singuri „virtuțile” exterioare sub care pot fi ascunse mișcări tainice ale sufletului bolnav.

Despre autor ... 5

Prefață ... 7

Ce este deosebit de important la începutul vieții duhovnicești ... 14

Unde și cum învățăm pocăința ... 20

De cât timp este nevoie pentru vindecarea sufletului ... 44

Particularitățile vremurilor noastre ... 52

Teama de iad ... 63

Cum se împacă smerirea de sine cu pacea lăuntrică ... 73

Cum pot demonii, propunând lucruri aparent bune, să ne prindă în plasa lor ... 77

Cum se deosebește binele evanghelic de binele omenesc ... 106

Când râvna noastră pentru nevoințele creștinești nu îi este plăcută lui Dumnezeu... 113

Cum este legată lucrarea creștină exterioară de cea lăuntrică ... 122

Cum ne putem înșela gândind că avem în noi dragoste adevărată de Dumnezeu ... 125

Cum ne putem înșela crezând că avem dragoste de aproapele ... 135

„Cum râvna sufletească și trupească poate părea râvnă sfântă, evlavioasă ... 148

Este de folos creștinului începător să-i povățuiască în credință pe cei apropiați? ... 151

Este de folos creștinului începător să cugete la lucrurile duhovnicești înalte? ... 158

Când ascultarea nu îi este plăcută lui Dumnezeu? ... 163

Ce amăgiri se pot întâmpla în timpul rugăciunii ... 169

Din ce cauze apar lacrimile și când sunt folositoare ... 185

Ce înseamnă să lucrezi fără dreaptă socotință ... 191

Și smerenia poate fi falsă ... 208

Cum să deosebim împletirea vicleană a patimilor și cursele duhurilor rele ...  212

Încheiere ... 223

Un exemplu de adevărată vedere de sine a celui ce se pocăiește ... 229

Rugăciunea Sfântului Ignatie ... 234

Unde și cum învățăm pocăința

Poți să înveți dreapta dispoziție de pocăință a sufletului găsind un îndrumător smerit, care să aibă în sine acel duh de zdrobire și de pocăință, și de la el să primești această suspinare mântuitoare, învietoare pentru sufletul sărac, căzut, și în același timp și nădejdea bucuroasă în milostivirea negrăită a lui Dumnezeu. Însă dacă nu vei întâlni un astfel de învățător, atunci se poate, deși este mai dificil, să înveți acest duh citind atent pe Sfinții Părinti ai Bisericii, străduindu-te îndeosebi să preiei de la ei această știință a privirii smerite la sine, a neîncrederii de sine în toate, a atitudinii atente față de toate mișcările sufletului, față de toate sentimentele, a căinării permanente de sine, a plânsului lăuntric, a sentimentului propriei nevrednicii, a peregrinării prin lumea aceasta, a conștiinței îndepărtării de Dumnezeu. Pentru aceasta trebuiesc citiți Părinții din vechime. Foarte bune povățuitoare sunt exemplele din viețile călugărilor din pustie – ei au reușit să dobândească lacrimile de pocăință pentru sine, cugetarea smerită. În îndrumările Cuviosului Ioan Scărarul, egumenul din Sinai, se vorbește mult despre faptul cum, sub chipul virtuților, deseori se află patimi ascunse. O îndrumare corectă spre pocăință o oferă și învățăturile Avei Dorothei, ale Sfinților Varsanufie cel Mare și Ioan. O mulțime de sfaturi importante se găsesc și la Părinții timpurilor mai târzii, mai ales în Războiul nevăzut al Sfântului Nicodim Aghioritul; foarte accesibile sunt frumoasele scrisori ale Sfântului Teofan Zăvorâtul; prin duh de pocăință se deosebesc învățăturile, scrisorile, modul de viață ale unor Părinți monahi care au trăit la sfârșitul secolului trecut și în prima jumătate a secolului nostru, care au suportat necazuri și persecuții nemaivăzute. Dar îndeosebi corespunde nevoilor vieții duhovnicești a timpului nostru, dificil după duh, după accesibilitatea înțelegerii, după frumusețea și puterea cuvântului, învățătura amănunțită, temeinică, despre viclenia duhurilor rele, despre înșelare și viclenia patimilor din cărțile Sfântului Episcop Ignatie Briancianinov. Aceasta este o învățătură concentrată a tuturor Părinților Bisericii, explicată și ușor aplicabilă la problemele timpului din urmă.

Redăm aici unele fragmente din cărțile acestui părinte, care privesc tema noastră, anume cum să găsim calea mântuitoare, cum să deosebim starea adevărată a simțirii lui Dumnezeu de una falsă, de încântare, cum să ne păzim pe noi înșine de lingușirea ispititoare a vrăjmașului.

