Sfântul Efrem cel Nou: Viața, acatistele, paraclisul, rugăciuni la felurite trebuințe

Cartea mai conține și rugăciuni pentru diferite trebuințe adresate Sfântului Efrem cel Nou:

Cuvânt înainte ... 5

Viața Sfântului Efrem cel Nou ... 9

ACATISTELE ȘI PARACLISUL

Acatistul Marelui Mucenic Efrem cel Nou . 20

Acatistul Sfântului Efrem cel Nou, ocrotitor și dăruitor al copiilor ... 39

Paraclisul Sfântului Efrem cel Nou ... 62

RUGÃCIUNI CÃTRE SFÂNTUL EFREM CEL NOU LA FELURITE TREBUINȚE

Rugăciune a celor care vor să dobândească prunci ... 101

Rugăciune pentru copilul bolnav ... 102

Rugăciune la vreme de mâhnire și deznădejde ... 103

Rugăciune la vreme de necazuri și primejdii ... 104

Rugăciune la vreme de boală ... 105

Rugăciune către Sfântul Efrem cel Nou pentru izbăvirea din dependența de droguri ... 106

Rugăciune a părinților pentru copiii lor care s-au îndepărtat de Dumnezeu ori s-au lepădat de credință ... 107

Rugăciune de mulțumire pentru binefacerile primite de la Sfântul Efrem cel Nou ... 108

VIAȚA SFÂNTULUI MARE MUCENIC ȘI TÃMÃDUITOR EFREM CEL NOU

În viețile Sfinților consemnate de aghiografie, cei care mărturisesc în scris evenimentele și momentele mai de seamă din viața persoanelor cărora încearcă să le contureze portretul duhovnicesc, au cunoscut îndeaproape, ori din tradiție, viața acelor oameni sfinți despre care mărturisesc. Însă în cetele Sfinților se află mulți, nenumărați, care s-au rugat Domnului cu tot dinadinsul să rămână deplin necunoscuți în lumea pământească. Celor mai mulți dintre aceștia Dumnezeu le împlinește dorința, însă pe unii – din nemărginita Sa bunătate – îi dăruiește pământenilor spre folos și mântuire. Dintre aceștia îi pomenim doar pe câțiva dintre Sfinții nou-arătați: Rafail, Irina și Nicolae, precum și Sfântul Efrem cel Nou.

Practic, izvoarele istorice concrete despre Sfântul Efrem s-au pierdut sau lipsesc cu desăvârșire. Iconomia lui Dumnezeu a lucrat aici cu totul diferit, Domnul suflând din Duhul Său cel Sfânt acolo unde a știut că se va ridica răspuns și faptă dumnezeiască. Persoana prin care Sfântul Efrem a binevoit să se descopere întregii lumi este Maica Macaria. Pe numele din lume Margarita Desipri, ea s-a născut la 12 martie 1911 în sătucul Fataladi din Insula Tinos din Marea Egee. A intrat în mănăstire pe 11 decembrie 1930, primind mai apoi, la 31 iunie 1932, tunderea în monahism cu numele Macaria. Aprinzându-se de râvnă pentru cunoștința Sfinților lui Dumnezeu și voind a afla nemijlocit cum viețuiau și se osteneau vechii pustnici greci, ea s-a retras la Nea Makri, într-un loc în care se știa prin tradiție că este una dintre cele mai vechi vetre pustnicești ale ținutului.

După multă rugăciune și statornicie în râvna lăuntrică pentru a afla cum viețuiseră Sfinții nevoitori ai acelor locuri, Mântuitorul Hristos i-a descoperit Maicii Macaria osemintele Sfântului Mare Mucenic Efrem. Acest lucru se petrecea la 3 ianuarie 1950, când Maica Macaria se apropia de vârsta de 40 de ani, foarte apropiată de a celui ale cărui moaște i-au fost descoperite de Mântuitorul. Iată cât de minunat a lucrat Domnul, dăruind drept răspuns Maicii Macaria nu un cuvânt, ci un Sfânt de o vârstă foarte apropiată de a ei. Cu adevărat, cuvintele cele mai frumoase ale lui Dumnezeu sunt chiar Sfinții.