La aceste întrebări găsim un răspuns clar și determinat la Sfântul Ignatie:

,,[ ... ]Ascultă, iubite frate, ascultă cu ce se deosebește acțiunea înșelării de lucrarea dumnezeiască! Înșelarea, când vine la om, cu gândul sau cu fantezia, sau cu părerea fină, sau cu o apariție, văzută ochilor sensibili, sau cu glasul de sub cer, auzit de urechile sensibile, începe întotdeauna nu ca o stăpânitoare, ci ca o ademenitoare ce caută în om acordul, de la acordul lui luând putere asupra lui. Întotdeauna acțiune a ei, că este în interiorul sau în afara omului, este o acțiune din afară; omul o poate respinge. Întotdeauna înșelarea apare inițial printr-o îndoială a inimii; nu se îndoiesc de ea cei pe care dânsa i-a stăpânit hotărât. Înșelăciunea îl lingușește fin pe omul sfâșiat de păcat, nu-l smerește în ochii lui, ci, dimpotrivă, excită în el fantezia, aduce în mișcare sângele, îi insuflă părerea de sine, îl fixează în suflet pe idolul «eu».

Acțiunea dumnezeiască nu este materială: nu se vede, nu se aude, nu se așteaptă, nu este închipuită, nu poate fi explicată printr-o comparație, împrumutată din acest veac; vine, acționează tainic. La început îi arată omului păcatul lui, îl crește pe om în ochii lui, îi ține păcatul înfricoșător în fața ochilor lui, aduce sufletul la judecata de sine, îi arată căderea, această prăpastie îngrozitoare, întunecată, profundă a pierzării, în care a ajuns neamul nostru prin păcatul strămoșului Adam: apoi puțin câte puțin’ ne dăruiește o mai mare atenție și .zdrobirea inimii în timpul rugăciunii”.

„Adevărul sfânt se vestește inimii prin tăcere, liniște, claritate, pace, prin pocăință, prin adâncirea în sine, prin neîncrederea în sine, prin nădejdea mângâietoare în Dumnezeu. Minciuna, chiar dacă a împrumutat înfățișarea binelui, se cunoaște prin rușinea pe care o produce, prin lipsa de determinare, prin nestatornicia ei, prin distracție, fantezie; dar ea doar înșală inima – îi aduce satisfacție în chip linguși tor, mulțumire de sine. Această plăcere a inimii înșelate se aseamănă cu o liniște prefăcută, ce acoperă suprafața unui lac adânc, întunecat – sălașul monștrilor.

Mintea omenească nu este în stare să deosebească binele de rău; răul mascat ușor aproape întotdeauna îl înșală. Și este foarte firesc: mintea omenească este neexperimentată, iar cei care o luptă cu gândurile rele au o experiență mai mare de șapte mii de ani în luptă, în viclenie, în înșelarea sufletelor omenești. Deosebirea binelui de rău ține de inimă – este lucrarea ei. Dar din nou este nevoie de timp, fiind necesară aprofundarea poruncilor evanghelice, ca inima să dobândească finețea simțurilor pentru a deosebi ceea ce este natural de ceea ce este contrafăcut... Până când inima nu va dobândi deprinderea de a deosebi binele de rău, este foarte folositor sfatul experimentat al aproapelui – fiul Bisericii Răsăritene, singura sfântă, singura adevărată –, care caută și a găsit în supunerea față de ea fericita libertate... În afara ascultării neabătute a Bisericii nu există smerenie adevărată, nici rațiune duhovnicească adevărată; acolo este un domeniu vast, o împărăție întunecată a minciunii și a amăgirii de sine produsă de ea...”

,,[ ... ]Scafandrul se scufundă în marea adâncă să scoată de acolo o perlă prețioasă; și Sfinții Părinți s-au retras în pustiuri, unde pătrundeau adânc în sine, găseau diferite perle duhovnicești, neprețuite: smerenia după chipul lui Hristos, simplitatea pruncilor și nerăutatea, nepătimirea asemănătoare cu cea a îngerilor, cugetarea și înțelepciunea duhovnicească – într-un cuvânt, găseau Evanghelia... Un călugăr oarecare i-a spus lui Sisoie cel Mare: «Eu mă aflu în pomenirea neîncetată a lui Dumnezeu.» Cuviosul Sisoie i-a răspuns: «Acest lucru nu este mare; va fi mare-atunci când te vei considera mai rău decât orice făptură»

O, înaltă îndeletnicire – pomenirea neîncetată a lui Dumnezeu! Dar această înălțime este foarte periculoasă, când scara spre ea nu este întemeiată pe piatra sigură a smereniei.