Prin viața și mărturia sa neîncetată, Maica Macaria a vestit tuturor cele descoperite de către Sfântul Efrem, pe locul unele fuseseră aflate sfintele moaște ridicându-se o Mănăstire închinată Marelui Mucenic. Până la sfârșitul vieții sale, stareța Macaria a fost o adevărată pildă de credință și rugăciune, urmând pe cât i-a fost cu putință nevoințele și ostenelile pustnicești ale Sfântului Efrem. Cuvioasa Macaria a trecut la cele veșnice la 23 aprilie 1999, la praznicul Sfântului Gheorghe, fiind în vârstă de 88 de ani.

Din descoperirile dumnezeiești pe care Sfântul Efrem le-a făcut nemijlocit Maicii Macaria, precum și altor viețuitoare ale obștii sau apropiați ai Mănăstirii, s-a conturat o biografie al cărei autor este însuși Sfântul Efrem. Numele său din lume a fost Constantinos Morfis și s-a născut în orașul Trikala, în 14 septembrie 1384, în ziua prăznuirii Sfintei Cruci. Sfântul Efrem a rămas de mic orfan de tată și a crescut în multe nevoi dimpreună cu mama sa văduvă și cei șase frați ai lui. Dar harul lui Dumnezeu a mângâiat adeseori inimile lor, iar mai apoi a ridicat din mijlocul lor un mare Sfânt al Bisericii Mântuitorului Hristos.

În anul 1393, orașul Trikala din regiunea Thessalia a fost cucerit de otomani, iar în 1395, în Tesalonic au început „recrutările” de noi soldați pentru armata turcă. Acești soldați, numiți și ieniceri, nu erau nimic altceva decât băieți și tineri creștini cu vârsta cuprinsă între 14 și 20 de ani. Ei erau luați cu sila de mici din familiile lor, fiind crescuți într-un regim cazon și auster de către turci, spălându-li-se mințile și fiind îndoctrinați cu credința islamică. Ajunși la vârsta la care puteau fi sacrificați pentru țelurile sultanului, ei deveneau armata de bază și totodată corpul de elită al soldaților Imperiului Otoman.

Pe când avea 14 ani, în 1398, pentru a nu fi luat cu sila în oștile turcești, Sfântul Efrem și-a părăsit mama văduvă și frații și a intrat în Mănăstirea Buneivestiri de pe Muntele Amonon din Attica, unde a viețuit vreme de aproape 27 de ani, trăind în curăție, ascultare și mari nevoințe pustnicești, devenind locaș al Sfântului Duh. După ce a împlinit 30 de ani, Sfântul Efrem a primit hirotonia întru preot.

În anul 1424, turcii au cotropit Mănăstirea și au distrus-o, măcelărindu-i ori decapitându-i pe toți călugării din obște; deoarece Sfântul Efrem se nevoia într-o peșteră pustnicească, a fost izbăvit de această moarte cumplită. însă în timpul unei razii din toamna anului 1425, Sfântul a fost aflat de turci în Mănăstire și a fost robit deîndată. Din ziua de 14 septembrie, când împlinea 41 de ani, Sfântul Efrem și-a început urcușul mucenicesc, căci vreme de opt luni și jumătate turcii l-au chinuit în fel și chip, nădăjduind să-I facă să se lepede de Hristos și să-I mărturisească pe Alah drept dumnezeu. Astfel, ziua de 14 septembrie a devenit pentru Sfântul Efrem 9 a doua naștere prin crucea pătimirilor.