Afirmațiile Părinților sunt în concordantă cu Sfânta Scriptură: Arderile de tot nu le vei binevoi. Jertfa lui Dumnezeu, duhul umilit: inima înfrântă și smerită Dumnezeu nu o va urgiei’, Jertfele și arderile de tot ale oamenilor trebuie să fie întemeiate pe sentimentul sărăciei duhovnicești, pe sentimentul pocăinței. Fără acesta, ele sunt respinse de Dumnezeu.

...Nimeni, se pare, n-a pătruns într-atât în Evanghelie cât au pătruns în ea sfinții viețuitori în pustie; ei se străduiau să înfăptuiască Evanghelia prin însăși viața lor, cu înseși cugetările și percepțiile lor. Toți se distingeau prin smerenia profundă; căderea omului a fost obiectul cugetării lor, iar plânsul pentru păcatele lor a fost îndeletnicirea lor permanentă.

O direcție diferită pentru nevoință au primit asceții Bisericii Apusene și scriitorii ei din momentul despărțirii acestei Biserici de cea Răsăriteană și al căderii sale în întunericul păgubitor al ereziei... Asceții din Apus sunt atrași și îi atrag pe cititorii lor la înălțimi inaccesibile pentru un începător. Fantezia înfierbântată, deseori frenetică, înlocuiește tot ce este duhovnicesc. Această fantezie este considerată de ei drept har...

Sfintii Părinti ai Bisericii Răsăritene nu îi aduc pe cititorii lor în brațele dragostei, nici la înălțimea vedeniilor, ci la cercetarea păcatului lor, a căderii lor, la mărturisirea în fata Mântuitorului, la plâns pentru sine în fața Milostivului Creator. La început, ei ne învață să înfrânăm aspirațiile necurate ale trupului, să-I facem ușor, capabil de activitate duhovnicească; apoi se adresează minții, îi îndreaptă gândurile, înlocuindu-le pe cele de după cădere cu gândurile firii omenești înnoite, viu reprezentate în Evanghelie. Odată cu îndreptarea minții, Sfinții Părinți se îngrijesc de îndreptarea inimii, de modificarea deprinderilor și a senzațiilor ei. Să cureți inima este mai greu decât să cureți mintea: mintea, convingându-se de justețea noului gând, îl alungă ușor pe cel vechi; dar să schimbe deprinderea cu o altă deprindere, simțirea cu o altă simțire, opusă, aceasta este dificil, este o muncă permanentă, asiduă, o luptă incredibilă. Părinții exprimă ferocitatea acestei lupte astfel: „Dă sânge și ia duh!” Trebuie să omorâm toate dorințele păcătoase ale cărnii și ale sângelui, toate mișcările minții și ale inimii care depind de carne și sânge. Trebuie să îndreptăm și trupul, și mintea, și inima în direcția duhului. Sângele și nervii sunt aduși în mișcare de multe patimi: și de mânie, și de iubirea de arginți, și de lăcomie, și de slava deșartă. Mai ales ultimele două înfierbântă sângele în nevoitorii ce se nevoiese fără să urmeze legea duhovnicească, fac din ei niște fanatici. Slava deșartă tinde mai înainte de vreme la stări duhovnicești de care omul încă nu este capabil –, din cauza necurăției sale, din cauza neprimirii adevărului – și își creează iluzii. Iar lăcomia pântecelui, împreună cu iubirea de slavă, produce în inimă mângâieri înșelătoare, mincinoase, plăceri și îmbătare. O astfel de stare este starea de amăgire de sine. Toți cei care se nevoiesc fără de lege se află în această stare...

Sfinții Părinți al Bisericii Răsăritene nu cunosc înfierbântarea sângelui. Ei nu cad în entuziasmul celor din Apus. În scrierile lor respiră adevărata respingere de sine, respiră mireasma Duhului Sfânt, care omoară patimile.”]

Sfântul Ignatie mărturisește că din înșelare și din părerea de sine au apărut ereziile păguboase, schismele, necredința în Dumnezeu, hula de Dumnezeu. Unor astfel de oameni înșelați li se întâmplă necazuri de-a dreptul tragice.

„Astfel, pe insula Valaam, povestește sfântul, într-o chilie dintr-o pustie îndepărtată, trăia un schimonah, Porfirie. El se ocupa cu lucrarea rugăciunii. Ce fel de nevoință era aceasta, nu știu. Ne putem da seama de incorectitudinea ei după lectura preferată a schimonahului: el prețuia cartea lui Toma de Kempis Urmarea lui Hristos și se folosea de ea. Cartea aceasta a fost scrisă după «părere». Într-o seară de toamnă, Porfirie i-a vizitat pe bătrânii din schitul de care nu se afla prea departe. Când el își luă la revedere de la

Pag. 14 – 27