Rămânând netulburat și luminos prin rugăciune și credință, Sfântul Efrem a fost torturat în chip cumplit de către turci, chiar în curtea Mănăstirii în care se nevoise atâția ani. Apoi turcii l-au închis într-o cămăruță mică, fără hrană sau apă, bătându-l în fiecare zi și sperând că-l vor birui și se va lepăda de Hristos pentru a deveni musulman. Vreme de mai multe luni, Sfântul Efrem a îndurat chinuri și torturi groaznice. Când turcii au priceput că, orice vor face, Sfântul va rămâne credincios lui Hristos, au hotărât să-l omoare la praznicul Învierii, spre mai multă batjocorire a creștinătății.

Din pricină că turcii nu au izbutit să-l înfrângă pe Sfântul Efrem prin nici un fel de căznire, dar și pentru ca el să nu fie o pildă de stăruință în credința în Hristos, păgânii l-au spânzurat cu picioarele în sus de un dud și i-au înfipt un tăciune aprins în pântece. Rugăciunea către Dumnezeu a fost nedezlipită de buzele Sfântului Efrem și astfel a avut putere să biruiască până în sfârșit toate caznele agarenilor, iar sufletul și l-a dat lui Dumnezeu tot întru rugăciune.

În vremea celor din urmă pătimiri ale Cuviosului Mucenic, batjocoritorii turci strigau către el: „Unde este Dumnezeul tău?! De ce nu te ajută?!”, iar Sfântul Efrem se ruga astfel: ,,0, Dumnezeule, nu ține seama de cuvintele acestor oameni, ci facă-se voia Ta, căci Tu le-ai rânduit pe acestea!”.

Din cele descoperite Maicii Macaria în chip dumnezeiesc, aflăm că atunci când turcii l-au atârnat pe Sfântul Efrem de dud, l-au bătut până l-au sleit de puteri. Ca să îl trezească din starea de sfârșeală, au început să-l tragă de barbă și să i-o smulgă. Din pricina multelor bătăi, hainele Sfântului erau numai zdrențe, trupul fiindu-i acoperit mai mult de răni și sânge decât de veșminte. Priveliștea era cutremurător de jalnică. Cu toate acestea, îndrăcirea turcilor nu avea măsură și pofta lor nebună nu se sătura de sânge. Atunci, unul dintre chinuitori a luat un tăciune aprins și, luându-și avânt, l-a înfipt cu toată puterea în pântecele Sfântului Efrem. Durerea va fi fost atât de mare, încât mintea omenească nu poate să și-o închipuie și să o cuprindă în cuvinte. Sângele curgea din pântece, însă turcii nu s-au oprit nici acum. Trupul Sfântului se zvârcolea de durere și toate mădularele îi erau o rană. Apoi, din pricina suferinței, Sfântul și-a pierdut puterea de a mai grăi și s-a rugat Domnului în taină să îi ierte păcatele. Din gura lui au țâșnit sânge și salivă, iar pământul dimprejur era deja înroșit de sânge și de bucăți din carnea lui. Gândindu-se că a murit, turcii l-au dat jos din copac, iar trupul Sfântului a căzut la pământ. Îndrăcirea lor nu avea saț în cruzime, așa încât au început să lovească cu piciorul în Sfânt și să-l bată cu toată puterea După o vreme, Sfântul Efrem a deschis ochii și a rostit: „Doamne, în mâinile Tale încredințez duhul meu”, și odată cu aceste cuvinte sufletul lui a părăsit trupul. Era la ora 9 dimineața, în ziua de 5 mai a anului 1426 – fiind atunci Marțea Luminată, a treia zi de Paști. Turcii au făcut acest lucru spre a defăima și urâți marele praznic al Învierii Domnului, însă nu ne îndoim că la plecarea lor din viața aceasta, Dumnezeu le-a arătat că acela pe care l-au chinuit cu atâta bestialitate a dobândit viața fără de moarte.

Turcii au batjocorit și ciopârțit trupul Sfântului după ce acesta și-a încredințat duhul în mâinile lui Dumnezeu, dar mai apoi rămășițele pământești au fost adunate și îngropate cu cinste de către țărani creștini din împrejurimile Mănăstirii.

Este cu neputință a cuprinde în câteva cuvinte însemnătatea jertfei Sfântului Efrem, însă

Pag. 9 – 15